Iată-ne ajunși la ultimul episod al serialului dedicat navetei spațiale sovietice. Așa cum ați putut vedea din episoadele trecute, drumul către primul zbor al navetei Buran a fost unul presărat cu foarte multe dificultăți, dificultăți care au fost depășite de către specialiștii sovietici.
Mai înainte de lansarea navetei Buran, trebuia testat lansatorul Energia. Inițial s-a propus, pentru acest prim zbor, folosirea unei machete a navetei Buran. Dar, deoarece programul navetei era în întârziere, s-a decis lansarea unui alt vehicul spațial, care purta numele Polyus și care avea o masă de 80 t. Lansarea a avut loc pe 15 mai 1987, de la cosmodromul din Baikonur. Din motive tehnice, Polyus era atașată de lansatorul Energia cu susul în jos. După separarea de lansator, Polyus se rotea cu 180 de grade în jurul axei de girație, urmată de o rotire de 90 de grade în jurul axei de ruliu, după care era pornit motorul rachetă care o ducea către orbita terestră. Din păcate, după desprinderea de lansator, Polyus a efectuat o rotație de 360 de grade în locul celor 180 de grade programate. După pornirea sistemului de propulsie Polyus s-a îndreptat către Pământ și a ars în atmosferă, undeva deasupra Oceanului Pacific. Totuși, putem spune că testul lansatorului a fost unul încununat de succes. Energia s-a comportat impecabil.
Test pilotat sau nepilotat?
În mod tradițional sovieticii efectuau teste nepilotate pentru vehiculele spațiale cu echipaj uman. Așa a s-a întâmplat începând cu nava spațială Vostok. În acest caz motivul invocat de către cercetătorii sovietici era legat de faptul că, la acea vreme, nu se știa dacă starea de imponderabilitate nu ar fi putut afecta capacitățile fizice și psihice ale cosmonautului, care l-ar fi împiedicat pe cosmonaut să controleze vehiculul spațial. În plus, încă de la primele vehicule spațiale pilotate, sovieticii au reușit să realizeze sisteme de pilotare automată extrem de performante, astfel încât cosmonautul juca un rol secundar, mai degrabă de siguranță, în controlarea vehiculului pe parcursul efectuării misiunii.
Totuși, am fost surprins să aflu că primul (și singurul) zbor orbital al navetei Buran a fost unul nepilotat. Între timp am aflat și motivul. În numărul din 21 noiembrie 1988 al revistei Aviation Week & Space Technology, experimentatul cosmonaut Oleg Makarov arăta, cu o abia mascată dezamăgire, că ”Industria aerospațială este puternică în SUA, dar ea are o abordare complet diferită față de cea din țara mea. În timp ce în SUA se acordă foarte multă încredere în echipaj, în URSS programele spațiale acordă toată încrederea pentru misiunile automate pentru testele inițiale, cum a fost și cazul zborului navetei Buran. În programul spațial sovietic rolul cel mai important îl joacă inginerii.”
Ultimele pregătiri
În versiunea inițială Buran era echipată cu două motoare cu reacție, de tip Lyulka AL-31, care ar fi permis modificarea amplă a traiectoriei pe timpul zborului în atmosferă, ceea ce ar fi mărit numărul de piste pe care naveta sovietică ar fi putut ateriza. Pentru aceasta, pe fuzelajul posterior al navetei, de-o parte și de alta al stabilizatorului vertical, au fost construite două nișe, care adăposteau pilonii de prindere ai motoarelor. Totuși, către sfârșitul anului 1987 s-a luat decizia ca aceste motoare să nu mai fie instalate pentru primul zbor al navetei spațiale Buran. Cele două nișe au fost acoperite cu panouri metalice peste care s-a adăugat o izolație termică flexibilă. Motivele care ar fi putut sta la baza luării acestei decizii sunt multiple. Cel mai probabil ele erau legate de faptul că specialiștii sovietici nu au apucat să testeze izolația termică a motoarelor. Oricum testele de zbor efectuate cu prototipul BTS-2 au demonstrat că naveta se comportă foarte bine în zbor planat.
Naveta sovietică a ajuns la cosmodromul de la Baikonur pe 11 decembrie 1985. La acea vreme ea avea numele Baikal înscris pe fuzelaj. Acesta a fost schimbat în Buran în aprilie 1988. De ce a ajuns atât de devreme naveta la cosmodromul sovietic? Se pare că în august 1985 un decret al guvernului s-a decis ca primul zbor al navetei spațiale sovietice să aibă loc la sfârșitul anului 1986. Dar, oricât s-a încercat accelerarea procedurilor de testare și asamblare, complexul Energia-Buran nu a fost gata de zbor decât abia în anul 1988.
Pe 26 octombrie 1988, Comisia de Stat însărcinată cu testele în zbor a navetei spațiale sovietice a stabilit ca primul zbor să aibă loc pe 29 octombrie, la ora 08:23 (ora locală a cosmodromului Baikonur), 06:23 (ora Moscovei). Data și ora nu au fost alese la întâmplare. Ele ar fi permis cosmonauților de la bordul stației spațiale Mir să poată observa din spațiu lansarea navetei Buran. Deși oficialii sovietici promiseseră că vor transmite în direct evenimentul, s-a decis ca televiziunea de stat să poată transmită imagini cu lansarea abia la 35 de minute după ce ea ar fi avut loc. În ziua planificată, la vreo 45 de minute după ora programată pentru lansare, agenția de presă TASS a venit cu un comunicat scurt și sec: ”Așa cum s-a anunțat, lansarea complexului Energia-Buran a fost planificată pentru 06:23, ora Moscovei. Pe timpul pregătirii în vederea lansării a fost anunțată o amânare cu patru ore a lansării.”
După alte trei ore și ceva, TASS revenea cu un comunicat ceva mai lung. ”Pe timpul pregătirilor finale pentru lansarea complexului Energia-Buran s-a produs o defecțiune la platforma de serviciu ale rampei de lansare. Din acest motiv, sistemul automat oprit numărătoarea inversă. În prezent specialiștii caută să remedieze defecțiunea. Va fi anunțată mai târziu o nouă dată pentru lansare.”
Mai târziu, în aceeași zi, ziarul Pravda revenea cu detalii: ”Cu 51 de secunde înaintea lansării, una dintre platformele de serviciu nu s-a retras. Mai exact, din punct de vedere vizual platforma s-a retras, dar nu a fost generat semnalul care să o confirme pentru sistemul computerizat de control al lansării. […] Din acest motiv computerul a decis stoparea lansării.”
Pe 7 noiembrie revista Aviation Week & Space Technolgy venea cu detalii suplimentare: ”Lansarea a fost oprită atunci când platforma de serviciu a rampei de lansare nu s-a retras așa cum era planificat. Această platformă se extinde până la trapa laterală a navetei și permite cosmonauților și tehnicienilor să intre în vehicul. De asemenea, pe platformă este instalat un cablu ombilical de conectare, care permite echipei de control a lansării să calibreze sistemul de ghidare și navigație.”
Lansarea
Pe 12 noiembrie 1988 TASS a anunțat că lansarea complexului Energia-Buran a fost reprogramată pentru 15 noiembrie la ora 06:00, ora Moscovei. De această dată nu a mai fost avută în vedere urmărirea ei de la bordul stației spațiale Mir. Dar, în ziua lansării, condițiile meteo erau extrem de precare.
Dacă pe 29 octombrie, ziua în care a avut loc tentativa de lansare, cerul era complet senin, pe 14 noiembrie un front de joasă presiune a început să se apropie de cosmodromul de la Baikonur din direcția Mării Aral. Inițial prognozele meteo au indicat că acest front va ocoli cosmodromul, așa că s-a luat decizia demarării procedurilor de alimentare a lansatorului Energia.
La miezul nopții, în timp ce se făcea alimentara rezervoarelor cu oxigen lichid, prognoza meteo s-a modificat dramatic. Frontul de joasă presiune s-a separat în două componente, una dintre îndreptându-se rapid către Baikonur. Prognoza actualizată a meteorologilor a devenit alarmantă. Se vor produce intensificări ale vântului care va avea viteze cuprinse între 9 și 12 m/s, cu rafale de 20 m/s. În același timp, un balon meteo arăta că până la înălțimea de 25 km viteza vântului atingea un maximum de 70 m/s, bătând din diferite direcții în funcție de altitudine.
Cu numai 30 de minute înainte de lansare zona lansării a fost acoperită de un strat de nori, care aveau baza la o altitudine de 550 m. A început să cadă și o burniță rece, în timp ce vântul bătea cu 15 m/s cu rafale de 19 m/s, iar temperatura era de +2,8 grade Celsius.
Condiții meteo cu adevărat cumplite dacă ținem seama de faptul că sistemul Energia-Buran putea fi lansat numai dacă viteza vântului era mai mică sau egală cu 15 m/s. Pentru aterizarea navetei viteza vântului nu trebuia să depășească 5 m/s, pentru vântul din coadă, 20 m/s pentru vântul din față și 10 m/s pentru vântul din lateral.
Meteorologii de la Baikonur au transmis, în timp real, date către echipa din Harkov responsabilă cu sistemele de control, ghidare și navigație ale lansatorului Energia. Aceștia au realizat rapid simulările necesare și au stabilit că, chiar și în aceste aspre condiții, lansarea poate avea loc. În ceea ce privește aterizarea condițiile meteo, deși la limită, permiteau aterizarea navetei dacă aceasta se apropia de pistă din direcția NordVest. La scurt timp după lansare cosmonautul Gherman Titov a declasat că ”Am refuzat cu bună știință să amânăm lansarea pentru a aștepta condiții meteo ideale. Valoarea acestui zbor consta în faptul că a fost o sumă de sarcini foarte grele, pe care le-am rezolvat.” Frumoase cuvinte. Dar mai există și o altă variantă, una mai puțin romantică. Liderii sovietici nu prea mai erau interesați de naveta spațială, mai ales după revenirea la zbor a navetelor americane. Specialiștii sovietici trăiau cu teama că dacă amâna lansarea acum, ea se va transforma într-una sine die…
Ca să nu mai lungesc vorba, exact la 06:00, ora Moscovei, complexul Energia-Buran se desprindea de pe rampa de lansare, urmărită cu înfrigurare de controlorii de zbor, care aveau ochii ațintiți către monitoarele calculatoarelor. Din păcate, plafonul jos al norilor nu a permis urmărirea vizuală de la sol a evoluției lansării. În schimb, de la mare înălțime, echipajul unui avion biloc de tip MIG 25 SOTN, pilotat de către Magomed Tolboiev, a urmărit vizual și a transmis video primele etape ale lansării.
La 2m23,95s după lansare, cele patru boostere s-au oprit După alte două secunde ele s-au desprins, în perechi de corpul central al lansatorului. Tolboiev a urmărit cu ochiul liber această etapă și a raportat, cu entuziasm, către controlorii de la sol: ”Boosterele s-au separat! Au început să coboare către sol… Extraordinar! Le văd cum cad împreună.”
La 6m53s după lansare motoarele corpului central încep să își scadă tracțiunea, iar după încă un minut și șase secunde se opresc complet. La 8m0,2s după lansare, la o altitudine de 150 km, Buran se separă de corpul central al lansatorului Energia. Naveta se orientează astfel încât prin pornirea propriilor sale motoare să se poată înscrie pe orbita terestră. Cele două motoare rachetă ale navetei sunt pornite, timp de 67 s, la 11m28s după lansare. După alte 33 de minute, mai exact la 46m07s, motoarele sunt pornite din nou, timp de 40 s, iar naveta se înscrie pe orbita programată, cu un apogeu de 255 km și un perigeu de 247 km.
Vă las pe dv să vă imaginați bucuria imensă care i-a cuprins în acel moment pe toți cei implicați în programul Energia-Buran. Totul părea să meargă foarte bine. Dar mai aveau de așteptat până să deschidă sticlele de șampanie și vodcă. Mai era un drum lung de parcurs.
Zborul orbital
După plasarea pe orbită, Buran s-a plasat în orientarea nominală, cu aripa stângă îndreptată către Pământ, care era considerată ideală din punctul de vedere al solicitărilor termice. Apoi nu a mai făcut mare lucru. Pe parcursul celei de a doua orbite s-a demarat procesul de reintrare în atmosfera terestră. O parte din combustibil a fost transferat, în urma unei comenzi automate, din partea frontală în cea posterioară a navetei pentru a poziționa corect centrul de greutate în vederea reintrării și aterizării. Ieșirea de pe orbită a fost demarată la 2h20m07s după momentul lansării. În acel moment Buran zbura deasupra Pacificului de Sud. După ce s-a rotit astfel încât motoarele rachetă ale navetei să fie orientate în direcția opusă deplasării pe orbită, ele au fost pornite timp de 2m36s reducând viteza de zbor cu 162,4 m/s. Așa a început drumul către casă, care a durat circa o oră, a navetei Buran.
Reintrarea în atmosferă și aterizarea
La aproximativ 30 de minute după inițierea procesului de deorbitare Buran ajungea în straturile superioare ale atmosferei, undeva deasupra Africii de Sud. Deja vârful navetei era ridicat, astfel încât unghiul de incidență să fie de 39 de grade. La altitudinea de 90 km, din cauza plasmei generate în jurul vehiculului produsă de încălzirea aerodinamică, s-a pierdut legătura radio cu Buran. Ea a revenit după circa 18 minute.
În momentul restabilirii comunicațiilor radio cu naveta, aceasta avea o viteză de 10 ori mai mare decât viteza sunetului și se afla la 500 km distanță față de pista de aterizare. Mai avea de zburat circa 10 minute. Deși, probabil, nu este cazul vă reamintesc că toată această etapă finală a zborului s-a desfășurat în regim complet automat.
Magomed Tolboiev, cel care la bordul avionului MiG 25 SOTN asistase la decolarea complexului Energia-Buran, a urmărit ultimele etape de zbor ale navetei avea să povestească mai târziu ce a simțit în acel moment istoric. ”Era ca și cum Buran ar fi simțit că este atacată. Abia mai târziu am înțeles că ea a ales punctul optim pentru traiectoria de apropiere finală și a executat o manevră complexă. Pentru mine a fost ceva neașteptat, nu eram pregătit pentru asta. Mi se părea că ea era ca și cum ar fi controlată de către un pilot uman. Desigur, nu era nimeni la bord, era doar o mașină care a făcut o treabă extraordinară. Software-ul lui Buran era de-a dreptul impecabil.” Care a fost manevra complexă efectuată de Buran înainte de aterizare? Mi-am pus și eu această întrebare. Răspunsul l-am găsit la Boris Ivanovici Sotnikov, unul dintre cercetătorii implicați în proiectarea navetei Buran. Într-un interviu postat pe gagarin.energia.ru el spunea așa: ”[…] Din locul în care ne aflam condițiile meteo păreau normale, dar Buran a adoptat o traiectorie neobișnuită. S-a așezat de-a curmezișul direcției către pista de aterizare și s-a îndepărtat de noi. Acolo a efectuat o manevră, după care a revenit pe direcția de aterizare. Analizele ulterioare au arătat că manevra respectivă era singura corectă, în condițiile meteo date. Piloții de încercare ne-au spus că ei nu ar fi executat niciodată o asemenea manevră. Pentru noi a fost un moment foarte tensionat. Dar, în cele din urmă, am descoperit că Buran avea dreptate.”
Este adevărat, condițiile de la sol erau extrem de dificile. Buran a ateriza cu un vânt lateral de aproape 17 m/s, cu 7 m/s mai mult decât valoarea maximă acceptată prin proiect. Și totuși, în momentul contactului cu solul, naveta avea o deviere laterală de numai 3 m față de centrul pistei de aterizare și de 10 m, față de axa longitudinală. Nu uitați nici o clipă că toate manevrele de aterizare, în condiții meteo care ieșeau cu mult din anvelopa de zbor proiectată, au fost efectuate fără nici o intervenție umană. Și mai este un aspect important: Buran nu a pierdut decât 8 dintre cele 38.000 de plăcuțe ale scutului termic!
Șfârșitul
Imediat după efectuarea cu succes a primului zbor orbital al navetei Buran, plini de încredere, specialiștii sovietici au propus continuarea ambițiosului program Energia-Buran. La vremea respectivă așteptam cu nerăbdare să urmăresc noile zboruri ale navetei spațiale sovietice. Nu a fost să fie așa. Uniunea Sovietică era în plină criză economică iar fondurile pentru programele spațiale au fost reduse drastic. Pentru că tot am adus în discuție problemele economice, trebuie să vă spun că, deși era o bijuterie tehnologică, sistemul Energia-Buran era nerentabil. Conform site-ului russianspacewebb.com, costul lansării unei sarcini utile de 20 t pe orbita terestră cu ajutorul lui era de 270 milioane de ruble, în timp ce, dacă s-ar fi folosit lansatorul Proton, costul ar fi fost de numai 5,5 milioane de ruble. O dată cu prăbușirea URSS soarta lansatorului Energia și a navetei Buran a fost pecetluită. Președintele Boris Elțin a decis, pe 30 iunie 1993, anularea programului Energia-Buran…
Pe 12 mai 2002, acoperișul hangarului, de la cosmodromul Baikonur, în care a fost depozitată naveta Buran care a zburat în spațiu, s-a prăbușit. Naveta a fost distrusă complet. În anul 2021, o a doua navetă Buran, una care nu a mai apucat să ajungă pe orbita terestră, ce era depozitată într-un alt hangar de la Baikonur, a fost victima unui act de vandalism incredibil. Niște imbecili s-au apucat să o acopere cu graffiti. Pentru a obține cât mai multe like-uri pe o rețea de socializare au înregistrat video întreaga operațiune. Nu mai am nimic de adăugat.
