Luni, 24 octombrie de la ora 11, va avea loc Conferința Omagială dedicată celor două mari personalități ale științei mondiale: Grigore Antipa și Emil Racoviță, la Biblioteca Națională a României
Text de Acad. Dr. Dumitru Murariu, directorul Institutului de Biologie al Academiei Române
Există oameni care, în trecerea lor prin viață, au avut o largă diversitate a creației științifice și culturale, au lăsat urme adânci, care nu se vor șterge niciodată din conștiința generațiilor succesoare.
Păstrarea flăcării vii a valoroaselor contribuții ale înaintașilor și îndemnul de a înțelege viața lor plină de învățăminte, vrednică de imitat, în primul rând de tineret, dar și de cinstire a memoriei lor, de recunoaștere a geniului creator, este susținută și prin programele şi publicațiile ce apar sub egida Academiei Române.
De ce am ales să mă refer la două proeminente personalități ale științei românești și mondiale, Grigore Antipa și Emil Racoviță? Primului îi sunt dator moralmente pentru că am avut privilegiul să lucrez în instituția care i‑a fost „…cea mai dragă” și în care am încercat să respect idealurile fondatorului, susținute în chip fericit de academicienii Constantin Motaș (1960, 1961) și Mihai Băcescu (1967). Celui de‑al doilea îi datorăm cu toții recunoștința noastră, pentru că a fost legat, cel puțin în aceeași măsură [ca dr. Grigore Antipa], de știință și cultură, fiind supranumit ctitor și legislator al speologiei ca „știință nouă a străvechilor taine pământești”, cum a numit‑o în discursul de recepție la Academia Română, pe 13 iunie 1926.
Despre Grigore Antipa au scris și amintiții succesori ai săi la conducerea muzeului, dar o carte cu caracter monografic, cu date culese din orașul natal și din satele învecinate, din Arhivele Statului, filiala Botoșani și de la Iași, din arhiva Muzeului Național de Istorie Naturală „Grigore Antipa”, ne‑a oferit‑o în anul 1990 dr. Ștefan Negrea. Născut pe 7 decembrie 1867 în Botoșani, Antipa a urmat școala primară la „Institutul” lui Mărgineanu din orașul natal, după care, în 1878, s‑a înscris la vestitul liceu particular din Iași numit Institutul Academic, care a devenit apoi „Institutele Unite”, una dintre cele mai bune școli secundare din țară la acea vreme.
În pleiada de renumiți profesori i‑a avut pe Grigore Cobălcescu, Nicolae Culianu, Anton Naum, Vasile Burlă, Petru Poni, Ion Caragiani, Ștefan Vârgolici, Alexandru Lambrior etc. Cei care au avut cea mai mare înrâurire asupra formațiunii sale intelectuale și au determinat alegerea carierei tânărului Antipa au fost Cobălcescu și Poni. Primul, prin înalta sa erudiție și cu excepționalul talent de expunere, a reușit să‑i insufle pasiunea pentru științele naturii. Aceeași influență a avut‑o de altfel Cobălcescu și asupra altor elevi ai săi, care au făcut cinste învățământului și științei românești și din lume: dr. Al. Vitzu, Leon Cosmovici, Sava Atanasiu, Dimitrie Voinov, Emil Racoviță.
Cel de‑al doilea dascăl l‑a învățat atât de bine fizica și chimia, încât la Universitatea din Jena a fost ales chiar din anul I asistent în Laboratorul de fizică experimentală al profesorului Schäffer.
În cuvântarea de răspuns ținută pe 20 martie 1938, cu ocazia aniversării a 70 de ani de la naștere, Antipa afirma: „Acestor neuitați dascăli ai mei din liceu le datorez foarte mult pentru începuturile vieții mele intelectuale, și nu mică mi‑a fost bucuria când, după 22 de ani, trei dintre ei m‑au ales coleg al lor la Academia Română”. „O influență hotărâtoare asupra drumului pe care l‑am apucat au exercitat‑o – pe lângă școala și întregul mediu cultural ieșean de atunci – și o serie de articole populare, scrise de Ion Nădejde în Contemporanul, sub titlul Ce știm despre lume. Era o popularizare despre istoria creațiunii naturale (a lui Ernst Haeckel, subliniem noi) a cărui lectură m‑a pasionat atât de mult – căci mintea mea tânără era avidă de a găsi o concepție despre lume – încât abia așteptam să‑mi dau bacalaureatul, pentru ca să pot pleca la Jena, să ascult acolo cursurile acestui mare biolog”.
Era pe deplin justificată acea nerăbdare, căci Haeckel scrisese Istoria creației naturale (1868), Monismul (1892), Enigmele Universului (1899), Minunile vieții (1904), cărți pe care Antipa le citise și recitise, încât era în stare să reproducă din ele pasaje întregi pe de rost.
Până în 1885, când a terminat liceul, Antipa i‑a avut printre colegii de clasă pe Emil Racoviță și pe Dimitrie Voinov, alți doi biologi cu înalt renume în țară și peste hotare și care fac deosebită cinste țării. Cu excelenta pregătire științifică și sufletească dobândită în atmosfera mediului intelectual ieșean, în toamna anului 1885 s‑a înscris la cursurile facultății filosofice a Universității din Jena, unde își făcea pe atunci studiile și fratele său, Nicolae Leon. Prin inteligența sa excepțională, vioiciunea, comunicativitatea și seriozitatea la lucru, învățăcelul de numai 17 ani a cucerit simpatia maestrului Ernst Haeckel și a colaboratorilor acestuia, Arnold Lang, Willy Kükenthal, Alfred Walter, cu care a rămas ulterior în relații de foarte strânsă prietenie.
Cunoscutul pedagog Constantin Meisner, fost director al Școlii Normale de Băieți „Vasile Lup”„ din Iași, trecând prin Jena, l‑a cunoscut și apoi l‑a ținut de prieten pe tânărul Antipa, iar când a avut ocazia să‑l întâlnească pe Haeckel, a aflat cât de mult îl prețuia acesta pe Antipa: „Der kleine dicke Antipa ist ein äusserst begabter und herziger Junge„ (Micul și grăsuliul Antipa este un băiat extrem de înzestrat și drăguț).
Haeckel avea un extraordinar talent de orator, avântându‑se pe cele mai înalte culmi ale gândirii. Cu spiritul său sintetic,cu un extraordinar dar al observației, cu un excepțional simț al culorilor și cu neîntrecute aptitudini artistice, marele naturalist german a avut asupra lui Antipa o influență covârșitoare. Anii studenției i‑au lăsat scumpe amintiri ale nopților cu lună de la Jena, ale orelor târzii de lucru asupra celor mai arzătoare probleme ale biologiei. Antipa n‑a uitat niciodată glasul răsunător al lui Haeckel, râsul său cristalin, bunătatea și omenia pe care avea să le menționeze într‑un duios articol pe l‑a scris cu ocazia aniversării a 80 de ani ai maestrului iubit. N‑a uitat Antipa nici de ceilalți profesori ai săi și nici de colegii care s‑au perindat prin laboratorul lui Haeckel, în care s‑au format naturaliști de vază din Germania și din toată lumea.
Încă din anii petrecuți la Jena, Antipa s‑a bucurat de recomandarea lui Haeckel și, în 1888, a lucrat șase luni la Stațiunea Zoologică de la Villefranche‑sur-Mer. Acolo i‑a întâlnit pe renumiții zoologi Charles Voght, Semper, Korotnev, Du Plessis, Boles Lee, Henri Ward și a învățat din experiența lor. Acolo s‑a întâlnit cu compatriotul său Paul Bujor, împreună cu care s‑a familiarizat în cunoașterea faunei marine. Bujor era în cercul de tineri români progresiști din acea vreme, din Paris: Emil Racoviță, Dimitrie Voinov, Ion Cantacuzino, frații Radovici, Dragomir Hurmuzescu, Ștefan Irimescu ș.a. La îndemnul lui Bujor s‑a și hotărât Antipa ca, în drumul său spre Jena, să se oprească pentru două luni la Paris, unde avea să‑l revadă pe prietenul și colegul său de școală Emil Racoviță, cu care a vizitat mai multe muzee, institute de biologie și au audiat cursuri la Sorbona.
În anul 1890, sub conducerea profesorului W. Kükenthal (al doilea asistent al lui Haeckel după A. Lang), Antipa a plecat într‑o expediție în Marea Nordului, unde a învățat mânuirea aparatelor de colectare a animalelor marine, iar în laboratorul Stațiunii Helgoland a aprofundat studiul meduzelor – acele splendide animale marine, în formă de umbrelă, cu constituție gelatinoasă și cu subtile nuanțe de roz, violet sau perfect transparente, a căror frumusețe a redat‑o Haeckel în splendide planșe colorate.
Meduzele lucernarii, care au obiceiul de a se fixa de o piatră sau de o algă cu o prelungire a umbrelei, i‑au trezit interesul discipolului lui Haeckel. Antipa le‑a studiat din punct de vedere sistemic, anatomic și histologic și a descris un nou gen (Lucernosa), cu trei specii, dedicate lui Haeckel, lui Kükenthal și lui Walter, care le colectaseră cu ocazia expediției Societății de geografie din Bremen, la Spitzberg – în nordul Norvegiei. Cu asemenea rezultate în cercetare, Antipa și‑a trecut doctoratul în anul 1891 cu distincția summa cum laude, pe care maestrul n‑a acordat‑o, în toată cariera sa de 50 de ani, decât de trei ori: lui A. Walter, lui Hans Dietrich și lui Grigore Antipa. Planșele însoțitoare tezei de doctorat au fost desenate de Antipa în stilul artistic al maestrului său. După susținerea tezei de doctorat, Antipa a lucrat la Stațiunea Zoologică de la Neapole, așezată în Villa Nazionale, la țărmul golfului orașului de la poalele Vezuviului. Întemeietorul Stațiunii a fost Anton Dohrn, care tocmai își trecuse docența la Universitatea din Jena. În afara directorului, Antipa l‑a cunoscut și a lucrat cu renumitul oceanograf Salvatore Loblanco, cel mai bun cunoscător al faunei Mediteranei. Cu profesorul Rafaele a urmărit migrația peștilor în zonă. În fața faimoasei Grote de Azur, Antipa a descoperit o nouă specie de meduze, Capria sturdzii, pe care a încadrat‑o într‑o nouă familie, Capriidae, între stauromeduze. La îndemnul lui Dohrn, a inițiat un studiu de anatomie microscopică asupra evoluției timusului (glandă endocrină) la câteva specii de rechini. Rezultatele le‑a publicat la Jena, în anul 1891. Urma ca peste un an să revină în țară și a reflectat îndelung asupra direcției în care să‑și îndrepte pașii pentru ca să rodească sămânța sădită în suflet de Cobălcescu, aceea de a face cercetări biologice și economice. Proiectele sale priveau studii economice piscicole asupra apelor dulci și ale Mării Negre. Le‑a expus lui Anton Dohrn, care a apreciat că în acest fel va avea un câmp mai larg de activitate, cu mai multe satisfacții decât în cariera profesorală. Numit chiar în 1892 director al colecțiilor zoologice de la muzeu și director al pescăriilor statului, Antipa s‑a dedicat studiilor muzeologice, de hidrobiologie și piscicole. Băcescu (1967) îl descria pe Antipa ca fiind fondatorul cercetărilor hidrobiologice din România, care-și dedicase viața și toate eforturile ridicării culturale a poporului și progresului economic; de‑a lungul vremurilor, justețea viziunii sale în domeniul biologiei și a economiei apelor dulci a fost probată prin studiile fizico‑chimice, economice și politice ale apelor Dunării și Mării Negre. Aceste studii s‑au concretizat în volumul de 264 pagini intitulat Fauna ihtiologică a României (1909) și în volumul Pescăria și pescuitul în România (1916, 794 p).
Opera sa hidrobiologico‑potamologică este reprezentată prin publicarea mai multor lucrări, dar o sinteză de 318 pagini, intitulată „Regiunea inundabilă a Dunării. Starea ei actuală și mijloacele de a o pune în valoare” a văzut lumina tiparului în anul 1910; în anul 2010, cu ocazia centenarului apariției acestui volum, o organizație neguvernamentală activă (Fundația Națională de Management Ecologic) din țară a retipărit lucrarea, evidenţiind actualitatea principiilor și problemelor puse de Antipa. În același sens, menționez retipărirea în 2011, de către Institutul Național de Cercetare‑Dezvoltare Marină „Grigore Antipa” din Constanța, a cărții „Marea Neagră, vol. I, Oceanografia, Bionomia și Biologia Generală”, publicată în 1941.
O serie de alte studii asupra biologiei Dunării de Jos și a Deltei Dunării au culminat cu lucrarea „Bases biologique du mécanisme de la production deseaux du Bas‑Danube”, tipărită în anul 1934, în limbile mai multor țări riverane: germană, sârbă, ungară. O sinteză filosofico‑economică intitulată „Bio‑sociologie et bio‑économie de la mer Noire” a fost publicată în 1933; în anul 1931, publicase „Les bases biologiques de la production des Pêcheries dans la region nord‑ouest de la mer Noire”.
Toate acestea au fost rezultatul unor îndelungate cercetări pe teren pentru înțelegerea apariției și evoluției regiunii inundabile a Dunării, pentru înțelegerea proceselor generale ale vieții în apele dulci și în cele marine, pentru evaluarea producției de pește, pe baza concepțiilor proprii, a dinamicii populațiilor de pești a relațiilor firești, dialectice din aceste medii.
Grigore Antipa a înființat prima Stațiune de Cercetări Hidrobiologice din țară, la Tulcea în 1926, astăzi Institutul Național de Cercetare‑Dezvoltare a Deltei Dunării. La Constanța, înființase în 1924 un Serviciu de Biologie a Pescuitului, care în 1932 a devenit Institutul Bio‑oceanografic, înglobat în 1949 în Stațiunea de Cercetări Marine și Proiectări Piscicole „Grigore Antipa”.
În anul 1970, aceasta, împreună cu Stațiunea Zoologică „Ion Borcea” de la Agigea, au structurat Institutul Român de Cercetări Marine care, după 1990, a devenit amintitul INCDM „Grigore Antipa”. „Sunt perfect conștient că prin toate aceste studii nu am putut să fac alta decât să trag liniile mari și să bat țărușii, însemnându‑le; în ce privește restul, este loc pentru activitatea unei întregi generații de oameni de știință…” (Antipa, 1916). Iată de ce, la aniversarea vârstei de 70 de ani, profesorul Traian Săvulescu remarca: „În domeniul hidrobiologiei, Antipa a fost un precursor, un pionier nu numai pentru știința românească, ci și pentru știința universală”.
Preocupările zoologice ale dr. Grigore Antipa s‑au manifestat cu precădere în tinerețe, în anatomia unor viețuitoare marine. Mai târziu, el a fost un remarcabil ihtiolog, ocupându‑se îndeaproape, până la sfârșitul vieții, de aspectele practice ale ihtiologiei și hidrobiologiei, precum și de ocrotirea speciilor rare, de mare valoare economică și faunistică, din clasele de pești și păsări. În acest domeniu, s‑a apropiat de foștii săi colegi și prieteni din liceu, Emil Racoviță și Dimitrie Voinov, precum și de profesorul Paul Bujor sau de parazitologul Nicolae Leon, împreună cu care a luminat scena primei jumătăți a sec. XX și s‑a înscris în patrimoniul și în panteonul științei mondiale.
Lucrările dr. Grigore Antipa despre industria conservelor, despre regiunea inundabilă a Dunării, despre evoluția poporului român ni‑l înfățișează pe Antipa ca pe un competent economist, un mare om de cultură, un luptător pentru îmbunătățirea stării sociale și culturale a poporului, un istoric al evoluției societății românești.
Avea, pentru vremea sa, concepții superioare, idei avansate și progresiste în problemele economice și sociale. Având la bază temeinice cunoștințe teoretice, Antipa le‑a găsit rostul aplicării în practica organizării și a exploatării științifice a importantelor resurse și bogății naturale. Astfel vedea Antipa problemele economice ale Dunării: obținerea maximului de producție, prin exploatarea fiecărei regiuni, după specificul producției caracteristice în funcție de natura terenurilor, de factorii hidrobiologici, geografici, sezonieri.
El a propus alternarea, în regiunile inundabile, a agriculturii cu piscicultură, ameliorări hidrotehnice și funciare, alocarea de investiții cu capital de stat, creșterea producției și scăderea prețurilor la produse, exportul produselor finite sau semifabricate, asocierea pescarilor pentru a‑și pune mai bine în valoare munca. Antipa vedea, încă din 1937, direcția ineluctabilă de evoluție a societății către o epocă de tranziție, în care urmau să se confrunte noile tendințe și aspirații cu vechile mentalități.
Vedea cultura ca factor de bază în ridicarea gradului de civilizație și în evoluția poporului. De aceea a și creat muzeul care îi poartă numele și pe care îl vedea ca pe o adevărată universitate practică și populară. În același sens, a militat pentru crearea Institutului de Geologie, a Institutului de Cercetări Agronomice, a Institutului Bio‑oceanografic, a făcut propuneri de organizare practică a învățămantului ș.a.
La fel de util și implicat a fost Antipa în treburile Academiei Romane, în calitate de secretar al Secției Științifice (1919–1939), de vicepreședinte (1931–1937) și de președinte al Secției (1938–1941). După Antipa, „…un loc în Academie nu reprezintă numai recompensa pentru meritele trecutului ci, mai ales, un vast câmp de activitate legat de o mare responsabilitate morală, căruia trebuie să‑i consacri o bună parte din muncă”.
A avut în grijă redactarea și tipărirea publicațiilor secției. A propus (în 1913) scoaterea Analelor și a Buletinului în limbi străine, pentru a putea face astfel cunoscută știința românească peste hotare. Tot el a militat pentru fondarea unei noi serii de publicații, Studii și cercetări și a alteia, Monografii științifice, pe care le‑a apărat în momentele de dificultăți financiare.
Monumentalul volum Grigore Antipa, omagiu operei sale cuprinde direcțiile și proporțiile operei savantului și ce a însemnat ea pentru progresul științific, cultural și economic al țării. În acel volum, profesorul Meissner aprecia: „Ceea ce caracterizează opera biologică și economică a lui Antipa este perfecția raționamentului său științific și metoda, ale căror cele mai bune mărturii sunt organizările sale. Înlăturând orice ipoteză, nebazându‑se pe nicio teorie pe care să n‑o fi aprofundat și experimentat, el a imprimat, la tot ce a produs, pecetea acestei solidități științifice care conferă operelor nemurirea”.
Mai multe despre cei doi savanți puteți afla din suplimentul G. Antipa și E. Racoviță – mari personalități ale științei, editat de Asociația Science&Technology, în colaborare cu Muzeul Național de Istorie Naturală „Grigore Antipa” și Institutul de Speologie „Emil Racoviță” din Cluj, cu sprijinul Departamentului pentru Dezvoltare Durabilă din cadrul Secretariatului General al Guvernului.
