Cristian P. a fost elev la o şcoală – clasică – de prestigiu, Liceul „Alexandru Lahovari” din Râmnicu Vâlcea. Elev bun la mai toate materiile – clasice – de studiu, chiar „olimpic” la Matematici, Cristi a intrat la un moment dat în conflict cu dascălul – clasic – de Fizică, în urma rezolvării unei probleme complicate prin altă metodă decât cea pe care o recomandase profesorul clasic, metoda clasică.
Cristian P. a ţinut morţiş la punctul lui de vedere, dascălul clasic la fel – şi a ieşit de aici un fel de bătălie pe care dascălul clasic a tranşat-o în favoarea prestigiului şi aroganţei pe care i le confereau poziţia lui în şcoala (clasică): l-a lăsat corigent la Fizică pe Cristian P. – şi n-a lipsit mult să-l lase şi repetent, însă cancelaria şcolii s-a mobilizat şi l-a salvat pe Cristi de la dezastru; a putut astfel să-şi dea la timp bacalaureatul şi a reuşit la o facultate inginerească în cadrul Politehnicii bucureştene.
Peste câţiva ani, Cristi P. termină facultatea, se înscrie la o a doua – n-o să credeţi, cea de Fizică! – o absolvă şi pe aceasta cu brio, intră în munca de cercetare, are imediat rezultate deosebite şi este repede angajat în laboratoarele celebrei companii Philips. Acolo îşi brevetează câteva invenţii (pulsometrul purtat la încheietura mâinii s-a vândut într-un milion de exemplare, îmbogăţind şi mai mult compania), publică lucrări ştiinţifice în reviste de prestigiu – iar cu una dintre ele, cea din respectata „Science”, se întoarce la Râmnicu Vâlcea şi îşi caută profesorul.
Îl găseşte pe o bancă în parc, pensionar cu pensie mică, fireşte, cum au profesorii, dascălul nu îl recunoaşte pe fostul său elev, i se plânge de banii puţini pe care îi are, iar Cristian P. înţelege că nu-şi poate savura revanşa, i se face milă, se întoarce pe drumul lui. Între timp, cercetător olandez fiind, scrie şi o carte admirabilă, „Fizica povestită”, o scrie în româneşte, pentru tinerii români – şi aceasta, cred eu, poate fi socotită victoria corigentului la Fizică asupra şcolii sale.
Tot din Râmnicu Vâlcea provine şi reputatul tânăr inventator Ionuţ Budişteanu; mărturisesc că, stârnit de un profesor în care am mare încredere, suceveanul Dan Milici, l-am urmărit pe Ionuţ încă din prima clasă de liceu, ştiam că poziţia de „vedetă” aduce cu ea şi necazuri, aşa că, uneori, discret, am intervenit în mediul său local, pentru a-l feri pe tânăr de ciocniri pe care nu le merita.
Câştigător al premiului „Gordon E. More” (celebrul autor al legii cu acelaşi nume din Informatică), Ionuţ este acum student la Universitatea Bucureşti, îşi continuă activitatea de creaţie – recent a prezentat conceptul unei „fabrici de o persoană” – şi, cu modestie şi bună creştere, participă la întâlniri cu tineri din diverse oraşe ale ţării, conştient de rolul său de model, de „vedetă pozitivă”.
Exemplele de mai sus, coroborate cu, totuşi, uriaşa rată de abandon şcolar la vârste de 12 – 13 – 14 ani ridică nu o întrebare, ci un potop de întrebări. Aşa cum este ea acum, mai poate fi socotită şcoala lumii – şi a României – cu adevărat eficientă? Sunt de ajuns pereţii clasei, tabla neagră şi dascălul din faţa ei, uneori Domnu’ Trandafir, dar alteori Marius Chicoş Rostogan?
Cum se face că şcoala clasică, să-i zic de tip Platon&Aristotel – Bismark n-a vrut niciodată să se împrietenească cu Radio-ul şi Televiziunea şi încă pare puţin dispusă şi pregătită să se lege de impetuosul Internet? De ce vacanţele copiilor – cu precădere ale celor din România – sunt atât de lungi şi spălătoare de creiere? Poate din cauza comodităţii dascălilor, a conservatorismului Ministerelor Educaţiei şi a cerbiciei sindicatelor din învăţământ? De ce nu se reuşeşte nicăieri în lume diferenţierea salariilor dascălilor în funcţie de performanţele lor? Ş.a.m.d, ş.am.d…
Iniţiative de schimbare apar, desigur, curajoase dar răzleţe; remarc, de pildă, emisiunea prezentată pe canalul TV Euronews de profesoara Maha Barada, cu exemple de schimbare care se petrec în şcoala lumii şi care merită luate în seamă de Institutele de Ştiinţe ale Educaţiei de la noi şi de aiurea.
Le putem adăuga de la noi iniţiativele profesorilor Mihai Hărdău şi Paloma Petrescu, care în timpul mandatului lor la MEC au dotat şcolile comunelor cu microbuze (care să aducă elevii din sate la şcoala centrală a comunei) şi au lansat proiectul construirii unor campusuri şcolare în care copii de toate vârstele, de la grădiniţă la liceu, să se bucure de avantajele sălii de spectacole, sălii de sport, bibliotecii-mediatecă (creierul şcolii) şi, mai ales, de prestaţia unor cadre didactice calificate.
Altceva: absolut stimabile şcolile de vară care strâng şi antrenează copii şi adolescenţi la activităţi profund educaţionale. Doar câteva exemple: „Atlantykron”-ul de pe Dunăre, „Metamorfoze”-le Societăţii Ştiinţifice „Cygnus” din Suceva, taberele astronomilor şi ecologilor sunt prilej de splendidă vacanţă educaţională pentru mii de elevi. Care pot deveni zeci de mii sau sute de mii – dacă Partidul Părinţilor constrânge Parlamentul României şi Ministerele Educaţiei şi Cercetării şi cel al Tineretului şi Sportului să creeze cadrul legislativ pentru dezvoltarea acestor iniţiative.
Audiovizualul poate contribui și el decisiv în procesul de schimbare pe care şcoala ţării este obligată să-l îmbrăţişeze. Am avut recent întâlniri cu conducătorii celor două instituţii publice de media, SRTV şi SRR, ambii preşedinţi s-au arătat dispuşi să ofere şcolilor „pagini” de imensă valoare din arhivele de aur ale celor două instituţii; care „pagini” ar merge către bibliotecile şcolilor, transformându-le în moderne mediateci.
Trebuie luate în seamă ofertele de „inovaţie” educaţională (jocuri, jucării, profesorul pensionar I. Constantinescu a pus teoreme pe muzică!) şi mai ales programele de învăţare pe care le propun firme IT (de exemplu SIVECO, unde o iniţiativă a profesorilor din jurul Irinei Corbu şi al lui Radu Jugureanu a fost preluată de Ministerele Educaţiei din Finlanda şi Malta, aceea de a se renunţa – pentru un semestru, pentru două – la predarea orelor clasice de Matematici, Fizică, Chimie, Literatură, Limbi străine, înlocuindu-le cu teme largi, de pildă „Cernobâl”, în care elevii au legat între ele cunoştinţe din geografie, geopolitică, fizica radiaţiilor, chimia amestecurilor explozive din reactoare, limbile vorbite în jurul centralei nucleare – ce superbă idee!…).
Las pe umerii Partidului Părinţilor, a Parlamentului, a Ministerelor de profil „povara” organizării unor dezbateri largi la nivel naţional privind revoluţia în educaţie care inevitabil trebuie să vină şi vă explic acum titlul articolului: sunt prieten cu profesorul de Ştiinţa Complexităţii Florin Munteanu, unul dintre cei mai inventivi şi „neclasici” dascăli pe care îi are ţara. Prezentă mulţi ani pe Atlantykron împreună cu ambii părinţi, fiica familiei Munteanu, Andreea a deprins repede gustul vânării de stele şi, după facultate, şi-a făcut masteratul şi doctoratul la Barcelona.
Unde a întâlnit un tânăr specialist spaniol, rezultatul fiind două „coproducţii” româno-spaniole. Care, în familie, vorbesc cu fiecare pe limba lui. Cel mare, Enric Fernandez-Munteanu, la grădiniţă vorbeşte, fireşte, spaniola, de aceea bunicii lui români vara îl confiscă, ca să-l antreneze în limba şi cultura mioritică. Bineînţeles, i se spun basmele românilor. Dar este antrenat şi la … analiză literară, aşa că după povestea-thriller „Capra cu trei iezi” omul declară bilingv: „No me gusta lupul”, nu-mi place lupul. Dar adăugă, gânditor, dovedind competenţe literare complexe: „Me gusta purceluşul”.
Lumea reală globalizează rapid, şcoala înaintează ca melcul – asta vreau să vă spun.
