Era prin luna iulie 1591, când am primit o misivă de la nobilul venețian Giovanni Mocenigo, în care mă invita, fără a își ascunde entuziasmul, să îi fac o vizită. Urma ca el să îl găzduiască pe marele Giordano Bruno și, cunoscându-mi preocupările, credea că ar fi foarte nimerit să stau la taclale cu el. Binevoitor, alături de misivă, mi-a trimis și o pungă cu galbeni pentru cheltuielile de drum. Așa cum vă așteptați, nu am stat mult pe gânduri și am purces la drum.
A fost un drum liniștit, lipsit de evenimente care să merite a fi amintite aici. Veneția, în schimb, m-a copleșit din prima clipă. Mă opream adesea în fața unor palate majestuoase și mă ciupeam de obraz, pentru că mi se părea că visez. În cele din urmă am ajuns la palatul nobilului Giovanni Mocenigo, unde am fost primit foarte călduros de însuși stăpânul lui. ”Cristian, mă bucur că ai venit. Am vorbit cu Giordano despre venirea ta aici și te așteaptă cu nerăbdare”, mi-a spus nobilul venețian. Apoi m-a condus în camera în care eram așteptat de către marele filozof. Cum m-a văzut, Giordano s-a ridicat în picioare și mi-a strâns mâna dreaptă cu mare vigoare. Am schimbat câteva amabilități din acelea banale, după care ne-am așezat, față în față, la o masă plină cu gustări apetisante. Eu nu prea aveam răbdare, așa că am început să îl bombardez cu întrebările mele. L-am rugat să îmi spună câteva lucruri despre el. Imediat a început să îmi vorbească cu o voce tunătoare dar caldă.
Giordano Bruno: ”Dacă eu (o, strălucite Cavaler) aş mâna plugul ori aş paşte oile, de-aş cultiva zarzavat ori aş cârpi haine, nimeni n-ar căta la mine, puţini ar observa că exist, doar unu doi m-ar beşteli şi lesne le-aş plăcea tuturor. Eu, În schimb, trag brazdă în ogorul naturii, mă străduiesc să pasc sufletele, năzuiesc să cultiv mintea şi făuresc straie iscusite intelectului, şi atunci iată că oricine mă zăreşte mă ameninţă, oricine mă vede tabără pe mine, oricine mă ajunge din urmă mă muşcă, oricine mă înhaţă mă sfâşie ; şi nu e vorba de unul ori de câţiva, ci de mulţi, de aproape toţi. […] Eu, când vorbesc şi scriu, mă lupt nu de dragul de a învinge (căci, după mine, orice faimă, orice victorie, dacă nu se întovărăşeşte cu adevărul, este potrivnică lui Dumnezeu, josnică şi lipsită de orice onoare). Ci eu trudesc, mă necăjesc, mă chinui din iubire pentru adevărata înţelepciune, din năzuinţă spre adevărata contemplaţie. Iar lucrul acesta fi-va dovedit de argumentele demonstraţiei mele, care [așa cum vei vedea] decurg din raţionamente bine întemeiate ce decurg, la rândul lor, dintr-o simţire bine strunită, care primeşte veşti de la aparenţe nemincinoase: veştile acestea pornesc de la lucrurile din natură şi, ca adevăraţi soli, se arată celor care le caută, se deschid celor ce le iscodesc, le apar limpezi celor ce le cuprind şi sigure celor ce le înţeleg. Iată-mă acum gata să vă ofer cugetarea mea cu privire la infinit, Univers şi nenumăratele lumi.”
Aici Giordano a făcut o mică pauză pentru a lua o dușcă din minunatul vin adus de nobilul venețian. Am profitat de ocazie pentru a-l ruga să îmi vorbească despre infinit.
Giordano Bruno: ”Eu spun că Universul este «în întregime infinit» pentru că nu are margine, nu are sfârşit nici suprafaţă; şi spun că universul nu e «total infinit» pentru că fiecare parte a lui luată separat este finită, iar lumile nenumărate conţinute în el sunt şi ele, luate în parte, finite.
Spun de asemeni că Dumnezeu este «tot infinit» pentru că el prin sine Însuşi exclude orice limitare, iar orice atribut al său este unul şi infinit; şi mai spun că Dumnezeu este «în întregime infinit» pentru că El se află în întregime oriunde, în întregime şi infinit în fiecare parte de lume; invers decât infinitatea Universului, care este întreagă numai în întreg şi nu în părţile dinăuntrul lui (dacă, cu referire la infinit, pot fi numite părţi). […] Prin urmare, din două una: ori eficientul, putând produce un efect infinit, trebuie recunoscut a fi cauză şi principiu al unui Univers infinit care conține lumi nenumărate iar aceasta nu ne pricinuieşte nici un neajuns, dimpotrivă, ne aduce numai foloase atât în ceea ce priveşte ştiinţa, cât şi legile şi credinţa; ori, dacă din el decurge un Univers finit, cu un număr determinat de lumi (care sunt aştrii), atunci trebuie să recunoaştem că potenţa lui activă este finită şi determinată, la fel cum produsul ei este finit şi determinat: căci aşa cum e actul, aşa e voinţa şi aşa e şi putinţa.”
Îl urmăream cu mare atenție pe Giordano. Uneori părea să divagheze de la subiect, de parcă gândurile sale își căutau chiar în acel moment un alt făgaș de urmat către adevărul căutat de către filozof. Uneori nu îl mai înțelegeam. Așa că am profitat de o altă mică pauză în discursul său pentru a îl aduce mai aproape de noi, de Pământ rugându-l să îmi spună ce loc are planeta noastră în Univers.
Giordano Bruno: ”Cine spune că neantul, vidul, eterul este infinit, nu îi atribuie nici greutate, nici uşurinţă, nici mişcare, nici sus, nici jos, nici mijloc ; iar dacă cineva presupune că într-un asemenea spaţiu există un număr infinit de corpuri, ccl al Pământului nostru, dar şi corpurile altor pământuri ca acesta, corpul acestui Soare, dar şi corpurile altor sori, consideră că toate îşi urmează propriul circuit înăuntrul acestui spaţiu infinit, unde fiecare se mişcă în spaţiul său finit şi determinat sau în jurul propriului centru. Astfel noi care suntem pe Pământ, spunem că Pământul se află în centru, şi toţi filozofii moderni sau vechi, de orice orientare ar fi, vor spune că el se află în centru, fără a se abate de la propriile lor principii; aşa cum noi spunem despre orizontul cel mai îndepărtat al regiunii eterice că ne stă împrejur şi că se termină cu acel cerc echidistant faţă de noi care am sta parcă în centru. Întocmai la fel cei ce stau p e Lună consideră că în jurul lor se află Pământul, Soarele şi atâţia alţi aştri care par să se găsească între centrul şi extremitatea razelor propriului orizont. Iată de ce Pământul nu este centru mai mult decât orice alt corp de pe lume; iar în aceeaşi măsură în care Pământul are anumite repere în alţi aştri, el, la rândul lui, este reper al unui alt punct din eter şi din spaţiul lumii; şi la fel se petrece cu toate celelalte corpuri, care sunt cu toatele, în diferite privinţe, atât centre cât şi puncte pe circumferinţă, poluri, zenituri şi alte asemenea. Aşadar, Pământul se află în centrul Universului nu în mod absolut, ci doar în ceea ce ne priveşte pe noi.”
După o foarte scurtă pauză, filozoful și-a continuat discursul.
Giordano Bruno: ” [Ideile mele] sunt condamnate abitir de cei care pricep cu adevărat că acele corpuri care, se spune, ar aparţine celui de-al optulea cer, se deosebesc şi ele unele de altele în funcţie de distanţa mai mare sau mai mică faţă de suprafaţa Pământului, la fel cum se deosebesc şi celelalte şapte: deoarece aparenta lor echidistanţă de l a Pământ derivă numai din presupunerea falsă că Pământul nu s-ar mişca, presupunere împotriva căreia urlă întreaga natură şi protestează orice raţiune, şi pe care, în sfârşit, orice intelect învăţat şi bine rânduit o condamnă. Oricum am lua-o, afirmaţia că acolo unde nu mai ajung simţurile noastre s-ar sfârşi şi încheia Universul, este împotriva oricărei raţiuni; căci în timp ce senzaţia este un motiv suficient pentru a afirma că există corpurile, lipsa ei, care se poate datora unui defect al capacităţii de a simţi iar nu obiectului sensibil, nu este nici pe departe un motiv suficient nici măcar pentru a bănui că n-ar exista corpuri. Căci dacă adevărul ar depinde de capacitatea noastră de a simţi, corpurile care par apropiate şi lipite între ele ar trebui s ă fie astfel şi în realitate. Noi socotim că o stea, care pe cer pare mică, şi care e considerată de mărimea a patra sau a cincea, poate fi în realitate mult mai mare decât una socotită de mărimea a doua sau întâia; însă, judecând astfel, simţurile se înşală căci ele n-au puterea de a percepe diferenţa de distanţă. Dar noi, recunoscând mişcarea Pământului, ştim că acele lumi nu sunt echidistante faţă de aceasta a noastră, nici nu stau ţintuite pe un cerc.”
Ideile pe care le exprima atât de clar filozoful, care se bazau pe arma puternică a rațiunii, aveau să fie confirmate după mai bine de către un deceniu, în momentul în carea Galileo Galilei și-a îndreptat luneta către cer. Eu îl priveam cu uimire. În fața mea se deschidea o nouă lume. Am ținut să îl întrerup un pic, pentru a îi descrie lumea aceasta nouă pe care o vedeam acum. Giordano mi-a zâmbit pentru prima oară de când am început discuția, după care a continuat.
Girdano Bruno: ”Desigur, nu încape îndoială că născocirea sferei purtătoare de stele, a cerurilor purtătoare de lumini, a axelor, cercurilor, a folosului epiciclurilor şi a multor altor himere nu este pricinuită de nimic altceva decât de închipuirea (sprijinită de aparenţă) că Pământul s-ar afla în cen tru l u ni versului : şi că stând, el singur, nemişcat şi fix, totul s-ar învârti în jurul lui.”
Mai aveam destule lucruri care nu îmi erau foarte clare. De ce nu vedem planete care se mișcă în jurul altor stele, așa cum Pământul se rotește în jurul Soarelui?, l-am întrebat eu.
Giordano Bruno: ”Pricina este că noi vedem sorii, care sunt corpurile cele mai mari, chiar uriaşe. Dar nu vedem pământurile, care fiind mult mai mici, sunt invizibile; şi, la fel, nu e contrar raţiunii să existe şi alte pământuri care se învârtesc chiar în jurul Soarelui nostru, şi care nu ni se arată nouă fie pentru că se află prea departe, fie pentru că sunt prea mici, fie pentru că nu au o mare suprafaţă de apă ori, dacă o au, aceasta nu e întoarsă spre noi şi opusă Soarelui aşa încât, precum o oglindă de cristal, să reflecte razele şi să devină vizibilă. De aceea nu e nici un miracol, nici un lucru contra naturii, dacă deseori vedem Soarele total eclipsat, fără ca între el şi vederea noastră să se fi interpus Luna. În afară de asta, lumini vizibile pot fi şi nenumăratele lumini de apă (adică pământuri care au suprafeţe de apă) şi care se rotesc în jurul Soarelui; dar deplasarea lor pe orbită nu poate fi percepută din cauza distanţei prea mari. Iată de ce, în acea mişcare înceată a aştrilor pe care noi îi percepem deasupra sau dincolo de Saturn, nu se vede vreo diferenţă între mişcările unora şi mişcările altora, şi cu atât mai puţin o mişcare regulată a tuturora în jurul unui centru, fie că în acest centru noi am pune Pământul, fie că am pune Soarele.”
Apoi a continuat, nelăsându-mă să îl întrerup.
Giordano Bruno: ”Aşa încât nu există o singură lume, un singur Pământ, un singur Soare: ci sunt atâtea lumi câte făclii luminoase vedem în jurul nostru, care nu se află într-un cer, într-un loc şi într-un conţinător altminteri decât ne aflăm noi în această lume care este şi ea într-un conţinător, într-un loc şi un cer; astfel încât cerul, văzduhul infinit şi necuprins, deşi este parte a Universului infinit, nu este totuşi o lume nici o parte a lumilor: ci un pântec, un receptacul şi un câmp în care lumile există, se mişcă, trăiesc, se dezvoltă şi îşi împlinesc prefacerile, produc, se hrănesc şi la rândul lor hrănesc şi ţin în viaţă locuitorii şi animalele din ele; şi după anumite rânduieli şi rosturi, urmând natura superioară, schimbă în nenumărate alte existenţe chipul fiecărui lucru existent.”
Eram de-a dreptul uimit. Deci lumi locuite, la fel cum este a noastră, sunt presărate peste tot în Univers. L-am întrebat pe filozof dacă am înțeles bine ce a vrut să îmi spună.
Girodano Bruno ”Dacă nu la fel sau mai bine, cu siguranţă nu mai puţin și nici mai rău: pentru că e cu neputinţă ca o minte raţională şi îndestul de trează să-şi poată închipui că ar fi lipsite de locuitori ca noi sau chiar mai buni nenumăratele lumi care se arată ori la fel, ori mai minunate ca aceasta a noastră; acestea fie sunt sori, fie primesc ca şi noi de la Soare prinosul de raze cu adevărat divine şi mănoase care vădesc fericirea izvorului şi născătorului lor şi, în aceeaşi măsură, fericesc tot ceea ce, în jur, se împărtăşeşte din virtutea lor. Aşadar, mădularele cele de seamă ale Universului sunt fără de număr şi infinite şi au acelaşi chip, aceeaşi faţă, aceleaşi împuterniciri, virtuţi şi efecte.”
Îmi dădeam seama că ideile lui Giordano erau foarte greu de digerat în acele timpuri întunecate. Eram deja îngrijorat de soarta lui, atunci când el îi va fi supărat pe puternicii zilei. I-am spus asta. A tăcut o clipă, apoi a pornit să vorbească, fără a face nici cel mai mic efort de a-și ascunde furia.
Griordano Bruno: ” […C]elor ce li se pare grea ştiinţa obişnuită şi filozofia comună şi sunt novici şi nepricepuţi în aceasta din urmă (chiar dacă, aşa cu m se întâmplă adesea, n-o recunosc), nu le va veni uşor să se convertească la părerea noastră: căci pentru ei contează mai mult convingerea generală, iar faima autorilor ce le-au fost puşi în mână este mereu triumfătoare, drept care admiră în plus şi reputaţia comentatorilor şi prezentatorilor lor. Dar ceilalţi, cărora le e deschisă acea filozofi e, şi care au ajuns la treapta în care nu mai trebuie să-şi petreacă restul vieţii căznindu-se să priceapă ce spun alţii, ci sunt călăuziţi de propria lumină şi de ochii propriului intelect cu adevărat activ, aceştia pătrund orice ascunziş şi, asemeni lui Argus, pot, prin mii de porţi, cu ochii feluritelor cunoaşteri, să o contemple goală: aceştia, venind mai aproape, vor putea distinge între ceea ce crede îndeobşte lumea, ceea ce, privit de la distanţă, trece, din puterea obişnuinţei şi a consensului general, drept recunoscut şi adevărat, şi ceea ce chiar este adevărat şi trebuie socotit cert deoarece ţine de însuşi adevărul şi esenţa lucrurilor.”
L-am întrebat dacă se teme de controverse, iar filozoful mi-a dat un răspuns care mi-a rămas întipărit în minte pentru vecie. Din el i-am înțeles modestia profundă, în ciuda tonului autoritar prin care își susținuse argumentele până acum.
Giordano Bruno: ”Cine vrea să judece cu adevărat b ne (aşa cum am mai spus), trebuie să ştie să se lepede de obişnuinţa de a crede; trebuie să plece de la ideea că ambele consideraţii contrarii sunt posibile, să se dezbare de convingerile de care e impregnat încă de la naştere: atât de aceea care reprezintă opinia generală, cât şi de cealaltă, prin care, datorită filozofiei, noi renaştem (murind în ochii gloatei) alături de învăţaţii socotiţi, în unele vremuri, de mulţimi, drept înţelepţi. Vreau să spun că atunci când are loc o controversă între asemenea înţelepţi şi alţii, socotiţi şi ei înţelepţi, dar de alte mulţimi şi în alte vremuri, dacă vrem să judecăm drept, trebuie să ne amintim ce spunea chiar Aristotel: că uneori, ţinând seamă doar de puţine lucruri, ne grăbim să ne dăm cu părerea; şi că alteori, din pricina obişnuinţei, o anumită opinie ajunge să ne stăpânească într-atâta încât un lucru imposibil nouă ne apare de-a dreptul necesar, iar un lucru adevărat şi necesar ni se arată şi ne convingem că este imposibil. Iar dacă aşa ceva se întâmplă în privinţa lucrurilor evidente, închipuie-ţi ce trebuie să se întâmple în privinţa celor interpretabile şi care depind de soliditatea principiilor şi temeinicia fundamentelor.”
După ce a rostit aceste cuvinte, Giordano Bruno mi-a spus, în șoaptă, că mai are ceva să îmi zică, dar va trebui să păstrez pe vecie taina cuvintelor ce vor urma. Desigur, i-am promis. A urmat o noapte întreagă în care marele filozof mi-a povestit gândurile tainice ale geniului său.
Am mai petrecut o săptămână la castelul nobilului Giovanni Mocenigo, după care m-am îndreptat către casă. Am avut un scurt schimb de epistole cu Giordano, care s-a oprit brusc. Mai târziu aveam să aflu că tocmai nobilul Mocenigo, cel care părea să îl iubească atât de mult, l-a denunțat Inchiziției. A urmat un lung proces, mai întâi în Veneția și, mai apoi la Roma. În ciuda torturilor el a refuzat să își abandoneze principiile. Sfârșitul său a fost crunt și inevitabil: a fost ars pe rug în ziua de 17 februarie 1600…
Notă: Pentru realizarea acestui interviu imaginar m-am folosit excelenta traducere, publicată de editura Humanitas în anul 2005, sub titlul ”Giordano Bruno, Opere italiene III. Despre infinit, univers si lumi”.
