Explorarea Sistemului Solar exterior ne-a dezvăluit numeroase luni ghețoase, având caracteristici superficiale care indică o geologie complexă. În unele cazuri, aceste caracteristici – cele mai notabile fiind gheizerele de pe Enceladus – sugerează prezența unor oceane subterane sub aceste suprafețe înghețate. Se crede că aceste oceane sunt rezultatul interacțiunilor gravitaționale care provoacă flexarea și frecarea în interiorul lunii, generând suficientă căldură pentru a topi interiorul acestor corpuri cerești.
Un aspect care a primit mai puțină atenție este acela că unele dintre aceste interacțiuni orbitale sunt temporare sau ciclice. Orbitele unui corp ceresc nu sunt întotdeauna regulate și adesea prezintă cicluri pe termen lung. Acest lucru este valabil și pentru alte luni care furnizează stresul gravitațional. Ca urmare, oceanele interne pot apărea și dispărea, pe măsură ce interiorul lunilor se topește și îngheață din nou.
Un studiu recent, publicat astăzi de Nature Astronomy, examinează una dintre consecințele diferenței de densitate între apa lichidă și gheață (aproximativ 10%): potențialul ca interiorul lunii să se contracte când se topește, lăsând un spațiu cu presiune scăzută chiar sub coaja sa înghețată. Dacă luna este suficient de mică, acest studiu sugerează că acest fenomen ar putea cauza fierberea suprafeței oceanului.
Este tentant să gândim că configurația actuală a Sistemului Solar este relativ statică. Totuși, acest lucru nu este deloc adevărat; există numeroase indicii că planetele exterioare s-au deplasat în primele lor etape de formare. Și chiar și în starea sa actuală, Pământul experimentează cicluri orbitale pe termen lung care influențează intrarea și ieșirea din erele glaciare. Sistemele de luni ale planetelor exterioare pot avea interacțiuni și mai complexe, cu multe corpuri de dimensiuni variate care coexistă în jurul unei planete gigant.
Astfel, este ușor să credem că aceste oceane sunt rezultatul unor forțe constante și că au fost întotdeauna prezente. Sau că lunile s-au format inițial fierbinți și s-au răcit treptat de atunci. Dar realitatea este că încălzirea mareică, care generează formarea acestor oceane, poate apărea și dispărea în timp, iar lunile pot experimenta topiri și înghețări periodice.
Aceasta poate avea consecințe semnificative asupra stresurilor experimentate de cojile înghețate ale acestor luni. Apa este considerabil mai densă decât gheața. Astfel, pe măsură ce oceanul unei luni îngheață, interiorul său se va extinde, creând forțe exterioare care apasă împotriva gravitației care ține luna la un loc. Potențialul acestei tranziții de a modela geologia suprafeței unui număr de luni, inclusiv Europa și Enceladus, a fost deja explorat. Așadar, cercetătorii din spatele noului studiu au decis să examineze problema opusă: ce se întâmplă când interiorul începe să se topească?
În loc să se concentreze pe o lună specifică, echipa a realizat un model general al unui ocean acoperit de gheață. Acest model a tratat coaja de gheață ca o suprafață elastică, însemnând că nu se va rupe pur și simplu, iar mai jos a plasat gheață vâscoasă. Mai departe, ter
Poll: Care ar putea fi consecințele contractării interiorului unei luni ghețoase atunci când se topește?
Revista “Ştiinţă şi Tehnică“, cea mai cunoscută şi longevivă publicaţie de popularizare a ştiintelor din România
Leave a Reply