Povestea mașinii de spălat

În ziua de astăzi, chiar și un copil și-ar putea spăla hainele în siguranță, apăsând un singur buton. Mașina de spălat a devenit atât de inteligentă încât a început chiar să vorbească cu utilizatorul sau să fie controlată de oriunde din lume. Însă până la acest pas am avut de străbătut un drum extrem de anevoios și istovitor fizic.

Vremuri grele

Spălarea hainelor era un proces extrem de anevoios care, în primă instanță însemna procurarea apei, iar dacă nu locuiai în imediata apropiere a unui râu sau lac, aceasta trebuia cărată până la gospodărie. Apoi, hainele erau muiate într-o soluție de apă și săpun.

Primele dovezi ale utilizării săpunului datează încă din anului 2800 î.Hr., din Babilon, iar rețeta acestuia este extrem de simplă: apă, soluție alcalină și ulei. În anul 1550 î.Hr., egiptenii se îmbăiau în soluții de ulei vegetal și animal în combinație cu săruri alcaline, iar în 300 d.Hr., alchimistul grec Zosimos din Panopolis descria săpunul și procesul de producere al acestuia.

Oricum, apa trebuia încălzită în vase mari pentru ca săpunul să fie mai eficient. Apoi urma alt proces anevoios: clătirea. Bineînțeles, aveai nevoie de apă curată, depozitată în alt vas și schimbată și ea odată ce murdăria rămasă de la spălat rămânea în urmă. În linii mari, aveai nevoie de o cantitate de peste zece ori mai mare de apă pentru a spăla niște haine față de mașina modernă din casa fiecăruia dintre noi.

Dacă locuiai în preajma unui râu, spălarea hainelor era mult simplificată, deși nu cu mult mai puțin anevoioasă. Nu era de ajuns să agiți hainele în apă pentru a le spăla. Femeile (pentru că ele s-au ocupat de această corvoadă de-a lungul vremii) așezau de obicei țesăturile pe pietrele de râu și le loveau apoi cu diverse obiecte din lemn pentru a scoate cât mai eficient murdăria din acestea. Oricum s-ar fi derulat procesul de spălare, acesta îi răpea unei femei aproape toată ziua.

Sistemele de organizare complexă a oamenilor au dus la apariția spălătoriilor comune sau publice, des întâlnite în zonele rurale din Europa sau din bazinul Mediteranei. Comunitățile canalizau apa de la râul din apropiere către o clădire sau un loc special amenajat pentru spălare.

Practic, apa venea printr-un jgheab și curgea către mai multe bazine specializate pentru spălat sau clătit. Toate uneltele pentru spălare se găseau în acel loc, făcând treaba mult mai ușoară.

Spălătoria era, de asemenea, locul perfect de socializare pentru femeile din comunitate care profitau de ziua de spălat hainele pentru a lansa și asculta ultimele bârfe din sat. Sigur ați auzit de expresia „a spăla rufele în public”, cu sensul de a împărtăși tuturor amănunte care țin de intimitatea unei familii.

Ei bine, această expresie este consecința directă a acestui primitiv mod de socializare. Tot răul era însă și spre bine. În secolul al XIX-lea au fost construite asemenea spălătorii publice într-o mulțime de zone defavorizate din Europa, fapt care a îmbunătățit nivelul de igienă al populației și a dus astfel la reducerea numărului de epidemii.

Primele mașin(ări)i de spălat

Pocnitul rufelor cu diverse obiecte din lemn sau frecarea lor cu mâinile a durat mult și bine. De altfel, primele unelte (sau mașinării) pentru spălat haine au apărut abia pe la mijlocul secolului al XVIII-lea. În Germania, Jacob Schäffer citea un articol despre o versiune daneză a unei mașini de spălat englezești: „Yorkshire Maiden”.

În 1766 a anunțat propria versiune îmbunătățită într-o carte în care explica avantajele acesteia și descriind experimentele sale cu spălarea diferitelor tipuri de țesături. Mașinăria lui era compusă dintr-un butoi de lemn cu capac în care intra un cilindru de lemn care se termina cu câteva piciorușe în interiorul butoiului. La capătul din exterior, cilindrul avea un mâner care trebuia învârtit cu mâna pentru a învârti hainele în interiorul butoiului.

Capacul se închidea suficient de bine astfel că făceai economie de apă și de săpun, iar gospodina nu trebuia să mai stea cu mâinile în apă. La acea vreme exista deja meseria de spălătoreasă, iar germanul le liniștea pe femei în legătură cu noua sa invenție, asigurându-le că încă mai aveau o mulțime de alte lucruri de făcut și nu își vor pierde locul de muncă.

Tot în jurul acelei date apăreau și primele plăci (grătare) de spălat. Aceste unelte erau niște plăci produse de obicei din lemn, montate pe un cadru din același material. Pe suprafața plăcii erau sculptate niște anse, iar frecarea hainelor de această suprafață vălurită ducea la curățarea mai rapidă a acestora. Aceste unelte au fost folosite foarte mult timp pentru că erau accesibile oricui spre deosebire de „sofisticata” mașină a lui Schäffer.

Pe 9 februarie 1833, americanul Stephen Rust a patentat o nouă idee: placa de spălat cu tablă din staniu, fier sau zinc.

Chiar dacă spălarea devenise un pic mai ușoară, după clătire urma stoarcerea, iar de eficiența acestui proces depindea și durata de uscare. Aici, forța mâinilor era indispensabilă. Țin minte și acum că prima mașină de spălat din casă era un Albalux care nu storcea deloc hainele. După terminarea programului trebuia să golești recipientul de apă și să iei fiecare haină în parte și să o storci manual. La această etapă, mama chema un ajutor și împreună storceam fiecare haină răsucind fiecare, în sens opus de câte un capăt al acesteia.

Ei bine, cam așa procedau toate gospodinele înainte să apară primul uscător mecanic. Acesta a apărut în secolul al XVIII-lea, dar la început dispozitivele erau de dimensiuni mari, făcute pentru comunități. O presă din lemn era acționată simultan de doi oameni pentru a stoarce hainele. Storcătoarele mai mici, pentru gospodării, au apărut abia la începutul secolului al XIX-lea.

Sistemul era destul de simplu. Doi cilindri de lemn se roteau și presau între ei hainele și storceau apa. Se putea regla treptat nivelul de presiune dintre cei doi cilindri cu un sistem de arcuri similar suspensiilor de la mașinile grele, agricole (un fel de foaie de arc). Trecând succesiv hainele prin uscător ajungeai, în mod cert, la rezultate mult mai bune decât stoarcerea prin torsiune. Același storcător era folosit și pentru călcarea hainelor.

Să dăm la manivelă

Anii 1800 nu au venit cu mari inovații în tehnica de spălare, dar au însemnat o revoluție în accesibilitatea săpunului. Dacă în secolul al XVIII-lea fiecare producea săpun pentru propriile nevoi, în jurul anilor 1830 producția de săpun a trecut în mare parte în grija micilor producători. Aceștia produceau săpunul în calupuri mari, din care se tăiau bucăți mai mici, după posibilitățile fiecăruia, cam în același mod în care cumpărăm astăzi brânza de la producătorii noștri autohtoni.

Tot în secolul al XIX-lea începe și comercializarea sistematizată a apretului, iar în anii 1870 apar și produsele de înălbire. Curățenia și igiena încep să aibă un rol important în gospodării, iar industria soluțiilor de curățare ia avânt odată cu creșterea nivelului de trai în majoritatea zonelor civilizate.

Totuși, apăreau și câteva designuri interesante de mașini de spălat manuale precum cea a englezului Richard Lansdale. „Compound rotary washing machine, with rollers for wringing or mangling” (mașină de spălat compusă, cu rotire și rulouri pentru stoarcere sau călcare), era un sistem ingenios, în care un butoi de lemn era rotit pe axa transversală prin acțiunea unei manivele. Deasupra acestuia era montat și sistemul de stoarcere și călcare care completa astfel ciclul de spălat. Mașina englezului a fost expusă în 1862 la o expoziție de inovații din Londra.

Între timp, în Europa și Statele Unite apăreau primele spălătorii publice înzestrate cu mașini de spălat propulsate de motoare cu aburi. Treptat și cuvele de spălat din lemn au fost înlocuite cu cele metalice, mai ușoare și mai rezistente.

Mașina de spălat electrică

Thor este creditată cu titlul de prima mașină de spălat electrică, produsă în masă. Inventată de americanul Alva J. Fisher în 1907 și produsă de compania Hurley Electric Laundry Equipment din Chicago, Thor le elibera în sfârșit pe femei de munca fizică.

Noua mașină de spălat este considerată și acum una dintre cele mai importante invenții ale secolului al XX-lea și era înzestrată cu o tehnologie revoluționară, care a dat tonul dezvoltărilor ulterioare și poate fi pe deplin titularizată ca strămoș al mașinilor de spălat moderne, de astăzi.

Thor avea o cuvă pentru apă, iar în interiorul ei se mișca un cilindru metalic cu perforații. După opt rotații ale acestuia, mașina inversa sensul de rotație pentru a preveni strângerea hainelor într-un nucleu compact, metodă care nu s-a schimbat nici acum.

În 1908 începea vânzarea primelor modele ale Thor. O reclamă dintr-un ziar american din 1909 propovăduia costul foarte scăzut de spălare (2 cenți) și timpul redus al unei spălări (o oră). Era doar începutul, iar Thor nu era accesibilă oricui. Totuși, în 1928, vânzările de mașini de spălat în SUA atinseseră 913.000 de unități. În 1911, Lou și Emory Upton înființau compania Upton Machine (care avea să devină celebra Whirlpool) pentru a începe producția primelor lor mașini de spălat electrice.

În 1934 se deschidea prima spălătorie cu fise în Forth Worth, Texas, SUA. „Laundromatele” americane au venit ca o urmare firească a spălătoriilor publice din comunitățile europene din secolele al XVIII-lea și al XIX-lea și au prins imediat în Statele Unite.

De ce să-ți cumperi propria mașină de spălat electrică dacă puteai să-ți speli hainele automat, cu doar câțiva cenți la spălătoria din colț?

Însă pe măsură ce mașinile de spălat deveneau din ce în ce mai accesibile, iar puterea de cumpărare creștea, mașinile de spălat au început să evolueze. În 1937, Bendix producea prima mașină de spălat complet automată. O reclamă din 1938 la prima mașină Bendix anunța avantajele acesteia cu litere de-o șchioapă: „Succesorul mașinii de spălat. Fără dureri de spate, fără mâini ude și fără murdărie”.

Mașina Bendix venea cu niște inovații extraordinare. În primul rând, aceasta avea un sistem de temporizare a spălării care introducea totodată și conceptul de ciclu de spălare. Și astăzi mai avem prin gospodării mașini mai vechi cu potențiometre mecanice de temporizare. Altă evoluție majoră a fost înzestrarea mașinii de spălat cu solenoide (bobine) electrice care asigurau controlul electric al transmisiei, a pompei de apă și a valvelor de acces al apei.

Cu alte cuvinte, mașina putea adăuga în ciclul de curățare etape distincte precum prespălarea, evacuarea apei la un anumit moment și adăugarea unei noi cantități de apă pentru clătire. În al doilea rând, putea înlocuit, în sfârșit, sistemul de stoarcere extern cu centrifugarea.

Primele mașini de spălat electrice nu încălzeau apa, dar puteau fi conectate la țevile de apă rece și caldă, iar setarea temperaturii era făcută cu aproximație. Mai exact, aveai trei opțiuni: rece, fierbinte sau cald. La prima setare se deschidea doar robinetul de apă rece, la a doua doar cel de apă caldă, iar la al treilea se deschideau simultan ambele valve. Mașina de spălat Bendix era, într-un cuvânt, revoluționară, dar cilindrul perforat din interior nu era înzestrat cu suspensii așa că trebuia să fixezi mașina de podea ca să nu plece la „plimbare”.

Te-ai întrebat vreodată de ce sunt mașinile de spălat din ziua de astăzi atât de grele? Pentru că în locul sistemului de prindere a mașinilor în podea, producătorii au început să monteze în partea de jos a acestora greutăți de peste 100 kg (chiar și 300 kg uneori) pentru a le stabiliza pe durata procesului de stoarcere/uscare a rufelor. Dacă nu ar exista aceste greutăți, mașina de acasă ar lua-o razna prin casă din cauza vibrațiilor foarte mari.

Spălarea de după război

Din păcate, mașina de spălat, precum multe alte tehnologii civile, a luat o pauză pe parcursul celui de-Al Doilea Război Mondial, dar a revenit în forță după aceea. Au apărut o mulțime de producători în SUA, iar majoritatea modelelor noi aveau sistem de încărcare prin partea superioară a mașinii.

Totuși, mașinile cu încărcare frontală nu au dispărut. În 1947, Bendix lansa modelul Deluxe care costa 249,50$, o mulțime de bani pentru acea vreme. Și General Electric începea producția primei lor mașini de spălat electrice automate. În majoritatea Europei, mașinile de spălat electrice nu au devenit populare până în anii 1950. Și asta din cauza dezastrului provocat de război. Chiar și atunci, mașinile de spălat complet automate erau extrem de scumpe. O variantă destul de des folosită era cea a mașinii de spălat cu două cuve, una pentru spălare și alta pentru clătire și uscare.

Aici, o mare contribuție a avut compania britanică Rolls Razor care a reușit să producă în anii ’60 modelul Electromatic, o mașină de spălat cu două cuve pe care inventatorul ei, britanicul John Bloom reușea să le vândă cu doar 39 de guinee bucata, echivalentul a aproximativ 40 de lire sterline, un preț extrem de mic pentru acea vreme. De altfel, în Europa, mașinile de spălat complet automate aveau să devină populare abia în anii ’70.

Mașina de spălat nu s-a mai schimbat în mod esențial până la sfârșitul secolului al XX-lea. Poate fi notată doar o îmbunătățire a vitezei de rotire a cilindrului interior cu ajutorul unui reostat montat la motor în anii ’70, iar controlul electronic al vitezei motorului a devenit o funcție prezentă în majoritatea mașinilor de spălat.

Controlul digital

În anii 1990 au apărut primele mașini de spălat cu microcontroller încorporat pentru funcția de temporizare a spălării. Controllerele electronice au devenit curând extrem de accesibile și permiteau înlocuirea temporizatoarelor mecanice care aveau multe piese în mișcare.

În 1994, americanii de la Staber Industries au lansat mașina de spălat System 2000, singura mașină de spălat produsă în SUA cu încărcare superioară, dar învârtire pe axa orizontală, ca la mașinile cu încărcare frontală. Cuva era hexagonală și ajuta la economisirea de apă, consumând doar o treime din cantitatea folosită de alte mașini cu încărcare superioară. De altfel, System 2000 și performanțele acesteia au dus la dezvoltarea sistemului de eficiență energetică Energy Star.

În 1998, compania neozeelandeză Fisher & Paykel a lansat mașina de spălat SmartDrive, prima cu control computerizat care determina automat anumiți factori precum greutatea încărcării și adapta ciclul de spălare în funcție de acest aspect. În plus, SmartDrive folosea un sistem de spălare mixt, ecologic, recirculând o mică parte din apă. Alte modele ale producătorului au fost înzestrate cu senzori care detectau tipul de țesătură predominant în cuva de spălare.

În 2007, Sanyo a prezentat prima mașină de spălat cu funcție Air Wash. Modelul Aqua AWD-AQ1 poate curăța hainele fără niciun pic de apă sau detergent. Aceasta este înzestrată cu un dispozitiv care transformă oxigenul (O2) în ozon (O3) și „bombardează” hainele din mașină cu acesta. Ozonul are o acțiune oxidantă puternică care distruge pereții celulelor bacteriene și poate elimina astfel orice materie organică din țesături. Totuși, mașina are și funcție de combinare a sistemului de ozonificare cu ciclul normal de spălare și reduce astfel cantitatea de apă și detergent folosite la curățare.

În 2012, Samsung a prezentat pentru prima oară tehnologia Eco Bubble. Într-un mod similar tehnologiei Sanyo, mașinile cu tehnologie Eco Bubble pompează aer în apă, producând bule ca într-o cadă cu hidromasaj și, în contact cu detergentul, producând mai multă spumă. Mai multă spumă înseamnă o curățare mult mai eficientă, dar și un consum mai mic de energie, detergent și apă.

In ianuarie, 2014, LG a anunțat că noile modele de electrocasnice vor interacționa cu utilizatorul prin sistemul HomeChat. Practic, vom putea comunica cu mașina de spălat sau cu alte electrocasnice LG prin linii de chat într-o aplicație specială, instalabilă pe smartphone sau tabletă.

Epilog

Toate electronicele și electrocasnicele din casă vor deveni inteligente, comandate de la distanță și, într-un târziu, ne vor învăța obiceiurile pentru a ieși în întâmpinarea nevoilor. Să nu vă mire dacă, în curând, mașina de spălat ne va vorbi, atrăgându-ne atenția că este timpul să derulăm un program de spălare.