Jean Louis Lagrange, matematician şi astronom din secolul al XVIII-lea, a demonstrat colegilor din Academia Franceză că există în ceruri cinci puncte speciale, fixe faţă de Terra şi Lună, pentru că acolo se echilibrează atracţiile gravitaţionale ale celor două corpuri cereşti si a Soarelui. Fireşte, cele cinci puncte considerate perfect imobile au fost botezate Punctele Lagrange L1 – L5.
Două veacuri mai târziu, un contemporan de-al nostru, Dr. A. A. Kamel de la Stanford University, îşi susţine teza cu un titlu stufos şi oarecum preţios, „Teoria perturbaţiilor pe baza transformărilor Lie şi aplicaţii în problema stabilităţii punctelor de vibraţie din triunghiul Soare – Terra – Lună” (ce înfiorător de deştepţi par matematicienii!…), în care demonstrează
că lagrangienele L4 şi L5 nu sunt puncte fix,e ci zone fixe în raport cu Pământul,
răsucindu-se în jurul unor centre virtuale în cicluri de 89 de zile.
Şi mai aproape de zilele noastre, astronomi şi ingineri de la NASA şi ESA se apucă chiar să
exploateze observaţiile teoretice ale domnilor Lagrange şi Kamel şi, ce credeţi
că fac, trimit sau vor trimite de pe Tera sonde direct către punctele şi zonele L1
– L5, roboţi sofisticaţi, un fel de laboratoare nomade ale curioşilor de pe Terra. Iată numele lor: STEREO A, STEREO B, Herschel, Planck, James Web Space Telescope, WMAP, SOHO.
În povestea lagrangiană se mai strecoară cineva: astronomul-electronist Gerard K. O’Neill, care cunoaşte bine lucrările celor doi, dar este totodată obsedat de o idee a altui vizionar, rusul K. E. Ţiolkovski, aceea de a construi „oraşe în cer”. O’Neill va publica o carte de senzaţie, „Frontiere celeste”, în care va lansa în conştiinţa publică ideea Continentului Ceresc Lagrangia.
Unde vor fi instalate atât viitoare orăşele celeste – de fapt, bidoane gigantice ce se vor transforma, în etape, în titireze uriaşe, pe măsură ce montorii cosmici vor îngrămădi material în Punctele Lagrange – cât şi sateliţi energetici (de tip Gläser), care vor prelua lumina Soarelui, o vor transforma în microunde şi o vor trimite pe Pământ, către centralereceptoare construite după modelul Tesla. Numai în Punctele Lagrange? Nu, răspunde O’Neill, ci şi pe „Orbita Clarke”, adică la 39.500 de kilometri deasupra scoarţei terestre.
De unde vor veni materialele spre cele două mega- şantiere? În orice caz, nu de pe Terra, atracţia gravitaţională ar duce viitoarele construcţii la preţuri prohibitive, de aceea montorii vor căuta materiale de construcţie… pe Lună, hotărăşte O’Neill – şi modelează pe computer un program cu totul şi cu totul original, arătând că un fel de catapultă electromagnetică, plus un atelier selenar de roboţi pot rezolva rapid şi simplu problema aprovizionării şantierelor celeste.
Este vorba despre exploatarea cunoscutului „Efect Faraday”, un şir de electromagneţi supraconductori (pe Lună domneşte frigul cosmic, Kamerlingh Onnes, descoperitorul fenomenului de supraconductivitate, ar fi foarte fericit acolo…) va electriza cuplul rotor-stator construit după schema trenului suspendat de la Shanghai (431 km/oră făra să atingă şina, am simţit pe pielea mea…).
Pe acest conveier lunar roboţii mineri vor aşeza peleţi de sol selenar pe un tren de vagoneţi care va înainta către „ieşire” cu viteza de 2.400 metri pe secundă, „ieşirea” fiind capătul trambulinei unde vagoneţii se răstoarnă, iar preţioşii peleţi lunari sunt expediaţi inerţial cu atât de mare fortă încât părăsesc Luna şi „scapă” pur şi simplu în spaţiul cosmic, pe un traseu care are drept obiectiv punctul L2.
Unde, după ce vor fi străbătut 80.000 de kilometri, peleţii vor fi „acroşaţi” de o staţie de frânare şi reorientaţi spre L5, acolo unde montorii îi aşteaptă „cu mânecile suflecate” (mă rog…). Sau, eventual, vor fi coborâţi spre „Orbita Clarke”, după cum vor fi comenzile rechinilor imobiliari ai vremii (nu vă iluzionaţi că vor dispărea, e o specie al dracului de rezistentă!).
Dar fie în L5, fie în punctul ales pe „orbita Clarke”, sacii cu sol selenar („pânza” lor va fi construită pe Lună, tot de roboţi, din siliciu local) vor fi preluaţi în cuptoare metalurgice solare, extrăgându-se siliciu pur (20% din cantitate), aluminiu (12%), fier (4%), magneziu (3%), titan (3%) dar şi oxigen (care se va combina cu hidrogenul „importat” de pe Pământ sau din spaţiul cosmic pentru a obţine apa-cea-de-toate-zilele); iar zgura rămasă în cuptoare va fi folosită ca înveliş protector pentru construcţiile ce vor adăposti oamenii.
Catapulta de pe Lună ar putea atinge, conform „proiectului O’Neill”, o producţie de 6 milioane tone material lunar pe an, suficient pentru ca, în doar un singur deceniu, montorii de pe la mijlocul veacului al XXI-lea să poată tăia panglica primului oraş celest. Iar, către sfârşitul acesstui veac, prevedea regretatul O’Neill, vor apărea în Cosmosul Apropiat, în Punctele Lagrange şi pe Orbita lui Clarke, adevărate megalopolisuri celeste.
