Găsisem un subiect delicios pentru editorialul numărului de început de an – mă reîntâlnisem cu povestirea lui Joe Haldeman „Înger de lumină”, tradusă într-o antologie a Editurii Nemira de Ana-Veronica Mircea. Prietenul Joe – între altele participant la EuroCon-ul de la Timişoara din 1994 şi la Atlantykron 2000 – ne plimba printr-o localitate nord-americană de pe la sfârşitul secolulului I al Mileniului III, într‑o lume în care islamul şi iudeo-creştinismul bătuseră palma şi… cuceriseră complet societatea umană. Noroc cu extratereştrii – salvează Joe omenirea –, altfel bigotismul şi regresul social ar fi fost depline.
Găsisem şi un titlu potrivit articolului meu („Despre Chrislam şi alte chestii din viitor”), dar a intervenit oribilul atac al unor islamişti derbedei asupra Oraşului Lumină şi, fireşte, totul trebuie schimbat. Nu numai de către mine, ci de întreaga civilizaţie occidentală, cea care a avut puterea să se scuture de obscurantismul celor 18 secole de Revoluţie Creştină şi să îmbrăţişeze secularismul. Şi, ca fundamentală consecinţă, progresul societăţii lui Sapiens sapiens.
Ca trăitor, cândva, într-o ţară arabă şi, într-o oarecare măsură, cunoscător al lumii musulmane, mă simt dator să atrag atenţia europenilor că islamul nu este tocmai o religie a păcii, căci, lăsat la interpretarea unor imami wahabiţi, înseamnă jihadul, războiul „sfânt” împotriva „necredincioşilor” (religia musulmană nu are nici Vatican şi nici Papă, ci este dependentă de minţile miilor de imami). Adică războiul între 1,2 – 1,3 miliarde de musulmani şi cele peste 6 miliarde de nemusulmani. Război tradus prin terorism, fenomen pentru care lumea de astăzi, clar, nu este pregătită – dovadă că un mic grup de sceleraţi a dat pur şi simplu peste cap o putere nucleară ca Franţa.
Există soluţii? Cele de avarie sunt evidente – şi, probabil, de neevitat –, instinctul natural al societăţilor europene le aruncă în faţa „politicianismului corect” dar rupt de realitate (căci nu dreptul la căsătorie al homosexualilor este grija de căpătâi a societăţii). Imigrarea în Europa trebuie controlată, chiar stăvilită de legi severe de către Parlamentele şi administraţiile ţărilor Bătrânului Continent, una dintre condiţii – esenţială! – fiind secularizarea, după modelul „băştinaşilor” – a tuturor comunităţilor de imigranţi, inclusiv cele ale indivizilor înregistraţi ca cetăţeni europeni.
Posibil? Aparent nu, dar cel puţin controlul strict asupra madrasalelor – şcolile coranice – trebuie să se manifeste de către sistemul de educaţie european (dar şi de către NATO, de ce nu?) şi nu numai asupra şcolilor religioase din Europa, ci şi asupra periculoaselor madrasale din Pakistan, Yemen, Afganistan, ţările Golfului (că asta se poate, a demonstrat Indonezia, ale cărei guverne au intervenit decisiv în controlul influenţei religiei, după atentatele criminale de la începutul Mileniului III).
Apoi, politica socială exagerat de laxă a multor state – Franţa, Marea Britanie, Olanda, Belgia de pildă – a făcut atractive aceste ţări pentru familii de musulmani cu mulţi copii (monstrul Amady Coulibaly are nouă fraţi şi surori, soţia lui criminală are şi ea cinci fraţi), ai căror capi de famile primesc o subvenţie – consistentă – pentru fiecare copil, mama devine astfel o fabrică de copii (şi venit), iar mersul la şcoală, educaţia şi adaptarea la societatea europeană trec pe un plan mai mult decât secundar. Sistarea alocaţiei pentru copii, dincolo de cel de-al treilea născut, de pildă, ar mai descuraja avântul demografic al multor musulmani trândavi şi, desigur, ar face Europa mai puţin atractivă pentru valurile de emigranţi africani şi asiatici.
Propunerea este valabilă (mutatis mutandis) şi pentru România, nu? În aceeaşi ordine de idei, diminuarea, chiar eliminarea, în cele mai multe cazuri, a ajutorului social şi a subvenţiei pentru şomaj ar convinge, în primul rând, pe mulţi europeni să meargă la muncă (nu la cârciuma satului, vezi exemplul din comuna moldovenească ai cărei locuitori refuză să lase ajutorul de şomaj pentru o leafă cu doar câteva sute de lei mai mare…), dar şi pe mulţi străini de pe Bătrânul Continent să aspire către pomeni care astfel dispar.
Al treilea element pe care mă încumet să-l avansez este cel al dispariţiei însemnelor religioase de orice fel în instituţii publice: nici hijab, nici turban, nici perciuni ostentativi sau kepi, dar nici cruciuliţe. Să lăsăm copiii să-şi aleagă singuri căile spirituale.
Dar, desigur, principala cauză a ciocnirilor dintre civilizaţii rezidă în deficienţele fundamentale ale lumii turbocapitaliste în care trăim, europeni şi neeuropeni deopotrivă. Iată câteva date statistice zguduitoare: datoria totală a lumii-de-astăzi, evaluată la 269.000 de miliarde de dolari (era de circa 112.000 miliarde dolari în 2000, înainte de războaiele SUA – Irak şi SUA – Afganistan şi de doar 2.000 miliarde dolari în 1940) creată de bancheri, de lumea finanţelor, de negustorii de bani, bani care, nota bene, în cea mai mare parte nici nu există.
În lumea cu aparenţă democratică în care trăim – deşi democraţia şi piaţa liberă până la dezmăţ nu au nici un punct comun! – 1% din populaţie este deşănţat de bogată, deţinând 48% din averea globală, cu 2.300 de miliardari în dolari şi 128.200 persoane având avere de peste 50 de milioane de dolari, dar cu jumătate din tinerii musulmani ai planetei şomeri.
Am participat recent la o şedinţă a unui partid de stânga, unde l-am ascultat pe avocatul dr. Gheorghe Dinu pledând pentru a treia cale – şi datele statistice prezentate anterior mă determină să stărui asupra subiectului; de altfel, însuşi Tony Blair a insistat la sfârşitul mandatului său asupra ideii că lumea finanţelor, dar şi economia planetei trebuie să se schimbe.
A treia cale – spunea domnul Gheorghe Dinu – înseamnă urmărirea permanentă, deplină şi colectivă a respectării legii, înseamnă democratizarea informaţiei, dar şi pragmatism şi, mai ales, construcţia unui stat al investiţiei sociale, controlul pieţei libere în favoarea investiţiei, a şanselor de realizare a cetăţeanului; statul nu poate înlocui nici piaţa, nici societatea civilă, dar trebuie să intervină în cazul fiecăreia; guvernele trebuie să creeze stabilitate macroeconomică, să promoveze investiţia în educaţie, sănătate şi infrastructură, să combată inegalitatea de şanse; cetăţeanul nu este totuna cu „consumatorul”; pieţele nu creează şi nici nu susţin valori etice, iar obiectivul guvernării prin „a treia cale” trebuie să fie, în primul rând, crearea unei economii cu grad ridicat de ocupare, cu joburi pentru toate categoriile sociale.
Cam acestea sunt, în mare, principiile „căii a treia”, la care dr. Gheorghe Dinu a adăugat: „A treia cale” poate fi implementată numai şi numai dacă societatea este condusă de a patra putere. Care nu este, aşa cum am crede, mass media, ci puterea ştiinţei şi tehnologiilor, a minţilor de mare performanţă care funcţionează în societate, care crează, inventează, inovează şi propulsează societatea înainte spre un viitor în care cât mai mulţi dintre membrii ei îşi pot trăi, decent, vieţile.
Noi, aici, lucrători la această revistă, ne declarăm slujitori ai celei de a patra puteri.
