Othniel Charles Marsh și Edward Drinker Cope sunt două nume pe care am fi putut să le găsim cu ușurință în istoria științei alături de cele ale marilor naturaliști ai secolului al XIX-lea și în panoplia savanților care au scris istoria evoluției. Puțini știu că acești doi paleontologi americani au făcut cunoscuți omenirii unii dintre dinozaurii considerați astăzi emblematici. Triceratops, Stegosaurus, Diplodocus, Allosaurus sau Camarasaurus sunt doar câteva dintre speciile dinozauriene descoperite de cei doi.
Și totuși, numele lor au rămas în istorie din cu totul alte motive. Mai precis, pentru cea mai mare feudă din lumea științei. Un război surd, tipic Vestului Sălbatic, care s-a întins pe întreaga durată a vieții lor, i-a făcut pe Cope și Marsh să piardă tot ceea ce câștigaseră, atât pe plan personal, cât și științific. Iar, peste toate acestea, la final, știința să fie cea mai mare perdantă.
Protagoniștii
Edward Cope s-a născut în iulie 1840, într-o familie înstărită de Quakeri (grupare religioasă) din Philadelphia. Fără griji în ceea ce privește finanțele sau propriul viitor, Cope urmează cursurile unei școli fondate și susținute financiar de grupul religios din care făcea parte și familia sa. Deși studiază algebra, chimia, gramatica, astronomia sau latina, tânărul Cope se arată extrem de interesat de științele naturii, vizitând adesea Academia de Științe Naturale și scriind primul tratat științific la vârsta de doar 19 ani.
Tatăl său îi cumpără o fermă și îi propune să devină fermier, o meserie care i-ar fi asigurat un trai îndestulat pentru tot restul vieții, însă Edward este convins să își urmeze aspirațiile științifice. Urmează cursurile de anatomie comparată de la Universitatea din Pennsylvania în 1861 și 1862, în clasa profesorului Joseph Leidy, unul dintre cei mai mari și mai influenți paleontologi americani din istorie. În același timp, începe să studieze limbile franceză și germană, imperios necesare în formarea sa științifică.
Se specializează în studiul reptilelor și al amfibienilor și publică nu mai puțin de 37 de lucrări științifice într-un timp record. De asemenea, devine membru al Academiei de Științe Naturale și al Societății Filosofice Americane, aceasta din urmă publicându-i cele mai multe dintre studii.
Pe de altă parte, Othniel Charles Marsh a avut un destin aflat la polul opus față de Cope. Născut în octombrie 1831, într-o familie cu posibilități modeste, din Lockport, New York, Marsh nu părea să aibă foarte multe șanse de a răzbate pe scara socială și de a deveni altceva decât un ajutor la fermă. Șansa sa s-a numit George Peabody, un unchi extrem de bogat, bancher și filantrop renumit în America secolului al XIX-lea.
Acesta îl sprijină pe Marsh finanțându-i studiile, iar Othniel se dovedește un tânăr extrem de avid de cunoaștere. În 1856 absolvă cursurile Academiei Phillips din Andover, iar în 1860 pe cele ale Colegiului Yale. În următorii doi ani studiază geologia și mineralogia la Sheffield Scientific School, pentru ca, din 1862 și până în 1865, să se concentreze asupra paleontologiei și anatomiei la Berlin, Heidelberg și Breslau. Reîntors în SUA în 1866, Marsh devine profesor de paleontologie la Universitatea Yale și îl convinge pe influentul său unchi să fondeze Muzeul de Istorie Naturală Peabody la Yale.
Germania este țara în care Marsh și Cope se întâlnesc, în 1863, pentru prima dată. Marsh, la vârsta de 32 de ani, student la Universitatea din Berlin, iar Cope, un tânăr de 23 de ani, ce încerca să evite ororile Războiului Civil călătorind prin Europa și profitând de această ocazie pentru a vizita cele mai faimoase muzee și societăți ale Bătrânului Continent.
Marsh avea deja două diplome universitare, față de Cope care învățase doar ceea ce dorise, fără a se concentra prea mult asupra diplomelor. În schimb, Cope, în ciuda vârstei sale fragede, publicase deja 37 de lucrări științifice față de cele numai două ale lui Marsh. Cei doi se împrietenesc, stau împreună pentru mai multe zile, iar Marsh îi oferă compatriotului său un tur al orașului Berlin.
Chiar și după plecarea lui Cope, cei doi vor continua să schimbe scrisori, fosile și fotografii, în ceea ce părea o colaborare fructuoasă între doi tineri cu aspirații științifice înalte.
Ruptura
Reîntors în SUA, Cope se bucură de influența familiei sale, cea care face tot posibilul ca tânărul să primească un post de profesor de zoologie la Colegiul Haverford, o micuță școală finanțată, printre alții, chiar de tatăl lui Cope. Acestuia i se oferă chiar și o diplomă de masterat onorifică pentru a putea ocupa postul respectiv, una dintre cele mai importante distincții ale vremii, cu atât mai mult cu cât universitățile americane încă nu ofereau titluri de doctor în știință. Edward se căsătorește cu Annie Pim, o membră a comunității Quakerilor, și au împreună o fată pe nume Julia Biddle Cope, născută în 1866.
În tot acest timp, Cope călătorește în numeroase ocazii în vestul Americii de Nord, în așa numitul Vest Sălbatic, un veritabil El Dorado pentru orice paleontolog. În 1867 demisionează din postul de profesor de zoologie și se mută cu familia la Haddonfield, New Jersey, pentru a fi alături de fostul său profesor, Joseph Leidy, primul paleontolog american.
În fapt, Haddonfield era locul în care Leidy descoperise scheletul aproape complet al unui dinozaur pe care avea să îl numească Hadrosaurus, primul de acest gen din istorie, iar în 1868, cu ajutorul unei echipe internaționale din care făcea parte și Cope, Leidy oferea lumii primul schelet biped al unui dinozaur, expunându-l la Academia de Științe Naturale din Philadelphia. Tot în 1868, Cope publică două lucrări științifice în care descrie două noi specii dinozauriene, Elasmosaurus și Laelaps (dinozaur cunoscut ulterior sub numele de Dryptosaurus).
Însă Cope nu era singurul interesat de Vestul Sălbatic și de descifrarea unui trecut pe care nimeni nu îl intuise până nu demult. Marsh, revenit în SUA în 1866, călătorește cu o echipă în vestul țării. Colegii săi sunt impresionați de frumusețile naturale ale acestui loc ce se dezvăluia americanilor, însă Marsh vedea mult mai mult. Față de Alpii europeni sau alte zone muntoase ale lumii, Vestul Sălbatic avea o particularite: era arid de foarte multă vreme.
Acest lucru a permis păstrarea fosilelor într-o stare excepțională. Iar Vestul abunda în fosile. Era nevoie doar de inițiativa unui om curajos care să dezvolte o știință aflată încă în fașă. Între timp, Marsh află de expoziția de la Academia de Științe Naturale din Philadelphia și de prezentarea schetului de Hadrosaurus. El îi scrie lui Cope și, în virtutea prieteniei ce îi lega, îi solicită acestuia să îi permită să viziteze situl de la Haddonfield.
A fost o decizie pe care Cope avea să o regrete amarnic. Fără să bănuiască nimic, acesta este încântat să îi prezinte amicului său celebrul sit. Curând, avea să afle cu stupoare că situl de la Haddonfield secase brusc. Secretul? Marsh îi plătise în secret pe muncitori pentru a-i trimite orice fosilă către propriul laborator. Cope, pur și simplu, nu putea concepe un astfel de mod de a lucra. Însă pentru Marsh, codurile de etică ale gentlemanilor nu existau.
Marsh se purta asemenea unui om de afaceri rapace. Vedea o ocazie și încerca să profite de pe urma ei la maximum. A fost ruptura care nu numai că nu s-a vindecat niciodată între cei doi, ba mai mult, s-a adâncit până la paroxism.
În același an, Edward Cope publicase, așa cum am menționat, un nou raport științific asupra unei reptile marine, pe care a numit-o Elasmosaurus platyurus. Specialist în reptile, Cope părea cea mai îndreptățită voce pentru o asemenea sarcină. Însă nimeni nu văzuse vreodată un plesiozaur, așa cum era și animalul descris de Cope, astfel că acesta face o greșeală uriașă. El confundă gâtul lung al animalului cu coada acestuia și îi plasează craniul în partea opusă a scheletului.
O eroare pe care Marsh nu avea să o lase nepedepsită. În consecință, Marsh se asigură că toată lumea va afla de această nefericită întâmplare, publicând un articol în care evidenția greșeala rivalului său, o greșeală recunoscută chiar de mentorul acestuia, Joseph Leidy. Ulterior, Marsh avea să se scuze, subliniind că Leidy a fost cel care a observat eroarea, și nu el.
Pentru Cope și pentru orgoliul său era însă prea mult. Umilit, acesta cheltuie o mică avere încercând că cumpere și să distrugă tot tirajul publicației în care apăruse observația asupra studiului său. Dar era prea târziu. Onoarea sa fusese pătată, iar vechiul prieten, Marsh, îi devenise cel mai mare dușman.
Războiul oaselor
În 1870, Othniel Marsh întreprinde prima expediție științifică la frontiera vestică a SUA. Însoțit de aproximativ 20 de studenți, echipați după toate canoanele Vestului Sălbatic, Marsh și echipa sa călătoreau în apropierea forturilor militare pentru a evita conflictele cu amerindienii.
Finanțată de Universitatea Yale și de celebrul său unchi, expediția a costat nu mai puțin de 15.000 de dolari (echivalentul a peste 200.000 de dolari în ziua de azi), iar Marsh s-a asigurat că lumea va afla de eforturile lor. Un bun promotor al propriei imagini, acesta trimitea cu regularitate articole și gravuri spre publicare în gazetele vremii, promovând imaginea unor temerari aflați într-o aventură istorică.
El descrie atacurile amerindienilor, furtuni, incendii de vegetație și invazii ale șerpilor într-un mod care i-ar fi făcut invidioși pe toți marii scriitori de romane de aventuri. În tot acest timp, Marsh colectase tone de fosile pe care le expedia către laboratorul său de la Yale. Practic, ar fi fost nevoie de ani întregi pentru a analiza tot ceea ce găsise, însă el nu intenționa să se oprească aici.
Din Philadelphia, Cope îi urmărea prin intermediul presei toate acțiunile. Invidia și neputința sa au devenit cât se poate de evidente, cu atât mai mult cu cât Academia de Științe Naturale nu finanța expediții, ci se mulțumea cu fosile trimise de amatori. Edward Cope încearcă atunci să găsească o soluție și, folosindu-se de relațiile sale și ale familiei sale la Washington, obține un post într-o echipă de explorări geologice condusă de Ferdinand Hayden, expediție finanțată de guvernul american.
Postul nu îi oferea un salariu, însă pentru Cope acest detaliu nu conta, atâta vreme cât i se permitea că colecționeze fosile și să își publice descoperirile. Astfel, în 1872, tânărul paleontolog se aventurează în prima sa expediție de cercetare la granița vestică. Era începutul unui război nu numai între Marsh și Cope, care acum făceau cercetare în același stat (Wyoming), dar în care și mentorul lui Cope, Joseph Leidy, avea să fie prins, atâta vreme cât acesta pornise o expediție pe cont propriu în același loc. Vestul Sălbatic era, pur și simplu, prea mic pentru acești trei oameni.
Odată ajuns la Fort Bridge, Wyoming, acolo unde ar fi trebuit să găsească echipa geologului Hayden, Cope descoperă fortul aproape gol. Toți oamenii geologului, căruțele, caii și echipamentul lipseau. Hayden plecase, fără să îl mai aștepte și, așa cum avea să afle Cope, geologul oferise toate descoperirile sale lui Leidy.
Furios, acesta încropește o echipă pe propria cheltuială și pleacă pe urma lui Hayden. La scurtă vreme avea să afle că doi dintre oamenii săi erau, în fapt, angajați ai lui Marsh. Unul dintre ei, într-o scrisoare către acesta din urmă, jura că intrase în serviciul lui Cope numai pentru a-l îndruma greșit și pentru a-l ține departe de depozitele de fosile.
Mai era însă un aspect deloc de neglijat, care lasă loc de interpretări în ceea ce privește intențiile acestora… Cope plătea bine și plătea imediat. În schimb, Marsh își făcuse un obicei din a întârzia plățile și de a amâna virarea sumelor de bani cuvenite angajaților săi. Mai mult, Marsh nu accepta niciodată să recunoască aportul colaboratorilor săi. Tot creditul unei descoperiri trebuia să meargă către el.
Cert este că, după această întâmplare, niciunul dintre ei nu a fost foarte încântat, iar asigurarea serviciilor celor doi de către Cope a fost considerată un afront pentru ambii paleontologi. Și, ca și cum nu era de ajuns, un alt angajat al lui Marsh îi trimite din greșeală lui Cope o încărcătură cu fosilele descoperite de primul. Chiar dacă le expediază înapoi, Cope este acuzat de către Marsh de mituirea angajatului său. Dar nu mai conta. Era ostilităților deschise între cei doi începuse deja.
În tot acest început al anilor 1870, cei trei paleontologi efectuaseră sute de descoperiri în ceea ce privește trecutul dinozaurilor, al mamiferelor sau al păsărilor. Erau atât de multe, încât Leidy, Cope sau Marsh nu mai pierdeau vremea descriindu-le în rapoarte științifice, ci doar în telegrame scurte. Însă problema cea mai mare era aviditatea acestora, în special a lui Marsh și a lui Cope, de a deveni paleontologii cu cele mai multe descoperiri.
Chiar dacă erau conștienți că unele dintre animalele fosile excavate de ei fuseseră descoperite de alții, înaintea lor, cei doi realizau clasificări proprii, dând nume diferite acelorași creaturi, fapt ce a îngreunat teribil munca celor care le-au urmat. Marsh ia inițiativa și publică un amplu studiu în care propune o nouă clasificare a mamiferelor din Eocen și le plasează pe acestea în ordinul Cinocerea. Umilit din nou, Cope publică un alt studiu, în care demontează ipotezele lui Marsh și propune o altă clasificare a acelorași mamifere.
Pe scurt, se întâmpla adesea să existe trei savanți, trei denumiri științifice diferite, trei categorii animale diferite, și totuși doar un singur animal. Nimeni nu mai înțelegea nimic, cu atât mai mult cu cât Marsh și Cope nu mai țineau cont de nimeni, nici măcar de studiile lui Leidy, care fusese primul în acest domeniu.
În tot acest timp, explorările lor continuau pe teren și, mai ales, în afara lui. Și asta pentru că Marsh lovește din nou sub centură, după ce se întâlnește cu liderul Sioux, Red Cloud, și îi promite acestuia nu numai bani, ci și ajutorul său în fața guvernului SUA, totul în schimbul fosilelor pe care amerindienii le puteau găsi. Iar acestea nu erau deloc puține.
Chiar dacă în 1875 cei trei iau o pauză în ceea ce privește munca pe teren și se rezumă la cea în laborator, războiul dintre Cope și Marsh este mai aprig decât oricând. În zecile de articole și studii publicate de cei doi, nu lipsesc atacurile la persoană, acuzele de fraudă, de furt, de incompetență sau de minciună.
Colegii de breaslă se dau la o parte în fața acestei confruntări nemaivăzute în lumea științei. Dintre aceștia, figura cea mai importantă, Joseph Leidy, vede cum lumea paleontologiei americane intră pe un făgaș ce tindea să distrugă acea societate a gentlemanilor pe care el o cunoscuse. Noua paleontologie însemna cheltuieli enorme, atacuri personale, jocuri murdare și un stomac suficient de tare pentru a face față unora ca Marsh sau Cope.
Apogeul luptei a fost atins la finalul anilor 1870, mai precis în 1877, după descoperirea de la Como Bluff, Wyoming, a unuia dintre cele mai bogate situri arheologice din lume. Datând din Jurassic, situl de la Como Bluff se întindea pe nu mai puțin de 12 kilometri. 12 kilometri în care pietrele nu erau pietre, ci oase de dinozauri fosilizate care împânzeau dealurile.
Descoperit întâmplător de un amator, Arthur Lakes, Como Bluff a ajuns imediat la urechile lui Marsh și Cope, cu atât mai mult cu cât Lakes le scrisese amândurora, în speranța că va accepta oferta mai bună. Începe astfel un război nebun între cei doi. Cope, proaspătul moștenitor al uriașei averi a tatălui, și Marsh, finanțat de Universitatea Yale și de unchiul său.
Cei doi angajează nu numai oameni care să lucreze chiar și iarna, la –30 de grade Celsius, ci și spioni care să fure informații și saboteuri care să fure sau să distrugă, uneori chiar prin dinamitare, descoperirile celuilalt. Ca și cum nu era de ajuns, Marsh dă indicații ca orice fosilă care nu poate fi cărată să fie distrusă pe loc pentru a nu ajunge pe mâinile lui Cope. Se pierd astfel sute, poate mii de resturi fosile, care ar fi putut oferi informații cruciale despre trecutul vieții pe Terra.
Sfârșitul
Folosindu-și influența, Marsh devine în 1878 președintele Academiei de Științe Naturale, iar în 1881 președintele Diviziei de Paleontologie din cadrul Direcției de Supraveghere Geologică a SUA (US Geological Survey).
Asta însemna un veritabil dezastru pentru Cope. Cu fondurile guvernamentale tăiate, Cope investește aproape tot ceea ce îi rămăsese din averea tatălui său într-o mină de argint din New Mexico, afacere care se dovedește a fi un fiasco. Încercările sale de a-și găsi o slujbă la Universitatea Princeton, la Muzeul American de Istorie Naturală, ba chiar și la Zoo, sunt respinse. Cope este nevoit să vândă casa în care locuia cu familia, se separă de soție și de copil și alege să trăiască singur într-un apartament modest, înțesat de colecțiile sale de fosile.
De cealaltă parte, Marsh avea totul. Sprijinul guvernamental, fonduri uriașe pentru cercetare și un salariu îndestulător. Dar nu era de ajuns. Pentru el, Cope trebuia distrus definitiv. Marsh propune o lege prin care toate fosilele descoperite cu fonduri guvernamentale să fie confiscate și oferite Institutului Smithsonian. În același timp, face un pact prin care să își păstreze propria colecție de fosile. Nu mai avea decât să îi ia lui Cope tot ceea ce îi rămăsese, fosilele.
Ceea ce nu știa Marsh era faptul că Edward Cope era un individ extrem de meticulos. Acesta își notase în detaliu cheltuielile pe care le efectuase în ultimii 30 de ani. Astfel, în urma unui îndelungat proces, Cope dovedea că fosilele sale fuseseră descoperite cu fonduri proprii, nu din cele guvernamentale. În același timp, cu o ură nedisimulată, el își notase toate greșelile și erorile pe care Marsh și aliații săi de la US Geological Survey le făcuseră de-a lungul timpului.
El oferă zecile de notițe unui ziarist de la The Herald, care le publică imediat spre deliciul publicului american care nu mai văzuse niciodată un război „al dinozaurilor”. Cope îl acuză pe Marsh de fraudă, de calomnie, de minciună și delapidare de fonduri. Scandalul ajunge până la Washington, acolo unde politicienii conservatori găsesc motivul ideal pentru a întrerupe fondurile guvernamentale oferite cercetărilor științifice.
Punctul critic se dovedește o carte extrem de scumpă, publicată de Marsh, despre păsările preistorice. Deși este unul dintre cele mai bine documentate studii din istorie, politicienii americani taie fondurile științifice, argumentând că SUA nu poate fi singura țară din lume care cheltuie banii contribuabililor pe cărți despre păsări cu dinți. Marsh este demis. Acum este rândul său să își caute în zadar de lucru.
Luxoasa sa reședință în care a locuit singur până atunci este ipotecată. Dar Marsh mai avea o problemă. Legea pe care el însuși o propusese pentru a lua fosilele lui Cope. Iar el nu ținuse nicio evidență a cheltuielilor sale. Peste 80 de tone de fosile au fost încărcate din colecția sa și trimise la Washington. Era doar o parte a colecțiilor sale, dar o lovitură uriașă pentru omul care se crezuse atât de aproape de victorie. Acum era terminat, și, ceea ce era și mai grav pentru el, era terminat inclusiv ca om de știință.
În 1897, Cope, măcinat de luptele pe care le dusese timp de aproape 30 de ani cu rivalul său, se îmbolnăvește grav de rinichi. Una dintre ultimele persoane care l-au vizitat a fost un tânăr jurnalist, care i-a cerut să îl lase să creeze schițe ale dinozaurilor, după desenele scheletelor pe care însuși Cope le realizase.
La final, Cope îl roagă pe tânărul jurnalist să îl ajute să își ascundă propriile schițe și desene. Chiar și pe patul morții se temea că, dacă va lăsa și pentru o secundă garda jos, Marsh va veni să i le fure. După doar câteva zile a fost descoperit mort de către menajera sa.
Doi ani mai târziu, Marsh este surprins de o ploaie puternică în timp ce se întorcea la gară, după o întâlnire cu oficialii de la Institutul Smithsonian. Încerca în zadar să își recupereze fosilele pierdute. Se îmbolnăvește de pneumonie și moare două săptămâni mai târziu. Tot ceea ce mai avea în cont era suma de 186 de dolari.
În urma celor doi mari specialiști rămâneau 136 de specii noi de dinozauri pe care ei le descoperiseră. Nimeni nu poate estima cât a fost distrus în eforturile lor de a se sabota reciproc și nici cât s-a pierdut pentru totdeauna pentru lumea științei. Istoria și-i amintește, în primul rând, ca pe doi rivali care au ales să se lupte până la moarte.
