Către sfârșitul anilor 1950, americanii erau foarte neliniștiți. Sovieticii mărșăluiau victorios prin spațiul cosmic în timp ce ei rataseră startul. Sovieticii marcau premieră după premieră: primul satelit artificial al Pământului, primul mamifer pe orbita terestră, primele sonde trimise către Lună, primul planetă artificială… Cum de reușiseră sovieticii să obțină rezultate atât de spectaculoase? La vremea respectivă totul era învăluit în cel mai deplin mister. Americanii au desfășurat mai multe acțiuni de spionaj, pentru a obține tehnologia folosită de către sovietici pentru a ajunge în Spațiu. Despre cea mai spectaculoasă dintre ele vă voi povesti în continuare.
Puțină istorie
Cursa pentru cercetarea selenară cu ajutorul sondelor spațiale a fost una extrem de strânsă. Prima încercare a aparținut americanilor care, pe 17 august 1958, au încercat să trimită în direcția Lunii sonda Pioneer 0. Din păcate, la 77 de secunde după decolare, lansatorul avea să explodeze glorios.
Sovieticii încearcă să trimită sonda Luna-E-1 No.1 pentru a se izbi de suprafața selenară. în ziua de 23 septembrie 1958. Lansatorul explodează la 92 secunde după lansare. Se pare că eșecul i-a fost reproşat lui Koroliov care, foarte nervos, a replicat: ”Credeți că numai americanilor pot să le explodeze rachetele?!”. Urmează alte eșecuri spectaculoase, atât în tabăra americană, cât și în cea sovietică.
Pe 12 septembrie 1959, sovieticii lansau către Selena sonda Luna 2. Pe 14 septembrie sonda, conform planului, a căzut pe suprafața lunară. Succesul acesta le consolida sovieticilor locul întâi în cursa spațială. La ceva mai mult de un an de la acest prim succes selenar, pe 4 octombrie 1959, sovieticii aveau să lanseze către Selena sonda Luna 3.
Sonda era lungă de 130 cm și un diametru maxim de 120 cm. Sonda era închisă ermetic iar în interiorul ei era menținută o presine de 0,23 atmosfere. Pe exteriorul ei erau instalate panouri solare care alimentau acumulatoarele care asigurau energia electrică necesară funcționării echipamentelor de la bord. Pentru a controla temperatura din interiorul sondei, care ar fi trebuit să nu depășească 25 grade Celsius, pe suprafața sondei au fost montate un soi de jaluzele, care se deschideau, expunând astfel suprafețe puternic reflective atunci când ea depășea valoarea admisă. La bordul sondei au fost instalate un detector de micrometeoriți și unul de radiații cosmice. Cel mai important echipament de la bordul sondei era un sistem fotografic de tip Ienisei-2, despre care vă voi vorbi ceva mai încolo. Sonda nu dispunea de motoare pentru corecția traiectoriei, ci numai de motoare pentru controlul atitudinii, adică pentru controlul orientării în spațiu.
Imediat după intrarea pe traiectoria selenară s-a constatat că semnalele radio recepționate de la sondă erau mult mai slabe decât se aștepta iar temperatura din interiorul ei a crescut la 40 grade Celsius. De la sol s-a dat comanda ca axa de rotație a sondei să fie reorientată și unele dintre echipamente de la bord să fie oprite. În scurt timp temperatura a scăzut la 30 grade Celsius. La o distanță cuprinsă între 60.000 și 70.000 km distanță de Lună a fost activat sistemul de orientare al sondei și rotația sondei a fost oprită. În ziua de 6 octombrie 1959, la ora 14:16 GMT, sonda trecea pe deasupra Polului Sud selenar, la o altitudine de 6.200 km, după care și-a continuat zborul către partea nevăzută a Lunii. Pe 7 octombrie o fotocelulă instalată în exteriorul sondei detecta faptul că sonda trecea pe deasupra feței nevăzute a Lunii și a inițiat activarea sistemului de fotografiere. Prima imagine a fost luată la ora 03:03 GMT, de la o distanță de 63.500 km. După 40 de minute era luată și ultima imagine, de la o altitudine de 66.700 km. În total au fost realizate 29 de fotografii.
Acum a sosit să vă prezint sistemul de fotografiere Ienisei-2, cel cu care au fost obținute primele imagini ale feței nevăzute a Lunii. Componenta principală a sistemului era aparat fotografic cu două obiective, care era instalat pe o platformă ce se putea roti, astfel încât să compenseze deplasarea sondei selenare. Cred că merită să vă dau caracteristicile celor două obiective. Unul dintre ele avea o distanță focală de 200 mm, cu o apertură de f/5,6, folosit pentru a obține imagini complete ale discului lunar. Cel de-al doilea avea o distanță focală de 500 mm, cu o apertură de f/9,5, care era folosit pentru obținea de imagini putea fotografia zone ale discului lunar. Aparatul fotografic folosea un film alb-negru de 35 mm, pe care se puteau înregistra 40 de fotografii. O celulă fotoelectrică detecta prezența discului selenar și permitea sondei selenare să orienteze aparatul fotografic către suprafața selenară. La scurt tip era comandată efectuarea setului de fotografii. După ce au fost obținute toate fotografiile, pelicula intra într-un laborator automat de developare și fixare. În etapa următoare fiecare fotografie era scanată cu ajutorul unui sistem care ne pare astăzi a fi foarte primitiv, dar de înaltă tehnologie pentru sfârșitul anilor 1950. Un tub catodic genera un punct luminos care baleia, pe orizontală și pe verticală, întreaga suprafață a fotografiei. De partea cealaltă a fotografiei se afla un fotomultiplicator care convertea intensitatea semnalului luminos în semnal electric, care mai apoi era transmis către Pământ. Rezoluția imaginii astfel obținute era de 1.000 de linii, iar întregul proces de scanare dura circa jumătate de oră.
Am ținut să intru în detaliile acestea tehnice din pură nostalgie. Abia învățam să citesc și, atunci când parcurgeam chestiile astea prin tot soiul de broșuri de popularizare a științei și în, desigur, revista Știință și Tehnică, mă cuprindea entuziasmul. Nu înțelegeam eu mare lucru, dar îmi părea că mi se dezvăluia lumea minunată a tehnologiei. Iar pozele transmise de către Luna 3, oricât de neclare par acum, mi se păreau a fi teritorii de basm.
Voi încheia această incursiune în istoria explorării selenare cu o informație care a fost dezvăluită abia după încheierea războiului rece. Așa cum consemnează Asif A. Siddiqi, în cartea ”Beyond Earth: A Chronicle of Deep Space Exploration, 1958–2016”, sovieticii au folosit peliculă fotografică produsă în SUA, pe care au recuperat-o de la baloane de spionaj ale CIA, care s-au prăbușit pe teritoriul sovietic…
O operațiune strict secretă
Povestirea care urmează am găsit-o pe site-ul MIT Technolgy Review. Am adaptat-o și am completat-o pentru dumneavoastră. Către sfârșitul lunii octombrie 1959, un cetățean mexican, Eduardo Diaz Silveti, intra în sediul ambasadei americane din Mexico City, solicitând o întrevedere cu prim secretarul ambasadei. Acesta era Winston Scott. De fapt funcția sa din cadrul ambasadei era doar o acoperire. Winston Scott era unul dintre cei mai importanți agenți ai CIA din America latină. Ce avea de spus Silveti? Sovieticii vor organiza în Mexico City o mare expoziție dedicată succeselor sovieticilor. Printre exponate va fi și Luna 3. Nu era vorba despre o machetă ci de exemplarul de rezervă, o copie perfectă a sondei care a fotografiat fața nevăzută a Lunii. De fapt, așa cum avea să se vadă în timpul expoziției, urma să fie expusă ultima treaptă a lansatorului care a trimis către Lună sonda sovietică. Pe conul protector au fost practicate trei ferestre de vizitare, prin care se putea vedea sonda selenară sovietică. Silveti a propus, nici mai mult, nici mai puțin, ca CIA să fure sonda sovietică! ”Asta ar putea duce la al Treilea Război Mondial!” a replicat Scott. Dar ideea nu era deloc de lepădat.
Nu știu cât au fost influențați agenții CIA de romanele și filmele cu James Bond, dar planul lor nu era să fure sonda, ci doar să o ”împrumute” pentru a demonta și studia în detaliu după care să o monteze la loc. Bineînțeles, toată operațiunea trebuia să rămână departe de ochii agenților sovietici.
Tot Silveti a venit cu o soluție. El a propus interceptarea camionului care transporta sonda sovietică pe timpul drumului către port, după închiderea expoziției. La operațiune ar fi participat agenți CIA împreună cu agenți ai poliției secrete mexicane. Pentru a ține operațiunea departe de ochii agenților secreți sovietici, Silveti a apelat la exploatarea slăbiciunilor omenești. În hotelul în care aceștia erau cazați urmau să fie plasate femei extrem de frumoase, care aveau să îi ademenească, oferindu-le anumite favoruri. În noaptea de după închiderea expoziției ele trebuiau să le propună o petrecere de rămas bun, în barul de la parterul hotelului.
Pe 21 noiembrie 1959, expoziția sovietică se deschidea cu mult fast în capitala mexicană. Aici vizitatorii puteau vedea mașini agricole, machete de centrale nucleare, automobile etc. Dar exponatul central al expoziției era, desigur, sonda Luna 3, păzită cu vigilență de gărzi sovietice, care nu permiteau publicului să se apropie prea mult de ea. Expoziția a avut circa un milion de vizitatori.
Operațiunea care a urmat va rămâne cu siguranță obiect de studiu pentru serviciile secrete. Detalii despre ea aflăm dintr-un document al CIA, Kidnapping of the Lunik, care a fost declasificat abia în 1995. Prima etapă a acțiunii a constat în blocarea camionului în care se afla sonda sovietică, pentru a-l separa de convoiul de camioane care transportau către gară celelalte exponate. Aici intră în scenă șoferul mexican al camionului, care, prefăcându-se că verifică motorul, a stricat rotorul distribuitorului.
Abia pe la ora cinci dupăamiaza a sosit piesa înlocuitoare pentru cea defectă. Camionul a plecat la drum, urmat de către o maşină de escortă plină cu gărzi sovietice. Cele două camioane au fost urmărite îndeaproape de două automobile în care se aflau agenți CIA. Ei pregătiseră, din timp, o surpriză. La un punct de trecere peste calea ferată ei au pregătit un ambuteiaj rutier, care avea rolul de a separa camionul care transporta sonda sovietică de mașina de escortă. O dată pierdut contactul cu escorta, șoferul camionului a fost înlocuit cu un agent CIA. Mai apoi camionul s-a îndreptat către un depozit de cherestea aflat în NordVest-ul orașului Mexico City.
După ce zona a fost securizată, au sosit și specialiștii recrutați de către CIA pentru această operațiune. Ne vom întoarce acum în timp, doar un pic, Unul dintre ei, Sydney Wesley Finer, care este autorul documentului CIA despre care vă vorbeam mai devreme, își amintește de pregătirea operațiunii: ”Am venit cu echipament fotografic specializat și cu unelte de bază. Fiecare dintre noi ne-am cumpărat haine locale. Am avut o serie de întâlniri cu agenții CIA pe parcursul unei săptămâni și am definit împreună cerințele misiunii, am stabilit planuri pentru acces și evacuare și am determinat echipamentul suplimentar de care aveam nevoie. Agenții CIA fotografiaseră deja containerul din lemn în care era transportată Luna 3, și astfel am reușit să-i înțelegem construcția. Fotografiile arătau […] că singurul loc de acces este capacul de deasupra containerului. De aceea am mai achiziţionat echipament suplimentar: scări, frânghii, lanterne, cabluri prelungitoare, chei metrice, șurubelnițe, ciocane.”
Imediat după sosire, specialiștii CIA au început meticuloasa operațiune de demontare a capacului containerului din lemn în care se afla sonda sovietică. Totul era făcut cu mare atenție, astfel încât să nu rămână nici o urmă a intervenției americane. Spre norocul lor, containerul deja fusese deschis de mai multe ori și deja erau multe urme lăsate de manipulările anterioare. Și, tocmai când se încerca demontarea capacului, s-a produs un incident neașteptat. Sydney Wesley Finer: ”Atunci când am ajuns la depozitul de cherestea era întuneric, exista doar o lumină ce venea de la o companie de cherestea. Dintr-o dată, în momentul în care doi dintre oamenii noștri erau cocoțați deasupra lăzii, luminile de pe stradă s-au aprins, inundând curtea depozitului cu lumină. Am trecut prin momente de mare neliniște până să ne dăm seama că nu era vorba despre o ambuscadă, ci de aprinderea programată a luminilor stradale.”
În timp ce se demonta capacul containerului, ceilalți doi specialiști CIA au început asamblarea echipamentului fotografic. Apoi, urcând pe scări, au intrat în containerul sondei sovietice. Spațiul interior era foarte restrâns ceea ce făcea munca foarte anevoioasă. Containerul a fost acoperit cu o o foaie de cort, pentru a masca lumina lanternelor și a blitzurilor aparatelor de fotografiat. Apoi, cu mare grijă, a fost demontat o fereastră de vizitare din secțiunea conică și s-a început fotografierea sondei. După terminarea primei role de film, aceasta a fost trimisă rapid către developare, pentru a se verifica dacă pozele aveau o calitate satisfăcătoare. Răspunsul nu s-a lăsat mult așteptat: negativele erau de foarte bună calitate. Operațiunea putea continua mai departe.
Finer: ”Am abordat secțiunea posterioară. Mai întâi am dorit să obținem accesul la compartimentul motorului, prin demontarea capacului de la baza treptei, care era atașat de o flanșă fixată cu 130 de șuruburi cu cap pătrat. Le-am deșurubat cu ajutorul unei chei metrice după care am deplasat capacul în lateral cu ajutorul unor frânghii.”
Tot ceea ce a putut fi demontat de pe sondă a fost demontat cu multă, foarte multă răbdare, astfel încât să nu deterioreze nici o piesă. Au fost recoltate și eșantioane din urmele de lichid din rezervoarele motorului treptei.
După câteva ore de muncă asiduă, operațiunea de demontare și fotografiere a componentelor s-a finalizat cu succes. A urmat apoi ceva și mai complicat: reasamblarea. Finer: ”Am verificat de două ori compartimentele sondei pentru a ne convinge că nu am lăsat materiale cum ar fi: chibrituri, creioane sau bucățele de hârtie. Am fixat la final și panoul de vizitare din secțiunea conică superioară și, cu oarecare dificultate, am reușit să montăm și capacul de la baza [treptei]. După ce am verificat că în interiorul containerului nu a rămas nici o urmă a trecerii noastre, am ieșit afară. Am luat scările și pânza de cort, am montat capacul containerului. Ne-am împachetat echipamentul, după care, pe la ora patru dimineața, am fost preluați de o mașină a CIA.”
În textul publicat în MIT Technology Review, Eduardo Diaz Silveti mai adaugă un detaliu important la relatarea lui Finer. Cu puțin timp înainte de ora patru dimineața depozitul de cherestea s-a cufundat în întuneric. Agenții CIA aflați la fața locului au înlemnit. Deja le trecea prin minte că urmează să fie atacați de agenții KGB… Lucrurile s-au lămurit rapid, o dată cu revenirea luminii. De fapt fusese doar una dintre obişnuitele pene de curent cu care se confrunta capitala Mexicului.
Operaţiunea nu se finalizase odată cu plecarea specialiștilor CIA, camionul care transporta sonda trebuia să ajungă la gară. Părea a fi o chestie simplă. Dar agenții CIA nu aveau experiență în conducerea camioanelor. Le-a fost imposibil să vireze cu 180 de grade în spațiul limitat din depozitul de cherestea! În disperare de cauză au decis să dărâme gardul, chestie care le-a luat aproape o oră. La cinci dimineața camionul se afla pe șosea, în drum spre gară, unde a ajuns în jurul orei șase. Între timp șoferul mexican a revenit la volan. În jurul orei șapte au sosit și sovieticii, care l-au asaltat cu întrebări. Calm, șoferul mexican le-a povestit ceea ce fusese învățat. A ajuns la gară mai târziu, după ce agenții sovietici au plecat la petrecerea de adio organizată în cinstea lor. El i-a așteptat cuminte până dimineața…
Acțiunea James Bond-iană se încheiase cu succes.
Analiza datelor
În documente declasificate ale CIA se precizează că: ”Am reușit, sub acoperire să obținem date detaliate despre treapta superioară, care se amplasează direct pe o rachetă intercontinentală sovietică.” Practic, după evaluarea masei treptei și a volumului rezervoarelor de carburant și oxidant s-au putut determina performanțele rachetelor intercontinentale sovietice. Nu știu ce alte informații au putut fi exploatate în urma acțiunii îndrăznețe pe care v-am povestit-o mai devreme. Știu doar că există dubii mari asupra sondei din interiorul treptei ”împrumutate”. Există numeroase voci care susțin că nu era vorba despre Luna 3, ci despre o versiune anterioară. Oricare ar fi răspunsul, el nu diminuează cu nimic spectaculozitatea operațiunii CIA.
Încheiere
Perioada cursei spațiale este fascinantă. A fost dominată de un război propagandistic, care a favorizat avansul cercetării, împingând-o către obiective aproape imposibile la acea vreme. Mă refer aici în special la pașii omului pe Lună. Din nefericire, de îndată ce obiectivele propagandistice au fost atinse, SUA detașându-se clar în fruntea cursei spațiale, din punctul mei de vedere, ritmul dezvoltării a scăzut dramatic. Spre norocul nostru, o dată cu implicarea sectorului privat, asistăm la un altfel de cursă spațială, despre care am convingerea că, în deceniile ce vin, va purta oamenii către destinații pe care acum noi, cei entuziaști, abia ni le imaginăm.
