Există o zonă dens populată, plină de obiecte care se mișcă cu mii de kilometri pe secundă. Este vorba despre regiunea din jurul găurii negre supermasive din centrul a galaxiei noastre, Săgittarius A* (Sgr A*), este populată de peste un milion de stele care joacă o horă frenetică, conduse de câmpul gravitațional al acesteia din urmă. Ele intră uneori în coliziune una cu alta, iar din aceste coliziuni violente rezultă stele a căror natură variază în funcție de distanța la care s-au ciocnit, arată o cercetare realizată la Universitatea Northwestern din Statele Unite.
Acest studiu a fost condus de Sanaea C. Rose, care și-a prezentat rezultatele pe 4 aprilie 2024, în cadrul unei conferințe a Societății Americane de Fizică, care a avut loc la Sacramento, California. El se bazează, de asemenea, pe două publicații anterioare, la care ea este autoarea principală, în martie 2024 în revista Astrophysical Journal Letters și în septembrie 2023 în The Astrophysical Journal. Astrofiziciana, împreună cu colaboratorii săi, a dezvoltat o simulare pentru a urmări destinul stelelor apropiate de Sgr A*; aceasta ia în considerare mai mulți factori: densitatea roiului stelar, masa stelelor, viteza de orbită, gravitația și distanțele față de gaura neagră centrală.
Dar factorul care pare să fie cel mai influent este distanța față de gaura neagră: stelele situate la mai puțin de 0,01 parseci (1 pc = 3,26 ani lumină) sunt cele mai rapide și se ciocnesc frecvent. Dar ele se mișcă cu o asemenea viteză încât se lovesc între ele ca niște bile de biliard, mai ales că coliziunile sunt rareori frontale. În acest proces, obiectele stelare implicate aruncă materie și pot pierde o mare parte din straturile lor externe, lăsând astfel în centrul galaxiei o populație de stele ciudate, goale și cu masă redusă.
La distanțe mai mari de 0,01 parseci, stelele se mișcă mai lent, la câteva sute de kilometri pe secundă în loc de mii de km/s. Din cauza vitezelor lor mai reduse, atunci când se ciocnesc, ele nu au suficientă energie pentru a „reveni” și se unesc pentru a deveni mai masive. Conform simulărilor, unele pot fuziona de mai multe ori și astfel pot ajunge la o masă de zece ori mai mare decât cea a Soarelui. În timpul acestor fuzionări, aceste stele (majoritatea fiind vârstnice) acumulează, de asemenea, cantități mari de hidrogen. Acest lucru face ca ele să aibă profile similare cu cele ale stelelor tinere în sondajele spectrografice. Autorii studiului le numesc „stele zombie”. Dar, partea negativă, cu cât stelele sunt mai mari, cu atât durata lor de viață este mai scurtă. Astfel, aceste stele își vor arde foarte repede (totuși, în câteva zeci de milioane de ani) noile rezerve înainte de a exploda sub formă de supernove.
