Secretele bine ascunse ale vânătorilor-culegători europeni dezvăluie că acestea ar putea fi mult mai profunde și mai sofisticate decât se credea anterior. Un nou studiu dezvăluie că armele cu săgeți otrăvite ar fi putut fi folosite în Europa în urmă cu mai bine de 50.000 de ani, împingând înapoi data apariției arcurilor și săgeților cu câteva milenii. Această descoperire ar putea transforma înțelegerea noastră despre vânătoare în Epoca de piatră și ne-ar putea oferi o perspectivă fascinantă asupra abilităților tehnologice ale popoarelor preistorice.
Până de curând, primele dovezi concrete ale utilizării arcului cu săgeți în Europa au venit de la situl Stellmoor, situat lângă Hamburg, Germania, care este datat cu 11.000 până la 12.000 de ani în urmă. Descoperirile făcute la fața locului includ vârfuri de săgeți din piatră, precum și fragmente de arcuri, obiecte esențiale pentru înțelegerea evoluției tehnicilor de vânătoare în epoca paleolitică. Aceste artefacte indică o tranziție semnificativă în metodele de vânătoare. Acestea marchează un punct de cotitură important în eficacitatea instrumentelor folosite pentru capturarea prăzii. Înainte de această descoperire, principalele arme erau sulițele, care necesitau o apropiere de animalul vizat. Folosirea arcului a permis vânătorilor să mențină o distanță mai sigură, crescând în același timp precizia și raza de acțiune a proiectilelor. Săgețile propulsate de arcuri puteau atinge ținte mai îndepărtate, oferind un avantaj strategic considerabil în mediile de vânătoare variate și uneori periculoase.
Vârfurile de săgeți găsite la Stellmoor arată, de asemenea, o sofisticare tehnică remarcabilă. Concepute pentru a fi atașate de tije de lemn, ele erau tăiate cu mare precizie pentru a-și optimiza penetrarea și capacitatea de a provoca răni fatale animalelor. Această evoluție către instrumente mai sofisticate reflectă o adaptare inteligentă la provocările de mediu și nevoia de a vâna pradă mai robustă și uneori mai agilă. Descoperirile de la Stellmoor au marcat astfel o piatră de hotar în istoria tehnicilor de vânătoare din Europa, indicând faptul că societățile paleolitice au început deja să dezvolte metode sofisticate de vânătoare în urmă cu aproximativ 11.000 de ani. Cercetările recente efectuate de echipe de oameni de știință pun sub semnul întrebării această cronologie.
Analizând un eșantion mare de peste 500 de vârfuri piatră din 25 de situri arheologice diferite din nordul Europei, datate cu aproximativ 14.700 până la 11.700 de ani în urmă, cercetătorii au descoperit dovezi care sugerează că utilizarea arcurilor și săgeților ar putea merge mult mai departe decât se credea anterior. Cercetătorii au folosit o metodă detaliată de analiză balistică pentru a examina aceste vârfuri de săgeți. Calculând aria secțiunii transversale a vârfului (tip cross-sectional area, TCSA), o măsurare care indică dimensiunea tăieturii pe care vârful ar trebui să o facă în pielea unei prăzi, au reușit să determine utilizarea probabilă a acestor proiectile. Această abordare a făcut posibilă diferențierea vârfurilor de săgeți adaptate pentru aruncarea armelor precum sulițe, sulițe și săgeți obișnuite, de cele concepute pentru săgeți otrăvite. Rezultatele, prezentate într-un articol publicat în Science Advances, au arătat că unele dintre cele mai vechi proiectile examinate au caracteristici similare cu cele găsite pe săgețile mai recente, în special cele de la situri precum Stellmoor. În plus, o parte din vârfurile săgeților dezvăluie caracteristici care corespund săgeților folosite pentru otrăvuri.
Știm că vârfurile de săgeți concepute pentru a fi otrăvite sunt adesea mici și adaptate pentru a introduce otrava în fluxul sanguin al prăzii, mai degrabă decât pentru a crea o rană adâncă. Prin urmare, această descoperire indică faptul că vânătorii europeni ai vremii ar fi putut folosi otrăvuri naturale pentru a-și îmbunătăți eficacitatea armelor. Pentru a-și susține ipoteza despre utilizarea timpurie a săgeților otrăvite, cercetătorii au examinat, de asemenea, vârfuri de piatră mult mai vechi care datează de acum 54.000 de ani. Până la acest studiu, aceste vârfuri erau considerate în general ca unelte sau arme pentru alte utilizări, mai degrabă decât ca vârfuri de săgeți. Analiza lor a relevat rezultate surprinzătoare. Aproape jumătate din vârfurile de piatră ale mandrinei au fost adaptate vizibil la săgețile ne-otrăvite, în timp ce aproximativ un sfert din vârfurile studiate au fost clar optimizate pentru săgețile otrăvite. Aceasta înseamnă că aveau caracteristici specifice, cum ar fi dimensiunile și formele potrivite pentru injectarea toxinelor în pradă. Prin legarea acestor descoperiri cu analize mai recente ale vârfurilor de săgeată, cercetătorii arată că săgețile otrăvite nu ar fi putut fi o inovație ulterioară, așa cum se credea anterior.
Deși cercetătorii nu au stabilit încă tipurile precise de toxine utilizate, ei propun o listă cu 58 de plante din nordul Europei care ar fi putut fi folosite pentru a extrage otrăvuri în Epoca de piatră. Prin reconsiderarea datelor și metodelor de vânătoare, această cercetare deschide noi perspective asupra strategiilor de supraviețuire și inovațiilor societăților paleolitice. Excavațiile și analizele suplimentare ar putea ajuta cercetătorii să confirme această precocitate în utilizarea armelor preistorice.
