Timp de zeci de ani, oamenii de știință au dezbătut necontenit ce s-a întâmplat după erupția masivă a Toba, un supervulcan care a explodat în urmă cu 74.000 de ani pe insula Sumatra (Indonezia). Unii spun că cea mai mare erupție din milioane de ani ar fi putut cufunda planeta într-o iarnă catastrofală care aproape că a distrus Homo Sapiens. Alții, însă, consideră că impactul acestui eveniment poate să fi variat în funcție de regiune și să nu fie suficient de extrem pentru a avea un efect real asupra evoluției primilor oameni moderni. Anumite populații ar fi putut, conform acestei teorii, să fi supraviețuit și chiar să prospere în ciuda tuturor lucrurilor.
Un studiu al descoperirilor dintr-un sit preistoric din nord-vestul Etiopiei aruncă o nouă lumină fascinantă asupra consecințelor erupției, asupra efectului său potențial asupra exodului uman și asupra supraviețuirii oamenilor din epocă.
Din 2002, cercetători asistați de studenți americani și etiopieni fac săpături în situl Shinfa-Metema 1, o tabără etiopiană la granița cu Sudanul. Ei merg acolo când condițiile sunt uscate și calde și trebuie să-și ducă apa cu ei. Este atât de cald încât pământul le poate topi chiar și tălpile pantofilor. Aceste condiții dificile nu i-au împiedicat să facă descoperiri incitante.
În acest studiu publicat în revista Nature, oamenii de știință explică în special faptul că au găsit bucăți mici de sticlă vulcanică îngropate cu vârfuri de săgeți (ceea ce înseamnă că aceasta este cea mai veche dovadă cunoscută de vânătoare cu arc) și rămășițele fosilizate ale unui piton, o antilopă și un facocer, mărturisind mesele trecute. Potrivit cercetătorilor, aceste cioburi, ca și celelalte elemente găsite pe site, mărturisesc o prezență umană constantă înainte, în timpul și după erupție, oferind astfel o dovadă suplimentară că super-erupția ar fi putut în cele din urmă să nu fi cauzat aproape dispariția oamenilor. Dovezile găsite la fața locului arată că populațiile vremii și-au schimbat drastic alimentația pentru a se adapta la condițiile aride care s-au produs după dezastrul din zonele joase ale Etiopiei. În special, au început să consume mai mult pește găsit în râul uscat Shinfa, presărat în acest moment cu bazine puțin adânci. „Este un comportament sofisticat… să pescuiești în loc să vânezi mamifere terestre. Acest tip de flexibilitate comportamentală este unul dintre semnele distinctive ale oamenilor moderni de astăzi”, spune John W. Kappelman, profesor de antropologie la Universitatea din Texas – Austin, care lucrează la site-ul Shinfa 1 de mai bine de douăzeci de ani și autor principal a acestei lucrări.
Când râurile au secat, aceste populații puteau, de asemenea, să vâneze cu ușurință animale care se apropiau de puținele corpuri de apă rămase și să prindă pești fără echipament special. De asemenea, studiul pune sub semnul întrebării cunoștințele noastre despre exodul uman Mulți experți cred că oamenii din acea vreme nu erau capabili să supraviețuiască unor climate extrem de aride, ceea ce i-ar fi forțat să se retragă la altitudini mai mari și să rămână pe loc în loc să continue… până în punctul de a părăsi continentul. Cercetătorul insistă: „Ar putea susține zone aride sezonier, așa că de ce ar fi trebuit să plece? »
Ani de zile, cercetătorii s-au chinuit să dateze site-ul. Datarea cu carbon a ouălor de struț excavate la fața locului a dat o estimare de 45.000 de ani. Cu toate acestea, alte tehnici de întâlnire le-au adus înapoi la 75.700 de ani (în termen de 4.700 de ani). Totuși, totul s-a schimbat în 2018, când o altă echipă a folosit criptotefra (bucăți de sticlă generate de o erupție vulcanică, ce sunt prea mici pentru a fi văzute cu ochiul liber și ușor de izolat) pentru a determina ce erupție din Africa le-a creat. Folosită apoi în Etiopia cu ajutorul lui Curtis Marean, antropologul de la Universitatea din Arizona care a descoperit-o, această tehnică a făcut posibilă urmărirea originii fragmentelor: erupția supervulcanului Toba. Aceste microfragmente au fost astfel un element cheie în afirmarea că oamenii antici au supraviețuit într-adevăr erupției.
Acest studiu fascinant și convingător oferă dovezi suplimentare că populațiile au supraviețuit acestui eveniment violent, adăugându-se la dovezile existente în Africa de Sud sau chiar India. El demonstrează teoria populară conform căreia „iarna vulcanică” provocată de erupția Toba a împins oamenii și strămoșii noștri apropiați la dispariție. În schimb, toate dovezile de la Shinfa-Metema și din alte părți indică faptul că populațiile umane au fost destul de flexibile în adaptarea lor pentru a depăși provocările de mediu, chiar și cele provocate de super-erupția vulcanică Toba. »
Primii oameni au părăsit Africa de mai multe ori înainte de ultimii 100.000 de ani. Studiile genetice arată că oamenii non-africani își pot urmări strămoșii până la o dispersie care a avut loc cu 90.000 până la 50.000 de ani în urmă. Până acum, cercetătorii credeau că acești strămoși așteptau perioade mai umede și primitoare pentru a traversa deșertul folosind coridoare ecologice. Această nouă lucrare demonstrează că oamenii ar putea să se adapteze la condițiile aride și chiar să-și exploateze mediul în moduri cu totul noi, inclusiv prin schimbarea dietei. Ei sugerează, de asemenea, un alt traseu ipotetic. Ce s-ar întâmpla dacă râurile și găurile de apă sezoniere ale vremii ar fi format „autostrăzi albastre” pe care oamenii le urmau pentru a obține resurse pe măsură ce mergeau?
Având în vedere condițiile geoecologice diferite din Africa, Michael Petraglia consideră că această idee este interesantă, deși nu poate explica toate mișcările umane din trecut. Ea amintește că deșerturile mari existau deja între 71.000 și 57.000 de ani în urmă, prin urmare, autostrăzile albastre ar fi fost de neconceput în aceste zone mari. Cert este că, chiar dacă cercetătorii admit că migrațiile mai vechi ale populațiilor mai puțin sofisticate trebuie să fi fost într-adevăr limitate la perioade mai umede, acest studiu arată puterea de adaptare a populațiilor mezolitice chiar și în perioadele foarte secetoase, un factor cheie care ar fi putut facilita migrația din Africa.
Studiul subliniază, de asemenea, rolul crucial al interacțiunilor sociale și culturale în supraviețuirea populațiilor umane după un dezastru major precum erupția Toba. Cercetătorii sugerează că împărtășirea cunoștințelor despre resursele disponibile, strategiile de trai și inovațiile tehnice, cum ar fi pescuitul sau utilizarea punctelor de proiectil, a permis comunităților să se adapteze mai rapid și mai eficient la condițiile aride. Aceste schimburi ar fi favorizat nu doar supraviețuirea, ci și extinderea progresivă a teritoriului populat de primii Homo sapiens, demonstrând că ingeniozitatea umană și colaborarea au fost factori determinanți ai rezistenței în fața schimbărilor extreme de mediu.
