Un studiu recent, publicat în revista Communications Earth & Environment, a scos la iveală descoperirea unui mare rezervor de apă dulce care a fost prins sub scoarța terestră timp de aproximativ șase milioane de ani, sub lanțul muntos din Sicilia. Formarea acestui corp de apă datează de la criza salinității din Messinian, o perioadă în care Marea Mediterană a secat din cauza răcirii globale.
Criza salinității din Messinian, care a avut loc în urmă cu 7,2 – 5,3 milioane de ani, reprezintă o perioadă importantă din istoria Pământului, caracterizată prin perturbări majore ale sistemului marin mediteraneean. Acest fenomen excepțional este rezultatul unei combinații complexe de schimbări climatice globale și modificări geologice. În timpul acestei crize, Marea Mediterană a suferit o desecare spectaculoasă, care a dus la o scădere considerabilă a nivelului apei. Evenimentul a fost declanșat de răcirea globală, care a dus la formarea calotei glaciare și a ghețarilor, capturând cantități mari de apă oceanică. Ca urmare, nivelul mării a scăzut cu aproximativ 2 400 de metri sub nivelul actual în unele părți ale Mediteranei. Expunerea fundului mării la atmosferă a creat un mediu propice infiltrării apei de ploaie în scoarța terestră, ducând uneori la formarea unor rezervoare subterane cunoscute sub numele de acvifere. Procesul de desecare a Mediteranei a fost urmat de o fază de inundare rapidă, marcând sfârșitul crizei mesiniene. Nivelul mării a crescut extrem de rapid, aducând din nou apă de mare în Mediterana.
Impactul crizei salinității din Messinia a lăsat, prin urmare, urme semnificative în geologia regiunii mediteraneene. Rezervoarele subterane formate în această perioadă sunt o dovadă în acest sens. Cercetătorii au identificat recent prezența unuia dintre aceste rezervoare de apă dulce, format acum aproximativ șase milioane de ani. Descoperirea a fost făcută în formațiunea Gela din sudul Siciliei, care găzduiește mai multe puțuri de mare adâncime și este cunoscută pentru rezervele sale de petrol. Folosind datele publice disponibile de la aceste puțuri, cercetătorii au putut construi modele 3D ale acviferului și au estimat că acesta conține aproximativ 17,5 kilometri cubi de apă. Cu titlu de comparație, acest volum este de două ori mai mare decât cel al Loch Ness din Scoția.
Cercetătorii au identificat, de asemenea, escarpamentul Malta, o stâncă subacvatică cunoscută ca o potențială conductă pentru transferul de apă meteorică (apă de ploaie și zăpadă) de pe fundul mării Mediterane către formațiunea Gela. Cu alte cuvinte, escarpa ar fi putut acționa ca o cale de legătură între apele de suprafață ale Mediteranei și straturile subterane ale regiunii. Această conexiune ar fi permis apei de ploaie să pătrundă adânc în scoarța terestră și să formeze acviferul subteran recent descoperit. Sfârșitul crizei salinității în urmă cu puțin peste cinci milioane de ani ar fi modificat definitiv condițiile de presiune din regiune, dezactivând astfel mecanismul de formare a rezervei. Vestea bună este că aceste rezervoare, care reprezintă relicve geologice interesante, suscită, de asemenea, un interes crescând ca potențiale surse de apă dulce care pot fi exploatate pentru a satisface nevoile contemporane.
Implicațiile acestei descoperiri merg dincolo de simpla înțelegere a trecutului nostru geologic: ele deschid, de asemenea, noi perspective pentru gestionarea resurselor de apă în viitor. Accesul la aceste rezerve subterane ar putea atenua problemele legate de lipsa apei în regiunile afectate de schimbările climatice. Cu toate acestea, sunt necesare studii suplimentare pentru a evalua fezabilitatea exploatării lor, ținând seama în același timp de impactul pe care acest lucru l-ar putea avea asupra mediului. Această cercetare subliniază importanța inovării științifice în anticiparea și satisfacerea nevoilor viitoare de resurse naturale.
