Scepticismul trebuie să fie un instrument mereu prezent printre uneltele exploratorului, altminteri riscăm să ne rătăcim. Universul are suficiente minuni pentru a mai fi nevoie să inventăm altele.
Carl Sagan, ”Lumea și demonii ei”, Editura Herald, 2015
Văd că în revista noastră, singura rămasă pe baricade în apărarea și promovarea științei, continuă procesul de ”dehipnotizare” prin care suntem învățați cum să evităm ”capcanele cunoașterii”. De fapt avem de-a face doar cu o joacă cu vorbele. Cu ele poți susține absolut orice năzbâtie, în cel mai convingător mod cu putință. Este nevoie de un singur lucru: să negi nevoia de dovadă sau, măcar, să minimalizezi importanța principiului conform căruia afirmațiile extraordinare au nevoie dovezi extraordinare. Restul ține de argumentație, de o lungă înșiruire de fraze și propoziții mai mult sau mai puțin meșteșugite.
Înainte de a trece mai departe, vă cer permisiunea de a vă da un citat din ”Fetița de pe Terra” un splendid roman sf pentru copii, scris de Kiril Bulîciov și apărut în limba română în 1978 la Editura Ion Creangă. O să vedeți aici o ilustrare simplă a felului în care vorbele pot fi convingătoare, chiar și în absența oricărei dovezi. Foarte pe scurt, o fetiță, Alisa, împreună cu tatăl ei pleacă într-o călătorie interplanetară, în căutarea de animale pentru grădina zoologică din Moscova. La un moment dat ajung la un târg. Aici descoperă un personaj, un pitic, care vindea acvarii cu pești invizibili.
Tatăl Alisei, nevăzând nimic, este tare mirat și încearcă să se lămurească cum este cu acești pești. Vrea să afle, mai întâi, cum au fost prinși.
”- Cu plasele, mă lămuri piticul. Cu plase invizibile. Peștii zboară cât zboară. Cad în plasele invizibile și eu îi duc acăsică.
– Aș putea să apuc și eu unul? Am întrebat.
– Să apuci unul?! Piticul era uimit la culme. Cum adică să apuci unul?
– Cu mâna.
– Păi, n-o să ai cum să-l ții.
– De ce?
– Pentru că peștii ăștia invizibili sunt foarte alunecoși. Îți scapă cu una-două, nici nu apuci să-i atingi că-ți scapă din mână. Mi se pare că nu mă crezi pe cuvânt.
Nu i-am răspuns. Atunci piticul prinse a gesticula și exclamă:
– Poftim! Uită-te, apucă-i, dă-le drumul afară. Fă ce vrei! Umilește-mă! Jignește-mă!
Piticul smulse de pe acvariu o cârpă mare, mă înșfăcă de braț și mă sili să îmi bag mâna înăuntru.
– Ei? țipă el. Cum e? Ai prins ceva? Nu, na-i să izbutești dumneata să prinzi nimic.
Mâna mea nu simți decât golul din acvariu. Nu era acolo nici urmă de pește.
-Aici nu-i absolut nimic, am declarat eu.
– Ei poftim, ați văzut? se adresă piticul, cu obrajii plini de lacrimi, către grupul curioșilor care făcuseră cerc în jurul nostru. Dumnealui s-a convins personal că peștii sunt atât de lunecoși. Încât nu-i poți prinde, dar nu vrea să recunoască.
Atunci am început să-mi vântur mâna prin acvariul gol-goluț, și numai ce am scos-o afară, că piticul se porni iar pe țipat.
– Vai de mine, mi-a mătrășit toți peștișorii. I-a băgat în boală! D-apoi nu mi-am bătut gura până acum că nu voie să vânturi mâna prin acvariu? Poftim, am rămas sărac lipit! Sunt ruinat!
Privitorii murmurau posomorâți în vreo douăzeci de graiuri și mă priveau cu dezaprobare.
Până și Alisa găsi cu cale să-mi spună:
– De ce ai făcut asta, tăticule?
– Bine, da-i posibil să pricepeți că în acvariu nu se afla nimic? m-am adresat eu celor din jur.
– De unde s-o știm noi? Îmi răspunse printr-o întrebare un ins vărgat ca un tigru, cu mustăți albe, locuitor al planetei Ikes. Și dacă omul spune adevărul? Dacă peștii lui sunt invizibili și chiar nu pot fi prinși? Ce dovezi avem că ne minte?
-Just, fu de aceeași părere urecheatul. Ce rost avea să zboare el încoace de pe cine știe ce planetă, cu un acvariu gol?”
Nu voi insista prea mult asupra acestui citat. El ilustrează destul de bine tipul de argumente folosit de către iubitorii de năzbâtii. Prin ele se evită cu înverșunare nevoia de dovadă. Ea, dovada, este invizibilă, dar adevărații ”cunoscători” o pot înlocui cu vorbe… alunecoase. Din acest motiv năzbâtiofilii sunt tare supărați pe știință, pe care o califică drept ”știință oficială”, reproșându-i că impune bariere în calea aflării adevărului.
În cazul peștilor invizibili ar fi putut fi găsite mai multe căi pentru dovedirea prezenței lor. Cea mai simplă ar fi fost, cred eu, folosirea ”plasei invizibile” pentru a-i prinde și scoate din acvariu. Ar fi urmat o simplă cântărire a acvariului golit de pești. Piticul din poveste nu propune această dovadă.
La fel se întâmplă și, de exemplu, în cazul oamenilor răpiți de extratereștrii. Nu avem nici o dovadă materială, oricât de mică ar fi ea, a acestor evenimente. În schimb ni se oferă argumentul regresiei hipnotice prin care s-ar recupera amintirile pierdute din timpul acestor evenimente. Cu altă ocazie am tratat în detaliu acest subiect iar concluzia era una clară: ea nu reprezintă o dovadă, nefiind acceptată nici măcar în cazuri banale, cum ar fi procesele judiciare.
Cel care ne învață cum să ne ferim de capcanele cunoașterii este de o cu totul altă părere. Aplicând propriile sale instrumente, regresia hipnotică este o dovadă pentru dânsul. Iată ce am găsit în cartea sa, ”Întâlniri de gradul 4”, Editura Teora, 1996.
În 1961, pe 19 septembrie, soții Barney și Betty Hill au fost răpiți de către extratereștrii. Nu intru în detalii, dar evenimentul a rămas doar parțial în amintirea lor. Țineau minte doar că s-au întâlnit cu un OZN. Dar îi măcinau visurile cu extratereștri, care deveniseră obsesive, așa că au apelat la un cunoscut neuropsihiatru. Acesta îi supune regresiei hipnotice. Astfel se ridică perdeaua uitării, iar cei doi povestesc despre răpirea lor de către ființe extraterestre.
Printre altele Betty își amintește că ”La un moment dat, un ac mai lung decât oricare pe care l-a văzut vreodată, îi este înfipt în ombilic. Ea începe să țipe că o doare. I se explică faptul că este un simplu test de sarcină […] La ora actuală, prin comparație cu multe alte istorii similare, analiștii sunt unanim a considera că lui Barney, cu ocazia răpirii i s-a recoltat spermă cu ajutorul unui aparat special conceput, iar Betty-ei Hil i s-a prelevat un ovul prin ombilic, ambele intervenții având drept obiectiv experiențe genetice, producerea unor «copii în eprubetă»”.
Chestia cu recoltarea de ovule prin ombilic mai apare în cartea amintită. Citez: ”Wendelle C. Stevens, în cartea sa UFO Contact from Reticulum (1989) relatează despre un bărbat din Minnesota, transportat în 1976 la bordul unui OZN, pentru a asista la «ritualul» colectării de ovule, printr-un ac înfipt în ombilic, de la o femeie care se găsea acolo.”
Desigur, avem de-a face cu relatări cvasiidentice în două cazuri complet diferite, la o distanță de 15 ani. Așa cum se argumentează adesea, asta ar fi o dovadă că avem de-a face cu amintiri reale și nu cu unele false. Dumneavoastră ați identificat problema reală? Nu trebuie să vă gândiți foarte mult, citatele sunt scurte. Vă rog să le recitiți.
Ovule recoltate cu un ac prin ombilic? Extratereștrii, deși s-au apucat să facă ”experiențe genetice”, pentru ”producerea unor «copii în eprubetă»”, cunosc atât de puțin anatomia umană, încât să folosească un ac introdus prin ombilic pentru a recolta ovule?! Nu cumva există o cale mai firească și neinvazivă pentru recoltarea lor? Ciudat, tare ciudat. Dar mult mai ciudat este faptul că cineva care a deprins arta evitării ”capcanelor cunoașterii” nici măcar nu și-a pus vreo întrebare în acest sens.
În aceeași carte, mai găsim și sfaturi practice detaliate, pentru a afla dacă ai fost răpit de extratereștri și nu mai îți amintești evenimentul. Dacă nu ai acces la un hipnotizator, atunci poți folosi un pendul radiestezic… Desigur, există acolo și o vagă urmă de scepticism. Ni se spune că ”Nu vă imaginați că metoda este infailibilă; deci răspunsurile pe care le veți primi nu trebuie considerate «literă de Evanghelie» și nu trebuie luate mai în serios decât este rezonabil. […] Informațiile de acest tip, primite prin orice cale sunt puternic «bruiate», în primul rând de instanțele conștientului, eventual chiar și de cei din jur. O anumită creștere a acurateței se poate obține prin repetarea întrebărilor în diverse contexte și evitarea tuturor stărilor emoționale perturbatoare.” Apoi urmează o listă de întrebări, 50 la număr, la care pendulul vă poate da răspunsuri pentru a afla dacă ați fost răpiți de extratereștri. Am selectat doare câteva dintre ele.
”40. (Pentru femei) Mi-au recoltat cumva ET ovule? (Dacă da, după fertilizare? Înainte? Mai mult de o data? De trei ori? Etc.) (Pentru bărbați) Mi s-a introdus vreun instrument în penis? Mi s-a recoltat spermă?
41. (Pentru femei) Am avut vreo experiență sexuală cu un ET? O relație sexuală? Dacă da, a rezultat o sarcină? A fost cumva luat ovulul fertilizat? Avortat natural? Sarcina a fostu dusă la termen, la naștere? (Pentru bărbați) Am fost forțat să am relații sexuale cu o ET (O dată, de două ori, de trei ori etc.?)
[…]
45. Sunt cumva un hibrid om-extraterestru? Un ET deghizat?
46. În corpul meu s-a încuibat cumva un ET? În trecut? În prezent?”
E ceva de comentat aici? Aș încerca să o fac, dar năzbâtia asta este atât de evidentă, încât răspunsul meu ar mult prea ironic și aș putea să devin de-a dreptul răutăcios. Așa că las comentariile la voia dumneavoastră.
Revenind la citatul din ”Fetița de pe Terra”, vreau să remarc faptul că adesea, la rândul meu, întocmai ca tatăl Alisei, atunci când încerc să îmi manifest scepticismul, sunt întâmpinat cu murmure posomorâte și priviri dezaprobatoare. Cred că este firesc. Tulbur povești, pun la îndoială năzbâtii atrăgătoare.
Cristian Român
