Intrăm în acest subiect privind un pic altfel, în jurul nostru, la oamenii pe care îi întâlnim pe stradă, în metrou, oamenii cu care lucrăm sau pentru care lucrăm, sau poate în oglinda cea intimă, de acasă.
FEȚE IMOBILE… VEZI MAI DES DECÂT ȚI‑AI DORI
Am întâlnit în metrou, poți vedea în cuburile corporate, dar și majoritatea doamnelor care se află la casa unui hypermarket, la ghișeu, la Poștă. Știți chipul acela imobil, pe care nu-l poți schimba, nici dacă surâzi tu primul? Persoanele care au poziții de decizie, în proporție mare, sunt înțepenite într-un guler drept, inexpresive și transmițând o amorțeală molipsitoare.
În sensul cunoașterii și al înțelegerii celor două aspecte frapante atașate măștilor cotidiene, respectiv anestezia emoțională și cea a alienării de ceilalți și de trăirile noastre, se poate începe incursiunea în felul următor: suntem capabili să ne inducem stări plăcute sau neplăcute, în baza modalității în care percepem și procesăm realitatea, sau există alte explicații?
Desigur, am putea găsi o explicație la Nietzsche, în: „Cine se stăpânește pe sine, stăpânește lumea”. Și, astfel, înțelesul dobândirii unui control emoțional total ar avea fundament în afirmare și reușită.
Asta, dacă omitem că suntem oameni și nu mașini și că emoția e deosebit de importantă în construcția sinelui, în armonizarea persoanei, așa cum inteligența emoțională este importantă în eficientizarea relaționării și chiar în obținerea succesului. Succesul sau izolarea și o viziune machiavelică despre scop și mijloace? O întrebare bună, dar în altă discuție.
Să privim, timp de câteva paragrafe, cu seriozitate clinică, spre încremenirea și distanțarea de oameni, adică anestezie și alienare, atunci când acestea apar ca simptomatologie, parte a unor tablouri clinice, ca abia apoi să putem întoarce oglinda noastră spre viața de zi cu zi și către câteva explicații pentru încremenirile pe care le vedem în jurul nostru.
Există mereu un răspuns la un factor stresor, la traumă, în diferitele ei grade. Modalitatea în care răspundem, chiar și în absența patologiei, depinde și este structurată de diferiți factori.
„ÎNGHEȚAREA” CA MECANISM DE DEFENSIVĂ
În „Tratat de psihotraumatologie”, Ficher și Riedeser prezintă anestezia ca fiind una dintre cele mai importante reacții după o traumă și copingul de exprimare a emoțiilor ca pe o etapă foarte intensă de retrăire a emoțiilor asociate evenimentului trăit sau de retragere, izolare într-un turn, departe de sentimente și oameni, inclusiv prieteni și familie.
Pentru că se simte vulnerabilă, persoana folosește înghețarea ca mecanism de defensivă. Fenomenul numit „numbing”, adică „Amorțirea”, apare pentru a evita „Copleșirea”. Numbingul poate fi produs și de expunerea repetată la stres sau la experiențe negative. Este un shut-down emoțional, care conservă puțina energie psihică pe procesele necesare supraviețuirii. Ca în toate cazurile de urgență ale sistemelor.
Detașarea emoțională este unui dintre simptome în cazul a două sindroame importante: sindromul de stres acut și cel de stres posttraumatic, cât și în depresie. Descrierea stării de detașare experimentată de o persoană, care este diagnosticată cu una dintre afecțiunile menționate și la care ne vom referi în materialul acesta, este: „stare de absență emoțională, anestezie, împietrire, fără capacitate de contact emoțional”. Acestea se pot observa și în „încremenirile” unor persoane fără a fi după o traumă importantă, cu punerea vieții lor în pericol.
Max Stern (1988) vorbește despre numbing ca fiind o reacție „nemijlocită” a traumatizãrii psihice masive. Sentimentul de înstrăinare de ceilalți este, de asemenea, un simptom al tulburării de stres posttraumatic, după DSM IV, din criteriul C. În cazul unui tablou simptomatic aflat cu pregnanță în dimensiunea negare/evitare sunt observate stări de încremenire apatic-depresive cu anestezie emoțională, pe care autorul le numește „frozen states” (cnf. Mardi Ho- rowitz, 1976).
„Psihoterapia traumei”, a lui Franz Ruppert, distinge cele patru tipuri fundamentale ale retragerii interioare și disocierii din situația traumatică, una dintre acestea fiind anestezia sentimentelor: „omul traumatizat devine rigid, rece și lipsit de emoții”.
CUM ÎNȚELEGEM ANESTEZIA EMOȚIONALĂ?
Aceasta este una dintre consecințele expunerii la o traumă. Supraviețuitorii traumelor pot trăi intens segmente/episoade ale traumei sau să se izoleze emoțional. În mod curent, ce anume ne face să interpretăm factorul agresor ca fiind dezastru, pentru a ne izola emoțional, ca defensivă? Există un război interior, pe care îl purtăm și care ne încremeneste?
Anestezia înseamnă să te protejezi de emoții, care, în interpretarea ta internă, ar pune în pericol funcționarea ta generală. Omul modern, supraexpus la toți stimulii din jurul său, cu jungla mutată într-un sistem concurențial, cu valori inversate, catastrofează ușor orice situație, îl „înghite” pe TREBUIE și exclude posibilitatea alegerilor, interpretându-se pe sine într-un scenariu de pericole majore. Mintea sa este reconfigurată după un tipar al traumei.
Reacția de compensare a traumei, care poate fi anestezia emoțională, apare nu doar atunci când viața ne este pusă în pericol, ci și în condiții de stres continuu. Dar, din afară, omul pare perfect funcțional din punct de vedere profesional (până la burnout, uneori!), centrat doar pe această secvență a vieții lui, ca un prizonier al funcției sale de supraviețuire. Acest soldat, în timpul datoriei sale, răspunde adecvat sarcinilor pe care le are, nu se plânge de nimic, dar nici nu se bucură și poate ajunge să funcționeze astfel un timp îndelungat.
Desigur că există costuri, pentru că se înstrăinează de esența sa umană, de autenticitate, pare golit de orice trăire. Descriu aici o construcție des întâlnită. Am întâlnit-o în marile corporații, dar prețul anesteziei emoționale este vizibil și în alte zone profesionale.
Anestezia emoțională, desprinsă de contextul ei clinic, se poate să apară, la baza ei, nu doar din cauza interpretării eronate, ci a unor cauze ce țin de educație. Modelarea comportamentală începe încă din copilărie sau, mai nou, ca parte a „fișei postului”, în mediul profesional.
EXPLICAȚIA FEȚELOR DE PORȚELAN
Explicația fețelor de porțelan, aflată în vulnerabilizarea persoanei și tocirea expresiei emoționale, printr-o lectură dramatică a situațiilor curente ca fiind copleșitoare, dacă ar fi trăite emoțional, declanșează un mecanism de apărare: persoana se izolează departe de trăirile sale.
Trăim vremuri de pace, nu discutăm despre foamete în țara noastră, molime, ne descurcăm destul de bine financiar și nu toți cei care manifestă anestezia emoțională au trecut în ultimele șase luni printr-o traumă importantă sau ar putea fi diagnosticați cu una dintre tulburările menționate.
Totuși, de unde reziliența noastră? Ce mecanisme ne determină să intrăm așa ușor în șoc și să ne rupem preventiv de emoțiile noastre, ca să ne „salvăm viața”? Aici ar fi bine să ne uităm către Anxietate/anxietăți și cum se formează ele și să discutăm despre o generație întreagă, ce duce spaima sărăciei și supracompensează, aruncându‑se în muncă (și în spaima de a nu-și pierde locul de muncă), cât și în achiziția de obiecte inutile, dar de lux.
Mă ispitește să discut despre o cultură a „feței amorțite”, în care noi ne înstrăinăm de ceilalți și de noi, de frica vulnerabilității prin poarta emoțiilor. Această cultivare a măștii de porțelan începe de acasă, se continuă în educația de masă și se întărește în partea nescrisă a fișei postului, la job.
Discutând structurarea acestei expresii anesteziate emoțional din familie, putem spune că cele mai comune antrenamente de inhibare nenaturală a emoției sunt educarea pe genuri („nu plânge ca o fetiță”), pe vârste („ești copil mare, nu e frumos/nu ai voie să plângi”), apoi este furat râsul, ca fiind inadecvat, din diferite motive, puțin înțelese de copil.
Copilul va crește educat să-și înghită emoția. Nimic mai trist decât un copil permanent serios! O familie armonioasă și hrănitoare va încuraja și valida emoția, construind un individ care se acceptă pe sine și pe ceilalți și care va interacționa sănătos, dând tot ce poate el mai bun profesiei și comunității.
Familiile disfuncționale, inhibitoare și rigide, așa cum scriau Nicholas și Schwartz în „Terapia familială”, tind să fie „mai puțin tolerante la emoțiile care semnalează individualitatea. Ca urmare, copiii din asemenea familii cresc adesea străini de ei înșiși și simt numai reziduurile afectului reprimat, plictiseală și anxietate”, iar Virginia Satir (1972) sublinia atmosfera în aceste familii ca fiind una de „moarte emoțională”.
Familia rece, în care sensibilitatea este o slăbiciune și emoțiile sunt interzis de afișat, penalizate, modelează copiii să-și interzică și ei emoțiile, setând premisele unui viitor adult care consideră naturală masca de porțelan și va penaliza, la alții din proximitatea sa, altă exprimare decât cea îndelung exersată de sine. Iar familiile nou formate vor avea aceleași reguli de exprimare, aduse din familiile de origine, manifestate în raport cu partenerii și copiii lor.
Copiii care vor duce la rândul lor modelul educațional mai departe, de cele mai multe ori, chiar și când condamnă asta la proprii lor părinți. Condiționarea comportamentului și mai mult în pre-școlaritate și școlaritate permite întărirea ideii că inhibarea expresiei emoționale naturale este singura acceptabilă social și se setează un set cultural de expresii, de masă, pe care le pot manifesta indivizii, corelat cu ceilalți membri ai comunității din care fac parte.
Excepțiile devin marginale și primesc etichete: copil rău, cel mai obraznic din clasă, răul școlii, oaia neagră. Ar putea fi vorba, cum adesea se întâmplă, de cei mai creativi, inteligenți și autentici copii, care scapă de atingerea convingerilor generale și de convenția nivelării colective.
ALIENAREA UMANULUI
Alienarea umanului din noi are la bază construcția socială, care elimină vulnerabilitatea, dar are și consecința diluării constante a coeziunii sociale. Astfel, fricile noastre existențiale (acelea care ne duc către tulburările amintite!) sunt saturate de credința unei alterități potențial periculoase, într-o circularitate vicioasă care se încarcă singură, perpetuu.
Suprimarea emoționalului în cadrul jobului poate avea legătură cu imaginea distorsionată a unui leadership cu restanțe comuniste, totalitare, garnisit cu nuanțe de sclavie corporatistă. Cam așa a mers naturalizarea în țara noastră a managementului resurselor umane. Detașarea emoțională asigură un confort temporar, o amânare a trăirilor pentru autoprotecție, dar există riscul apariției, ulterior, a unor simptome; simptome care și ele au o funcție de a restabili echilibrul pierdut.
În „Psihologia pierderii și terapia durerii”, autorii Iolanda Mitrofan și Doru Buzducea prezintă soluția reconectării la sine, după trauma resimțită/interpretată: „Exprimarea, revizuirea și reașezarea sentimentelor reprezintă componentele vitale ale procesului de însănătoșire”. Un om singur nu poate birui problematica adusă de traumă. Situațiile traumatice și încercările de elaborare și de autovindecare ale celui în cauză au mai curând o dimensiunea socială. Doar că, în condițiile diluării coeziunii, persoanei alienate pare să i se confirme că trebuie să evite să se expună emoțional.
Ființa pur rațională – adică cea datorată interpretării noastre uneori eronate, dar și construită social, pas cu pas, devenind, pe rând: copilul și elevul cuminte, obedient și tăcut, soțul care nu se plânge niciodată, angajatul serios, eficient, sumum de competențe și care nu obosește și nu se supără niciodată – este așa perfectă, încât nu ar trebui să ne temem că vom fi eliminați din câmpul muncii de roboți.
Deoarece noi suntem în plin proces de robotizare. Dacă nu plătim, înainte de toate, prețul cerut de incongruența interioară, respectiv instalarea unei tulburări, așa cum am prezentat mai sus. Meditați și decideți pentru dumneavoastră!
