De astăzi, cel mai îndepărtat obiect construit vreodată de oameni se găsește la o zi-lumină de Pământ.
Voyager 1 este cel mai îndepărtat obiect construit vreodată de oameni, iar pe 18 noiembrie 2026 se va afla la o zi-lumină de Pământ. Adică distanța dintre noi și sondă va fi atât de mare încât lumina — care se deplasează cu aproape 300.000 de kilometri pe secundă — va avea nevoie de 24 de ore pentru a o parcurge.
În 1977, sondele Voyager 2 și Voyager 1 au pornit prin Univers. Fiecare poartă câte un disc de cupru placat cu aur, cu diametrul de 30 de centimetri, protejat de un înveliș din aluminiu. Pe disc au fost înregistrate sunete de pe Pământ, muzică, un salut în mai multe limbi (printre care și româna!) și 115 imagini care încearcă să spună esențialul despre planeta de pe care au plecat.
Cui? Viitorului. Și extratereștrilor.
Să presupunem că, într-o bună zi, una dintre sondele Voyager va întâlni o civilizație extraterestră. Poate nu atât de evoluată ca a noastră. Poate nici foarte avansată tehnologic. Să fie cam ca în perioada noastră medievală: ceva săbii, turniruri, sute de monarhi preocupați să-și păstorească turmele și poate vreo 200 de ciudați care stau prin pivnițe și încearcă să transforme plumbul în aur, sau prin mansarde, făcând tot felul de calcule ca să afle dacă steaua lor se învârte în jurul planetei sau planeta în jurul stelei. Și iată că, de nicăieri, apare un disc de aur, cu niște semne ciudate gravate pe el. Vor fi oare suficient de deștepți extratereștrii noștri încât să descifreze imaginile? Să înțeleagă că obiectul acela a fost construit de alte ființe înzestrate cu rațiune? Să construiască mașinăria care poate decoda mesajele? Este foarte puțin probabil. Și, ca să fim sinceri până la capăt, probabil că nici 99% dintre oamenii de pe Pământ n-ar ști de unde să înceapă. Hai să vedem ce credeți voi despre imaginea asta.
Nu trișați. Priviți-o câteva secunde. Avem două cercuri în partea dreaptă jos. Ceva care seamănă cu un păianjen în stânga jos. În partea de sus apare un cerc mare și, lângă el, linii, dreptunghiuri, niște semne care ar putea fi cifre, dar nu tu instrucțiuni de folosire, dată a fabricării și perioadă de expirare. Cum îi explici cuiva, care nu vorbește nicio limbă de pe Pământ, nu folosește secunda pentru timp, metrul pentru distanță și poate că nu a inventat niciodată patefonul, că obiectul pe care îl ține în mână conține imagini, voci umane, cântecul balenelor, zgomotul mării, Bach și Chuck Berry?
Asta a fost problema pe care au avut-o în față, în 1977, Carl Sagan și oamenii care au construit unul dintre cele mai stranii mesaje trimise vreodată de omenire. Aveau de aruncat o sticlă în oceanul universului, cu un scurt mesaj pe care oricine îl găsea trebuia să-l înțeleagă.
Echipa de bază a fost condusă de Carl Sagan (în calitate de președinte al comitetului) și a inclus următorii membri: Carl Sagan – coordonatorul proiectului, Frank Drake – directorul tehnic (cel care a propus ideea tehnică a discului), Ann Druyan – directorul de creație (responsabilă de secțiunea de sunete și muzică), Timothy Ferris – producătorul discului (editor la revista Rolling Stone, cel care s-a ocupat de editarea audio), Jon Lomberg – directorul de design (responsabil de selectarea și aranjarea imaginilor), Linda Salzman Sagan – organizatoarea saluturilor în cele 55 de limbi (artistă și scriitoare, soția lui Sagan de la acea vreme). Echipa a avut la dispoziție mai puțin de 6 luni pentru a finaliza proiectul. Din acest motiv, ei au apelat la un cerc extins de consultanți, experți și voluntari.
Provocarea: mesaj simplu, dar și complex
Jon Lomberg, artistul și colaboratorul de lungă durată al lui Sagan care a lucrat la mesajele de pe Voyager, descria foarte bine dilema în care se afla echipa. Pe de o parte, totul trebuia să fie cât mai simplu și mai ușor de înțeles, pe de altă parte, spațiul era limitat și fiecare imagine trebuia să cuprindă cât mai multă informație. Cele două cerințe — mesaj simplu, dar foarte bogat în informație — nu se împăcau prea bine. NASA nu știa, bineînțeles, dacă Voyager va întâlni vreodată o civilizație inteligentă… și cât de inteligentă. Și pe cât de vast este universul, pe atât de mărginit era suportul care urma să poarte mesajul. În plus, echipa de cercetători nu a avut ideea să scrie: „Bună ziua. Suntem de pe Pământ. Puneți chestia asta la un pick-up și rotiți discul cu 16⅔ 1[1] rotații pe minut.”Din mai multe considerente: 1. dacă extratereștri erau atât de… neștiutori în limba engleză și în orice altă limbă pământeană? 2. dacă nu au inventat pick-upul? 3. dacă nu știau simbolurile astea matematice – 1, 6, 2/3?. Și atunci, ce putem avea noi în comun cu niște ființe despre care nu știm absolut nimic? Răspunsul lui Sagan și al colegilor săi a fost extraordinar de ambițios: fizica.
Prima cheie
Să ne întoarcem la cele două cercuri de jos, din partea dreaptă. De acolo începe decodarea mesajelor de pe Voyager. Desenul reprezintă atomul de hidrogen în cele două stări energetice asociate tranziției hiperfine a stării sale fundamentale. Sună exact ca începutul ideal al unei conversații cu un extraterestru, dar ideea este foarte frumoasă. Hidrogenul este cel mai abundent element din Univers și atomul său este format dintr-un proton și un electron, care au două stări de energie foarte apropiate. Iar aici vine ideea genială: dacă nu știm cum măsoară extratereștrii timpul, folosim un fenomen al Universului drept ceas. Când atomul trece dintr-una în cealaltă, emite un semnal radio, cu o frecvența de aproximativ 1.420 MHz. Pe desen apare cifra binară 1. Intervalul temporal asociat tranziției hidrogenului devine unitatea fundamentală de timp pentru instrucțiunile de decodare a mesajului: aproximativ 0,70 nanosecunde. Aceasta este prima cheie, prima convenție comună. Dacă extraterestrul înțelege hidrogenul și desenul, poate începe să înțeleagă și restul mesajului. Bun, am stabilit ce înseamnă „unu”, dar cum naiba pornești discul?
A doua cheie
Să mergem în partea stângă sus.Acolo apare unul dintre cele mai ușor de recunoscut desene — cel puțin pentru noi.Este discul văzut de sus și acul care trebuie așezat în șanț.Poziția acului arată locul de unde începe redarea, iar desenul indică faptul că discul trebuie parcurs din exterior spre interior.Lângă el există un număr scris în binar. Dacă descifrezi numărul și îl înmulțești cu unitatea fundamentală pe care tocmai ai aflat-o, obții aproximativ 3,6 secunde.Atât trebuie să dureze o rotație completă a discului.În limbajul nostru, asta înseamnă 16⅔ rotații pe minut.Dar minutul nu apare nicăieri. Nici nu este nevoie. Universul ne-a furnizat ceasul. Mai jos există o vedere laterală a discului și a acului. Un alt număr binar indică timpul necesar pentru redarea unei fețe: aproximativ o oră.Să presupunem, deci, că extraterestrul nostru medieval n-a topit discul pentru aur, a înțeles desenul, a recunoscut hidrogenul și știe să citească binar. Pe undeva prin periferia Universului, trebuie să existe și un Leonardo da Vinci, care să-și dea seama ce trebuie făcut, construiește mecanismul ăla dubios cu arc, așază acul și discul începe să se rotească. Și, pentru prima dată, îndepărtata și înapoiata lui planetă întru știință aude:
„Salutări tuturor”
Pe Golden Record există saluturi în 55 de limbi: română (am pus-o prima din considerente patriotice), akkadiană – o limbă vorbită în Mesopotamia cu mii de ani în urmă, arabă, armeană, bengali, cantoneză, engleză, franceză, germană, greacă, gujarati, ebraică, hindi, japoneză, coreeană, latină, mandarină, persană, portugheză, rusă, sârbă, spaniolă, suedeză, thailandeză, turcă. Mesajul este simplu, ca să justifice numeroasele nopți de nesomn, loviturile de ciocan peste degete și frenezia cu care a construit drăcovenia care se învârte: „Salutări tuturor.” Apoi încep sunetele: valurile mării, vântul, tunetul, păsările, balenele. Apoi Bach, Beethoven, Mozart, muzică din Java, Japonia, India, Peru, Bulgaria, Senegal (nu, Paraziții n-au pus și nici B.U.G. Mafia. Au băgat însă chitara electrică și vocea lui Chuck Berry cântând „Johnny B. Goode”).
Acum, trebuie să recunoașteți că, dacă extratereștrii noștri medievali cu DaVinci al lor au ajuns până aici, merită să ne și vadă.
Ia uite-o, zău
O fotografie nu necesită traducere, dar trebuie interpretată. Vedem un om și știm că este un om. Vedem un copac și știm că este un copac. Vedem un porumbel alb cu o ramură în cioc și înțelegem imediat mesajul. Dar o inteligență extraterestră va face același lucru? Fotografia este o proiecție bidimensională a unei lumi tridimensionale. Învățăm să o citim atât de devreme, încât uităm că este o convenție. Un chip fotografiat nu este un chip. Este o suprafață plană cu zone mai luminoase și mai întunecate, pe care creierul nostru a învățat să le interpreteze ca nas, ochi, gură și volum.
Golden Record este construit inevitabil pe presupunerea că există suficient de multe lucruri comune între două inteligențe încât una să poată reconstrui intenția celeilalte. V-am spus deja că pe Golden Record sunt 115 imagini. Dacă v-ați închipuit că există un folder numit „POZE_PAMANT_FINAL_1977”, vă înșelați. Pe vremea aia, nu existau încă JPEG sau TIFF, iar imaginile de pe disc nu au fost stocate digital.
Cele 115 imagini sunt codificate analogic. Informația vizuală a fost descompusă în linii și luminozitatea fiecărui punct poate fi reprezentată prin variația unui semnal. Pentru noi, care trăim într-o lume în care un telefon poate conține zeci de mii de fotografii, ideea pare aproape absurd de complicată. Dacă extraterestrul reușește să transforme corect acel semnal înapoi în intensități luminoase și să așeze liniile în ordinea potrivită, fotografia reapare.
Și acum trebuie să-i explici cum să o reconstruiască, fără niciun cuvânt. Să ne întoarcem la partea dreaptă sus a copertei. Desenele de acolo sunt manualul de decodare a imaginilor. Primul indică forma caracteristică a semnalului care marchează începutul unei imagini, apoi este indicată durata unei linii: aproximativ 8 milisecunde. Următorul desen arată cum trebuie așezate liniile și următorul simbol îi spune destinatarului că o imagine completă este reconstruită din 512 linii verticale. După instrucțiunile pentru reconstrucția imaginilor apare desenul unui cerc. De ce un cerc? Pentru că este greu să te păcălești. Dacă este un cerc, înseamnă că raportul dintre dimensiunile imaginii este corect. Dacă este o elipsă turtită sau alungită, ceva este greșit. Este, practic, mira de reglaj a unei transmisii analogice pe care nimeni n-o poate vedea încă.
Până acum, trebuia să-i explicăm extraterestrului cum să citească mesajul. Acum trebuie să-i explicăm ce înseamnă mesajul. Și asta este infinit mai greu. Echipa condusă de Carl Sagan a avut la dispoziție numai 115 imagini pentru a încerca să spună ceva despre o planetă întreagă. Așa că au construit un fel de poveste vizuală: sistemul solar, structura ADN-ului, celulele și diviziunea celulară, anatomia umană, apoi oamenii, marea, munții, pădurile, zăpada, florile, insectele și multe altele. Golden Record nu se limitează la așa arătăm, încearcă să spună așa trăim. Dar imediat apare încă o problemă…
Cu ochii pe stele
Să presupunem că extratereștrii noștri au găsit sonda, au descifrat hidrogenul, au aflat viteza de rotație, au construit patefonul, au ascultat vocile, au reconstruit cercul, au văzut oamenii — acum au, probabil, o întrebare destul de rezonabilă: Unde sunteți, mânca-v-aș? Răspunsul este desenul acela care seamănă cu un păianjen din partea stângă jos a copertei. Dintr-un punct central pleacă mai multe linii în direcții diferite. Punctul central reprezintă Soarele, liniile indică direcțiile către 14 pulsari. Pulsarii sunt stele neutronice — rămășițe extrem de compacte ale unor stele masive — care se rotesc și emit semnale electromagnetice periodice observabile de la distanțe enorme, un fel de faruri cosmice.
Lângă fiecare dintre liniile hărții este înscrisă, în binar, perioada caracteristică a pulsarului, raportată din nou la unitatea fundamentală bazată pe hidrogen. Ideea este superbă. Dacă identifici suficienți pulsari după perioade și compari pozițiile relative, poți afla unde se află Soarele nostru. Sunt, practic, coordonate cosmice. Și există încă un avantaj. Pulsarii încetinesc în timp, perioadele lor se modifică.
Așadar, dacă o civilizație găsește Voyager cândva, în viitor, și este suficient de avansată încât să identifice pulsarii, diferențele dintre perioadele măsurate atunci și cele înscrise pe hartă ar putea oferi informații despre cât timp a trecut de la realizarea mesajului. Harta încearcă să fie în același timp adresă și dată. În plus, pe învelișul Golden Record a fost depusă o cantitate minusculă de uraniu-238 foarte pur. El se dezintegrează radioactiv cu un timp de înjumătățire de aproximativ 4,5 miliarde de ani. Dacă destinatarul măsoară raportul dintre uraniul rămas și produșii săi de dezintegrare, ar putea estima cât timp a trecut de când materialul a fost plasat pe Voyager.
Unde este acum mesajul?
Voyager 1 și Voyager 2 au fost lansate în 1977. Misiunea lor inițială era explorarea planetelor gigantice ale Sistemului Solar. Voyager 1 a trecut pe lângă Jupiter și Saturn. Voyager 2 a vizitat Jupiter și Saturn, apoi a continuat către Uranus și Neptun. Voyager 1 a trecut dincolo de heliopauză în 2012, Voyager 2 a făcut-o în 2018.
În 2026, NASA mai primește date științifice de la instrumente aflate la bordul ambelor sonde, deși energia disponibilă scade permanent, iar inginerii au fost nevoiți să oprească treptat aparate pentru a prelungi viața misiunii.
Voyager 1 este cel mai îndepărtat obiect construit vreodată de oameni, iar pe 18 noiembrie 2026 se va afla la o zi-lumină de Pământ. Adică distanța dintre noi și sondă va fi atât de mare încât lumina — care se deplasează cu aproape 300.000 de kilometri pe secundă — va avea nevoie de 24 de ore pentru a o parcurge. Un mesaj radio trimis de pe Pământ va avea nevoie de o zi ca să ajungă la Voyager 1, iar un răspuns va avea nevoie de încă una (două zile pentru un „alo” și noi spunem că internetul merge greu).
Inevitabil, într-o zi, Voyager nu ne va mai răspunde. Cel mai probabil, puterea disponibilă va deveni insuficientă pentru instrumente și comunicații. Dar Voyager nu se va opri. Cele două sonde vor continua să se deplaseze prin galaxie. NASA estimează că vor trece zeci de mii de ani înainte ca vreuna dintre ele să ajungă relativ aproape de o altă stea — și chiar și atunci vorbim despre distanțe enorme.
Și Golden Record va rămâne prins de navă. Poate milioane de ani, poate mult mai mult.
Citind în stele
Să ne întoarcem acum la planeta noastră imaginară. Au trecut poate mii de ani de când Voyager a încetat să mai vorbească cu Pământul. Sonda trece prin apropierea unei stele. Este găsită. Civilizația nu are radiotelescoape, doar săbii, castele, turniruri, războaie și vreo două sute de ciudați care stau în pivnițe și mansarde încercând să înțeleagă lumea. Obiectul ajunge la ei. Îl întorc pe toate părțile. Unul spune că este aur și trebuie topit. Altul spune că a căzut din cer și trebuie venerat. Un al treilea observă că semnele nu par decorative. Cineva recunoaște o regularitate în numere. Altul înțelege desenul atomului. După o generație, poate zece, construiesc un aparat, iar discul începe să se rotească. La început se aude un zgomot. Apoi, din cutia construită pe o planetă pe care niciun om n-a văzut-o vreodată, se aude o voce. Apoi alta, apoi alta… Voci ale unor oameni morți de mii sau milioane de ani. Extratereștrii nu înțeleg cuvintele. Dar mai târziu aud marea, o balenă, un copil. Muzică. În cele din urmă reușesc să reconstruiască imaginile. Un cerc, un om, un copac, o planetă. Și poate, după mulți ani de muncă, unul dintre cei 200 de ciudați se uită la harta pulsarilor, ridică privirea spre cer și găsește o stea banală, aflată foarte departe. În jurul ei, poate, nu mai există nimeni. Dar cândva, cu siguranță, a existat și a construit obiectul. Și pentru prima dată în istoria civilizației lor, extratereștrii noștri medievali vor ști un lucru pe care până atunci doar îl bănuiseră: Nu sunt singuri în Univers.
Poate că asta este, până la urmă, cea mai frumoasă parte a poveștii Voyager. Că pentru o clipă, în 1977, niște oameni au privit dincolo de războaie, granițe și generații și au încercat să răspundă unei întrebări aproape imposibile: Dacă într-o zi cineva ne va găsi, ce vrem să știe despre noi?
Răspunsul nostru călătorește încă printre stele.
[1][1] Această viteză, introdusă în anii ’50, este exact jumătatea vitezei standard de 33⅓ RPM. Deși calitatea audio era mai slabă în comparație cu discurile muzicale standard, ea dubla timpul de rulare, permițând până la 40-45 de minute de conținut audio pe o singură față a unui disc. Multe pick-up-uri vechi din anii ’60-’70 aveau pe selector, pe lângă treptele clasice de 33, 45 și 78 RPM, și această opțiune, marcată simplu „16”.


Jurnalist de televiziune, mediator și organizator de evenimente, Adrian coordonează Atelierele Știință & Tehnică.
Este președintele Asociației Science & Technology; organizatorul AstroFest, Sci+Fi Fest, al Caravanei Știință & Imaginație.
A susținut înființarea cluburilor STEAM în 200 de licee și este neobosit în promovarea evenimentelor care popularizează știința.






















Leave a Reply