5
(8)

Într-o zi de noiembrie, într-o casă boierească din Moldova, cineva a poruncit să fie aduse lumânări. Nu se înserase. Era încă vremea prânzului, numai că, afară, se întâmpla ceva ce oamenii nu prea aveau cuvinte să explice. Unii priveau cerul cu spaimă, alții își făceau cruce, iar câțiva, mai curioși, încercau să înțeleagă ce se petrece. Au rămas în urma lor însemnări pe marginea unor cărți, mărturii uitate și întâmplări care merită scoase din întuneric. Pentru că istoria eclipselor văzute de pe teritoriul României este și o istorie a felului în care am învățat să privim cerul sii să nu ne mai temem de el.

Mica istorie a eclipselor totale din România

În dimineața zilei de 19 noiembrie 1816, în Norvegia, câțiva astronomi așteptau cu nerăbdare un eveniment pe care îl pregătiseră de luni de zile. Profesorul Christopher Hansteen plecase la Holmestrand, colonelul Aubert se îndreptase spre Skydsfjordet. Calculele erau făcute, instrumentele pregătite, iar cerul urma să ofere unul dintre cele mai spectaculoase fenomene astronomice: o eclipsă totală de Soare.

Numai că socoteala de acasă nu se potrivește mereu cu expediția. „Călătoria profesorului Hansteen la Holmestrand și cea a colonelului Aubert la Skydsfjordet au fost zadarnice; toate așteptările astronomilor au fost înșelate, căci cerul era acoperit de nori. Când s-a lăsat întunericul, a arătat înfricoșător pentru câteva clipe, însă a durat deosebit de puțin. Astfel a trecut această eclipsă de soare, cum alta nu le va mai fi dat ochilor mei să vadă.” Așa descria evenimentul, în jurnalul său, preotul norvegian Claus Pavels (1769–1822). O mărturie în care dezamăgirea observatorului se amestecă, aproape fără voie, cu uimirea omului care a văzut ziua transformându-se în noapte. În aceeași dimineață, departe de Norvegia, milioane de oameni aflați pe traseul umbrei Lunii urmau să fie martorii aceluiași fenomen. Printre ei, locuitorii Moldovei, Țării Românești, Transilvaniei și Dobrogei. Acest lucru se întâmpla fix acum 210 ani.

Umbra Lunii atinsese Pământul în Oceanul Atlantic, la vest de Norvegia, și pornise într-o călătorie spre sud-est. A traversat Europa, a trecut peste Prusia și Imperiul Austriac, apoi peste Imperiul Otoman, Persia și teritoriile aflate atunci sub stăpânirea Imperiului Durrani, înainte de a părăsi suprafața planetei în regiunea podișului tibetan.

Totul s-a petrecut cu o precizie pe care o putem reconstitui astăzi până la nivelul secundelor. Eclipsa din 1816 a fost a cincizecea din seria Saros 120, o familie de eclipse care se repetă la intervale de aproximativ 18 ani și 11 zile. Din aceeași serie face parte și eclipsa totală din 20 martie 2015, observată în Insulele Feroe și Svalbard.

Mica istorie a eclipselor totale din România

În 1816, durata maximă a totalității a fost de numai două minute, atinsă în apropierea fluviului Eufrat, între regiunile în care se află astăzi Raqqa și Bagdad. Două minute în care discul luminos al Soarelui a dispărut complet în spatele Lunii.Pentru astronomi, o asemenea ocazie era prețioasă. Pentru oamenii obișnuiți, putea fi terifiantă. Și totuși, încă dinaintea producerii eclipsei, oamenii de știință știau pe unde avea să treacă umbra. Fizicianul ceh Kassián Halaška (1780–1847) publicase calculele traseului cu câteva luni înainte, permițând organizarea unor observații în mai multe locuri din Europa. La Cádiz, în sudul Spaniei, astronomii au urmărit fazele fenomenului, deși Luna a acoperit doar aproximativ 26% din discul solar. La Berlin, unde acoperirea a ajuns la 94%, celebrul astronom Johann Elert Bode (1747–1826) a constatat, oarecum surprins, că întunecarea cerului fusese mai redusă decât anticipase. Nicio stea nu devenise vizibilă. La Ipswich, în Anglia, astronomul amator Capel Lofft încerca să obțină mai mult decât o simplă descriere a spectacolului ceresc. A măsurat temperatura și a întreprins observații menite să lămurească unele dintre întrebările astronomiei vremii. Avea Luna atmosferă? Existau dovezi ale unui vulcan activ pe suprafața ei? Astăzi, asemenea întrebări ne pot face să zâmbim. Dar în 1816, astronomia încă își căuta răspunsurile la multe dintre problemele pe care le considerăm rezolvate.Nici măcar natura coroanei solare, haloul strălucitor care înconjoară Soarele în timpul unei eclipse totale, nu era pe deplin înțeleasă. Unii astronomi o atribuiau unei presupuse atmosfere lunare, alții unor efecte optice produse de atmosfera Pământului. Bode însuși înclina spre cea de-a doua explicație.

Mica istorie a eclipselor totale din România

Avea să mai treacă aproape o jumătate de secol până când observațiile, fotografiile și mai ales spectroscopia aveau să aducă dovezi decisive despre natura solară a acestor structuri.

Eclipsele nu erau urmărite doar de astronomi

În aceeași zi, la bordul vasului Mercury, aflat în Golful Persic, călătorul și jurnalistul britanic James Silk Buckingham (1786–1855) privea spre cer. În locul unde se găsea, Soarele a fost acoperit în proporție de aproximativ 96%. Buckingham a lăsat una dintre cele mai sugestive descrieri ale fenomenului, publicată ulterior în volumul său Călătorii în Asiria, Media și Persia: „La amiază ne aflam la latitudinea 28° 24′ nord și longitudinea 50° 40′ est; cu munții îndepărtați de pe coasta persană vizibili la orizont. După-amiază am fost martorii unei eclipse de soare, în timpul căreia mai mult de trei sferturi din discul solar au fost întunecate; fenomenul, petrecut într-o liniște deplină, a fost de-a dreptul impresionant. Atmosfera semăna cu cea a unei nopți luminate puternic de lună; cu toate acestea, deși cerul era complet senin, nu se zărea nicio stea, iar liniștea absolută care domnea pretutindeni conferea peisajului o notă de solemnitate copleșitoare.”

Mica istorie a eclipselor totale din România

De la norii Norvegiei până la liniștea Golfului Persic, aceeași eclipsă produsese experiențe diferite. Dar poate că unele dintre cele mai tulburătoare mărturii au fost scrise mult mai aproape de noi.

Când s-a făcut noapte la amiază

Pe teritoriul României de astăzi, umbra Lunii a intrat dinspre nord-vest. Prima localitate importantă atinsă a fost Sighetul, aflat pe atunci în Imperiul Habsburgic. Era înainte de prânz, în jurul orei locale actuale 11:36, iar Soarele se afla la numai 22 de grade deasupra orizontului. Umbra s-a deplasat apoi spre sud-est, traversând Bucovina, Moldova, Transilvania, Țara Românească și Dobrogea. Câmpulung Moldovenesc, Dorna, Piatra Neamț, Bacău, Târgu Ocna, Focșani, Galați, Târgu Secuiesc, Râmnicu Sărat, Buzău, Brăila, Constanța și Mangalia s-au aflat printre localitățile peste care a trecut banda de totalitate. La Mangalia, unde întunericul total a sosit în jurul orei locale actuale 11:45, Soarele se ridicase la aproape 27 de grade. În apropierea actualului oraș Năvodari, totalitatea a durat aproximativ 104 secunde, cea mai lungă perioadă de întuneric complet de pe segmentul românesc al traseului. O sută patru secunde. Nici măcar două minute. Destul însă pentru ca întâmplarea să rămână în memoria celor care au trăit-o și, prin câteva însemnări făcute pe marginea unor cărți, să ajungă până la noi. În 1977, astronomul Vasile Mioc și istoricul Damaschin Mioc au reunit zece asemenea mărturii în volumul Cronica observațiilor astronomice românești, publicat la Editura Științifică și Enciclopedică. Nu sunt observații astronomice în sensul modern al cuvântului. Nu avem măsurători spectrale, fotografii sau instrumente sofisticate. Avem însă ceva la fel de prețios pentru istorie: vocile oamenilor care au fost acolo. Un anume Dumitrache Dascălu consemna: „La leatu 1816, noemvrie 7, la 6 ceasuri din zi, marți, au perit soarele ca un sfert de ceas, încât să făcuse noapte peste tot pământul, în zilile domnului nostru Io Ioan Gheorghe Caragea voevod”.

Mica istorie a eclipselor totale din România

Data nu este greșită. În 1816, în Țara Românească se folosea calendarul iulian, care indica 7 noiembrie în ziua corespunzătoare datei de 19 noiembrie din calendarul gregorian. Iar mențiunea domnitorului Ioan Gheorghe Caragea, aflat la conducerea Țării Românești între 1812 și 1818, ne ajută să plasăm istoric observația. Desigur, Soarele nu a dispărut timp de un sfert de ceas. Totalitatea nu putea dura atât. Dar întunecarea puternică a cerului începe înaintea acoperirii complete și continuă după aceasta. Iar atunci când privești un fenomen neașteptat, cu greu poți pretinde precizia unui cronometru. O altă însemnare, păstrată pe un Octoih Mare, este și mai dramatică:

„La leat 1816 luna noembrie, în 7 zile, s-au întunecat lumea foarte, cât nu se vedea om cu om și foarte spaimă mare era între oameni, la 5 ceasuri din zi.” Iar pe o Psaltire păstrată la Mănăstirea Neamț, un alt martor a scris: „S-au întunecat Soarele la 7 ceasuri din zi și s-au făcut întunerec desăvârșit peste tot pământul, întru cât foarte se îngrozise oamenii.”

Nu știm cu certitudine unde au fost făcute toate aceste observații. Locul în care s-a păstrat o carte nu coincide obligatoriu cu cel în care cineva a scris pe marginea ei. Dar însemnările au ceva în comun: uimirea și teama. Pentru omul de la începutul secolului al XIX-lea, întunericul căzut la amiază putea avea o semnificație mult mai profundă decât simpla trecere a Lunii prin fața Soarelui. Într-o lume în care fenomenele cerești erau încă interpretate adesea prin prisma credințelor religioase și a semnelor prevestitoare, dispariția astrului zilei nu era tocmai un motiv de liniște. Mai ales când nu exista cineva care să-ți explice ce se întâmplă. Și totuși, dintre toate mărturiile păstrate, poate cea mai vie ne vine din casa unui boier moldovean. Ioniță Sturza, viitor domn al Moldovei între 1822 și 1828, își avea musafirii la masă când lumina zilei a început să dispară. Unul dintre cei prezenți a consemnat: „Tot la anul 1816 noemvrie 7, la 7 ceasuri din zi s-au întâmplat întunecarea soarelui, în casă aflându-mă la dumnealui cuconul Ioniță Sturza biv vel postelnic. Nu videam nici să mâncăm, ce au poruncit de au adus lumănări și am șăzut la masă cu lumănări. Și au început a întuneca di la 6 ceasuri; însă la al 7 ceas, ca 10 minute au fost întunerec încât abia ne vedeam om cu om în casă; cari spun mulți că n-au apucat așa întunecare în veacurile de acum.”

Mica istorie a eclipselor totale din România

Ne putem imagina scena. O masă boierească într-o zi obișnuită de noiembrie. Oamenii discută, mănâncă, poate privesc din când în când pe fereastră. Lumina începe să scadă. Din ce în ce mai mult. Până când cineva constată că nu mai vede bine nici mâncarea din farfurie. Se aduc lumânările. Iar masa continuă, sub un Soare care, pentru câteva clipe, parcă încetase să mai existe. Aici, astronomia și istoria se întâlnesc într-un mod neașteptat. Pentru că dincolo de calcule, traiectorii și unghiuri, eclipsele au fost întotdeauna și experiențe omenești.

Un secol și jumătate de așteptare

Eclipsa din 19 noiembrie 1816 a fost unul dintre rarele momente în care umbra centrală a Lunii a traversat teritoriile ce alcătuiesc astăzi România. O altă eclipsă spectaculoasă avea să urmeze la 6 martie 1867. De această dată, însă, fenomenul a fost unul inelar: Luna nu a acoperit complet Soarele, lăsând la vedere un inel luminos. Banda centrală a trecut diagonal peste teritoriul actual al țării, dinspre zona Drobeta spre nord-est, în direcția Iași. La maxim, discul solar a rămas acoperit în proporție de aproape 96%, însă diferența față de o eclipsă totală era esențială: acea fâșie de Soare rămasă vizibilă a împiedicat instalarea întunericului specific totalității. Pentru o nouă eclipsă totală, locuitorii teritoriului românesc au avut de așteptat până la 15 februarie 1961. Aproape 145 de ani după evenimentul din 1816, umbra Lunii a traversat din nou sudul țării.Și există aici o coincidență astronomică frumoasă: eclipsa din 1961 aparținea aceleiași serii Saros 120 ca eclipsa din 1816. Două episoade ale aceleiași familii de fenomene cerești, separate de aproape un secol și jumătate de istorie umană. Apoi a venit 11 august 1999. Pentru mulți dintre noi, amintirea acelei zile este încă vie. România s-a aflat într-o poziție privilegiată pe traseul eclipsei totale, iar fenomenul a transformat pentru câteva minute cerul și peisajul într-un spectacol greu de uitat. Dintr-odată, ceea ce în 1816 fusese consemnat cu teamă pe marginea cărților bisericești devenise un eveniment așteptat, calculat, fotografiat și transmis în direct.

Natura fenomenului nu se schimbase. Se schimbase felul în care oamenii îl înțelegeau. Iar dacă sperăm să mai vedem o eclipsă totală de Soare fără să părăsim România, va trebui să avem răbdare. Următoarea este așteptată la 3 septembrie 2081, când banda totalității va traversa o parte din sudul și sud-vestul țării.

Ceva mai aproape de noi

La 2 august 2027, o eclipsă totală spectaculoasă va traversa sudul Spaniei, nordul Africii și Orientul Mijlociu. În apropiere de Luxor, în Egipt, întunericul total va dura până la 6 minute și 23 de secunde. Va fi a doua cea mai lungă totalitate a secolului XXI, după eclipsa din 2009. Șase minute și douăzeci și trei de secunde. Mai mult decât suficient pentru a înțelege de ce oamenii au privit, vreme de milenii, eclipsele cu un amestec de teamă și fascinație. Astăzi putem calcula cu o precizie remarcabilă când va începe următoarea eclipsă, cât va dura și pe ce drum va alerga umbra Lunii peste suprafața Pământului. Putem explica mecanismul, putem anticipa fiecare etapă și putem pregăti din timp instrumentele de observație. Dar există un lucru pe care nicio formulă matematică nu ni-l poate oferi: cerul senin în ziua eclipsei.

Formular 230 Asociatia Science&Technology

Cât de util a fost acest articol pentru tine?

Dă click pe o steluță să votezi!

Medie 5 / 5. Câte voturi s-au strâns din 1 ianuarie 2024: 8

Nu sunt voturi până acum! Fii primul care își spune părerea.

Întrucât ai considerat acest articol folositor ...

Urmărește-ne pe Social Media!

Ne pare rău că acest articol nu a fost util pentru tine!

Ajută-ne să ne îmbunătățim!

Ne poți spune cum ne putem îmbunătăți?

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

  • Rating