Frate Vlaicule, m-am hotărât să pun pe hârtie o parte din gândurile mele. Vreau să-ți spun mai întâi că, dintre pionierii aeronauticii românești, pe tine te admir cel mai mult. Îmi aduc aminte că tot citeam despre tine încercând să mi te imaginez. Cărți seci, frate Vlaicule, lipsite de răbdarea căutării. Dar uite că s-a întâmplat o minune. Cu mulți ani în urmă, pe vremea când îmi toceam hainele pe băncile liceului, am fost scos de la oră de doamna directoare Săsărman (care-mi era și profesoară de fizică). Am crezut că am comis vreo trăsnaie, care trebuie neapărat mustrată la nivel înalt. Dar nu a fost să fie așa. Doamna directoare m-a dus în sala de festivități, unde mi-a făcut cunoștință cu un domn în vârstă, care tocmai încheiase o conferință. Am zâmbit, am rostit câteva cuvinte protocolare, dar privirea mi-a fost atrasă definitiv de o masă mare pe care se aflau niște cărți groase, cu coperți albastre.
Doamna directoare tocmai îi spunea acelui domn ceva de genul: “Vedeți, Cristi este pasionat de aviație, este și parașutist, dar vrea să se facă pilot!”. Nu știam ce să zic, cărțile acelea mă fascinau, întrezăream pe ele silueta unui avion cunoscut și drag. Era avionul tău, frate Vlaicule, cartea aceea groasă era numai despre tine. Aveam în fața mea pe autorul cărții, domnul ing. Constantin C. Gheorghiu. Sesizând insistența cu care priveam către teancul acela, el s-a dus la masă, a luat o carte, a scris pe prima pagină o dedicație scurtă și mi-a înmânat-o cu o strângere de mână. Asta a fost tot, dar nici până acum nu am reușit să aflu de unde a știut doamna directoare de pasiunea mea pentru aviație. În schimb, nu am mai dormit până când nu am citit cartea aceea magică, pe care acum o am în fața mea: Aurel Vlaicu, viața și opera. (Nu se inventaseră pe atunci titlurile senzaționale.) Frate Vlaicule, din paginile ei te-am cunoscut foarte bine. Acum, această carte, ferfenițită de atâta citit, îmi este îndrumătorul către tine.
Te voi desprinde de acolo frate, pentru a te trece în povestea mea. Mai întâi frate, cum erai tu? Tu la 18 ani, iată ce spunea Goga: “Totdeauna am simțit o simpatie pentru acest băiat cu privire aprinsă, ațintită departe, oarecum peste capetele noastre… Nu-i înțelegeam rostul tuturor poveștilor când îmi vorbea de magnetism ori de altă problemă tehnică… Eu habar n-aveam de toate astea. Dar îmi plăcea liniștea lui, seninătatea de vizionar cu care își desfășura planurile…”.
Tot Goga, tot despre tine, zece ani mai târziu: “Aproape zece ani de când nu ne-am văzut. Mă uit la el, îl cercetez cu de-amănuntul – era tot cel de atunci. Cu aceeași seninătate copilărească, cu vechea strălucire în ochi, tot așa glumeț și nevinovat ca odinioară, cu acela și aer de nepăsare și îndrăzneală. Parcă cei zece ani trecuseră peste capul lui, fără să lase urme. Era și acum ușurel și vesel, ca la vârsta de 18 ani, când visa perpetuum mobile…”.
Din nou Goga, despre tine, câteva luni mai târziu, în trenul în care vă îndreptați amândoi spre București: “În tot drumul era cuprins de îngrijiriri și cum auzea pe cei din vagon vorbind repede și fără greșuri în româneas-ca lor elegantă, părea tot mai dus pe gânduri: «Eu n-o să le pot spune nimic… Să le vorbești tu! Pe mine să mă lase-n pace. Mie să-mi deie o tablă și-o cretă îi noroc bun!»”.
Frate Vlaicule, așa te văd și eu. Un soi de visător tăcut. Cred că erai și tare timid, exact opusul zburătorului tipic, care musai este nonșalant și exuberant. Și știu că erai timid. Tot din cartea acea am aflat asta. Iată ce spunea D.D. Pătrășcanu, relatând întâlnirea ta cu un anume general, de care depindea împlinirea visului tău, împlinirea visului nostru:
“- Ce mai vrei domnule? – a întrebat generalul.
– Vreau să comandați motorul.
– Ce motor?
– Pentru aeroplan.
– Cum, îți trebuie și motor? Inginerul n-a răspuns, dar timid cum era, s-a simțit vinovat.
– Când ai fost primit în Arsenal – a continuat generalul – ai spus că motorul te privește pe dumneata.
– N-am spus niciodată, domnule general.
– Ai spus, domnule! Să nu vorbești…
– Eu n-am parale!…
– Dumneata vrei să ne înșeli – a strigat generalul – și, fără să mai spuie ceva, a intrat în minister…
Aici a căutat scrisoarea primului ministru, dar nu se vorbea nimic despre motor, ci numai despre aeroplan, și Vlaicu a fost refuzat scurt.”
Din păcate, frate, așa este și acum cu acești birocrați, timizii nu au cum lupta cu ei. Dar tu erai un timid special, unul care nu renunța niciodată să lupte pentru dreptul său de a face ca visul său să facă pasul către lumea reală. Ai îndurat multe umilințe, ai luptat cu propriile incertitudini pentru a duce la capăt lucrarea căreia i te-ai dedicat. În 1910 îi scriai lui Boca, prietenul tău apropiat: “Și eu sunt foarte ocupat cu gândacul meu, măi atâta lucră de se rupe. Sănătatea mi-am stricat-o, am slăbit rău fiindcă stau cu gândul tot la mașină. Apoi mă necăjesc și aceia care vor să facă politică din aeroplan”. Și încheiai, în treacăt: “Eu la baluri nu mă duc, nu mai am timp…”. Nu aveai timp decât pentru gândacul tău!
Și a venit ziua miraculoasă, duminică 30 mai 1910, când ai scos prima dată avionul la zbor. Un avion pe care nu știai să-l pilotezi, îl simțeai doar, din calculele tale. Așa că ai rulat ceva vreme pe câmp, pentru a-i deprinde forțele, pentru a te împrieteni cu el. Simțeai, frate Vlaicule, cum devin comenzile mai rigide atunci când măreai viteza…, încetul cu încetul deveneai una cu avionul. Și te temeai de un singur lucru tu. Nu cumva să se strice gândacul! Așa că nu ai împins către cer aeroplanul. Ai amânat bucuria asta până pe 3 iunie 1910. La prima încercare avionul nu a vrut să se ridice. L-ai adus din nou la linia de plecare, încercând să afli pricina. Ce clipe trebuie să fi fost acelea! Și cât mi-aș fi dorit să fiu acolo lângă tine, în trup și nu în vis… Ai încercat din nou, tot nu te-ai ridicat… și apoi încă o dată, tot fără niciun fel de rezultat.
Zborul a fost amânat pentru a doua zi. Tu trebuia să găsești cauza eșecului. Frate Vlaicule! O noapte întreagă, singur și învăluit de incertitudini… A doua zi te-ai dus din nou pe câmpul de zbor. Venise acolo și ceva protipendadă, inclusiv Principele Carol. Lume bună, adică. Veneau ca la un spectacol, căci oricum nu ar fi avut ce pierde. Indiferent de rezultat ar fi putut spune: vedeți?, eram siguri că așa o să se întâmple! Tu te-ai urcat în avion, hotărât să zbori. Ai încercat de trei ori fără rezultat. Ai mai stricat și o roată. Dezastrul ar fi fost finalul pentru oricine. Numai pentru tine, timidul meu frate, nu a fost așa. Ai reparat roata și ai pornit din nou… și de această dată te-ai înălțat către ceruri, frate Vlaicule! Tu îmi scriai despre acele clipe: “Bucuria cea mare însă am simțit-o când am zburat pentru prima oară la Cotroceni. Nu m-am ridicat atunci mai sus de patru metri. Cu toate acestea nici Alpii nu mi-i imaginam mai înalți ca înălțimea la care mă ridicasem eu. Fiindcă patru metri erau pentru mine un record formidabil, un record care îmi consacra mașina. Zburasem. Și asta era principalul. Mă mențineam singur în aer, făcusem evoluții neșovăielnice. Publicul era de față și mă aplauda cu entuziasm. Iar eu, după ce m-am coborât, eram ca și beat de bucuria fără margini a izbândei. Începusem să mă dau peste cap de fericire. Cei din jurul meu ziceau că am înnebunit și eram, în adevăr, nebun de entuziasm și fericire”. Te-ai dat peste cap, fratele meu ardelean și timid? Câtă bucurie trebuie să fi fost în tine atunci…, eu o știu, dar cuvintele, iartă-mă, nu mă mai ajută.
A urmat, a doua zi, accidentul. O greșeală de pilotaj, și gândacul tău s-a izbit de pământ. Tu nu ai pățit nimic, dar te temeai de ce vor spune ziarele, cum vor arunca ele o umbră peste vis. Ai reparat avionul, ai învățat să-l pilotezi cum se cuvine. Au venit repede și primele succese. Pe 23 august 1910 te-ai luat la întrecere cu Molla și cu Bibescu. Aceștia aveau avioane aduse de “afară”, unele dintre cele mai performante aparate de zbor ale vremii. I-ai învins. Apoi, după ce ai finalizat al doilea aeroplan, Vlaicu II, ai participat și la un concurs internațional. Cel de la Aspen, din iunie 1912.
Aici ai avut de înfruntat pe cei mai buni zburători ai vremii. I-ai înfrânt pe cei mai mulți dintre ei și te-ai clasat nu mai jos de locul al doilea. Valoarea ta era confirmată în lume. Frate Vlaicule, ce fac eu? Mă apuc acum să îți înșir succesele? Încep și eu, ca ceilalți, să fac pomelnicul faptelor tale? Mă interesează mai degrabă ce însemna zborul pentru tine. îmi spuneai mie că: “De altfel este de mirare cum nu înnebunește omul când zboară” sau “Nu, sufletul omului nu a rămas încătușat de pământ, când știința deschide drumul văzduhului”. În altă parte, adăugai: “Frică? Nu, de asta nu poate fi vorba, căci dacă ți-e frică nu te încurci cu mașini de zburat din capul locului”. Dar tu, frate, mai știai ceva… “De la furtul lui Prometeu, omul nu a mai încercat o aventură așa de primejdioasă. Și, pe cât se pare, ca și Prometeu, omul modern va ispăși prin picături de sânge această nouă taină furată Dumnezeirii.”
Știai că aveai de plătit prețul. Și totuși ai continuat. Ai vrut să treci Carpații în zbor. Și pentru prima oara nu ai mai avut răbdare. Nu ai așteptat să termini cel de-al treilea avion al tău. Și, la 31 august 1913, după ce ai trecut de Ploiești, te-a chemat la el Pământul. Frate Vlaicule…, dragă frate…, iar am probleme cu vorbele mele. Trebuie să opresc aici textul meu. A scris mai frumos despre tine Victor lon Popa. “Mulțimile îl îndumnezeiau. Încetaseră de mult să se mai întrebe dacă ardeleanul zboară mai repede și mai sus decât ceilalți aviatori, dacă aeroplanul lui zboară mai iute și mai vrednic decât al celorlalți. El avea locul lui. Era «Vlaicu». Iar «Vlaicu» însemna luptă și primejdie, nedreptăți și vrednicie, puterea răbdării și biruință. Vlaicu nu mai era un om, era o poveste. Cu adevărat, nu mai avea nevoie să trăiască omul, atât de viu îi era numele.”
Maistorașul lui Dumnezeu
În textul de mai sus am adunat cât puteam din pasiunea mea pentru Vlaicu. Pentru mine, Vlaicu este cu mult mai mult decât un personaj istoric așezat cuminte în paginile cărților de istorie: Vlaicu, v-ați dat seama, îmi este, cumva, ca un frate mai mare. Nu vă pot descrie bucuria pe care am avut-o când am descoperit în arhiva digitală a Bibliotecii Centrale Universitare din Cluj, colecții de reviste în care am găsit articole emoționante despre Vlaicu. Găseam în ele un Vlaicu adevărat, mult mai frumos decât cel pe care mi-l imaginam.
Să vă spun despre ce este vorba. În lumea aceasta a Internetului este trist când constați că, dacă vrei să cauți documente originale despre marile personalități ale țării noastre, dai de un mare gol. Nimeni nu a avut răbdarea să creeze arhive digitale, care să poată fi consultate gratuit. Cred că asta este o mare problemă, alături de multe altele, pentru România. În ceea ce privește căutările mele, am avut marea surpriză, și marea bucurie, să identific cel puțin două excepții notabile. Pe site-ul Bibliotecii Academiei Române am descoperit un depozit digital în care s-au adunat documente privitoare la Traian Vuia. O găsiți aici. Sunt acolo planuri ale aparatelor de zbor, scrisori ale lui Vuia (din care puteți afla direct de la sursă viziunea aeronautică a marelui inginer român), memoriul lui Vuia către Academia Franceză și multe alte lucruri interesante. Nu este o arhivă completă, nu sunt acolo chiar toate documentele contemporane referitoare la Vuia, dar avem de-a face cu o inițiativă mai mult decât lăudabilă.
Cea de-a doua excepție este arhiva digitală a Bibliotecii Centrale Universitare din Cluj. Am ajuns acolo aproape din întâmplare. Aveam nevoie de texte referitoare la Aurel Vlaicu, care să fi fost scrise în timpul vieții marelui pioner al aviației. Știți? Sunt sătul de textele ca de manual prin care este prezentat Aurel Vlaicu. El a fost nu numai un geniu al aviației, el avea darul de a însufleți mulțimile.
Așa am ajuns să descopăr o colecție de reviste vechi, de la începutul secolului trecut, în format pdf, la biblioteca clujeană. O adevărată comoară. Nu trebuie să mă credeți pe cuvânt. Am să încerc să vă demonstrez asta.
Să începem cu Victor Ion Popa. În revista Gând Românesc, nr. 5-12 din 1938, el își amintește despre spectacolul aerian oferit de Vlaicu pe Câmpia Libertății de la Blaj, pe 29 august 1911. La zborul lui Vlaicu au asistat peste 30.000 de spectatori. Printre aceștia se afla și I.L. Caragiale. Marele scriitor s-a urcat în avionul lui Vlaicu (era avionul Vlaicu II) și… dar să vedem cum descrie scena Victor Ion Popa (am păstrat ortografia vremii):
”A venit şi Carageale cu tot stolul de scriitori după dânsul. Dar, spre deosebire de ceilalţi, el n’a întrebat nimic. O jumătate de ceas a stat proptit de un stâlp al şandramalei, privind ca în gol libelula uriaşă, care întindea spre cer aripi de pânză şi gât de oţel.
— Nu vrei s’o vezi mai de aproape, Nene Iancule?, întreabă Petre Liciu.
— O văd, a răspuns scriitorul.
— …să-ţi dea Vlaicu explicaţii…
Dar Carageale a scuturat din cap :
— Asta trece dincolo de explicaţii…”
În cele din urmă, Caragiale se urcă în avion:
”În liniştea care s’a prăvălit de-odată, fără să priceapă careva de ce, Carageale îşi face cruce, apoi încalecă bordul carlingei, intră în ea, se aşează tăcut pe scaunul mic. Şi-a adunat braţele, petrecându-le pe mijloc, a răzămat capul de stâlpişorul care-i la spate, iar ochii i-a închis. Faţa i s’a întins şi e transfigurat. Ai zice că visează… Dar ce mai poate visa bătrânul acesta de şaizeci de ani în născocirea cea cu jumătate de veac mai tânără ca dânsul? E mişcător. Tăcerea de adineauri a ajuns acum asemenea încremenire, de auzi până şi lunecarea adierii de vânt pe creasta coperişului.
—Spune să mă împingă vre-o câţiv paşi înainte, zice Carageale.
Şi iarăşi închide ochii, să soarbă cu toată fiinţa, închipuitul zbor de patru metri. Când l-au adus la loc, deschide ochii, se dă jos din carlingă şi scoate pălăria din cap. Apoi îşi face cruce şi sărută lemnul rece ca pe scoarţa unei Evanghelii…”
Iar când Vlaicu încremenea mulțimea adunată pe Câmpia Libertății de la Blaj:
” Lui Carageale îi tremură gura şi plânge. De sub ochelari şuruesc pe lungul obrazului şi picură adunate pe sub bărbie, lacrimi una câte una, repezi, tot mai repezi.
– Ce s’a întâmplat, nene Iancule?
Carageale se reazimă atunci de el, apucându-l tare de braţ şi îl zgudue:
— Măă… Petrache, mă, ăsta moare, măă…
— Doamne fereşte!, face mustrător şi scurt actorul. Cum îţi veni să spui aşa, nene Iancule?
— Pentrucă simţesc eu că trebue să moară… Şi are să moară curând, ascultă-mă pe mine, Petrache… Dacă păcătoasa asta de naţie a fost în stare să dea asemenea om, apoi nu l-a dat ca să huzurească el, nefericitul. Nu! L-a dat ca să pue glorie pe numele de român. Iar gloria asta, Petrache, se plăteşte scump şi se plăteşte repede…
Întinde mâna şi arată urma ciudată a maşinei plutitoare:
— Uită-te şi tu. Acum nu se mai vede ce-i. Nu se mai vede om, nu se mai vede aeroplan. Cruce pe cer, Petrache, atâta tot… Ţine minte ce-ţi spun : Cruce pe cer!”
Nu cred că aș fi putut scrie vreodată așa frumos despre Vlaicu. Eu doar mi l-am imaginat. Abia învățam să citesc și zburam alături de el atunci când mă pierdeam prin articolele de revistă și broșurile care îi erau dedicate. Sper că mă înțelegeți acum. Pentru a îl înțelege pe Vlaicu am nevoie de descriirile contemporanilor lui.
Să vedem acum cum a decurs întâlnirea între Caragiale și Vlaicu:
”S’a ridicat în picioare când s’a apropiat Carageale şi a rămas nemişcat. Nenea Iancu i s’a oprit la doi paşi în faţă şi s’a uitat lung la el, în ochii lui, pe fruntea lui. Apoi, după ce l-a măsurat prelung în tăcere grea, a dat din cap încet şi a şoptit:
— Mă.. Eşti cel mai mare geniu pe care l-a născut naţia asta. Dumnezeu a luat un boţ de lut a suflat în el şi i-a poruncit: Fii om. Dar tu i-ai mai lipsit o bucată de- fier, i-ai dat o sfârlă şi i-ai zis: Fii pasăre… . Şti tu ce-i asta? Nu ştii. Bine că nu ştii. Dar eu sunt aşa de bătrân că trebue să ştiu. Şi mă înspăimânt… Asta-i a opta zi din facerea lumii… Iar pe aceea n’o mai face Dumnezeu. O faci tu, care eşti ucenicul lui… Maistoraşul Aurel, ucenicul lui Dumnezeu… Frumos nume ai!…”
Vlaicu, omul simplu, încăpăținatul timid, visătorul calculat, participând la facerea lumii… nimic nu poate fi mai sublim, mai concis și mai adevărat.
Iată cum ni-l descrie Goga, în Țara noastră, din 9 septembrie 1923 (în continuare, voi păstra ortografia originală a textului):
”Fire de artist, Vlaicu a fost un temperament pasionat. Tot ce făcea pornea din convingerea şi devotamentul unui suflet cu alvia adâncă. Munca lui era determinată de-o necesitate organică şi n’avea nici o legătură cu micile trebuinţi ale vieţii lui de toate zilele. Niciodată nu s’a gândit la o sli’jbă, la o leafă. Nu cunoştea nici banul, nici mijloacele unui traiu bun. Mergea înainte stăpânit de nevroză, cu mintea chinuită de neastâmpărul creaţiunii. Impulsurile lui veneau din adâncimi mari, de dincolo de limitele raţiunii. Veşnic frământat de-un gând nou, nu cunoştea odihna. Deprins în timpul din urmă cu călătoriile Iui aeriane, îl chema tot mai des dorul să se avânte în spaţiu. Ii trebuia lărgime de orizont, viteză vertiginoasă, distanţă. Când n’avea aeroplanul, se urca în automobil şi se îmbăta de ritmul roţilor sprintene. În zadar îi spuneau doctorii să se lase de pilotaj, să facă o cură la Căciulata şi să se păzească cu defectul lui de inimă… Nu-i băga în seamă… Odată căzuse bolnav de rinichi şi zăcea de vre-o două luni şi jumătate. Palid, slab, cu buzele arse de friguri, sta între perini. Cu capul întors spre fereastră căuta din ochi un petec de cer albastru:
— Ce moarte stupidă ar fi să mor în pat!”
Iată-l și pe Nicolae Iorga care, în Românul din 31 august 1914, la un an după moartea lui Vlaicu scria:
”Un om nu valorează atâta prin ceea ce face însuşi, ci prin ceea ce se face prin mijlocul lui. Mulţimile recunosc totdeauna pe acela care le reprezintă: îl Iubesc mult cât e viu şi după moarte îl plâng mult. Şi omul însuşi se simte mai mare decât ființa lui. De aceea oamenii cari înfăţişează pe altii — şi trăiesc pentru alţii – sunt înzestraţi cu cele două mai rari şi scumpe însuşiri ale sufletului: modestia şi tăcerea. Ei simt că în fiecare moment al vieţii lor mai e cineva şi se închină aceluia. Aşa era şi Vlaicu.”
Revenind la Goga, în textul din care citam mai devreme, scria despre moartea lui Vlaicu:
”Moartea asta a răscumpărat nemurirea lui Vlaicu. Pasărea lui nu şi-a oprit numai o clipă aripile, ea va pluti totdeauna deasupra sufletelor noastre, o uriaşe pasăre albastră a credinţei româneşti. Ea arată drumul pe care se merge înainte. Movila lui Vlaicu e întâiul popas al unei idei în drumul ei de triumf…”
Iar Camil Petrescu, în Universul literar, 2 septembrie 1928, vorbea astfel despre Vlaicu:
”Dar mai ales să apară cu pasărea lui deasupra Carpaţilor, ca un vestitor al vremurilor care aveau să vină. El, fecior al Ardealului. Şi acum citeam în ziar că trupul lui şi-a amestecat sângele şi carnea cu sfărâmăturile pasării de fier și pânză. Neamul românesc încercase să zboare cu propriile lui aripi și căzuse. Dar nici o cădere nu e definitivă, chiar dacă înseamnă o mare și dureroasă întârziere.”
Cred că dintre toate articolele pe care le-am scris vreodată, acesta conține cele mai puține cuvinte care să îmi aparțină. Poate că m-am lăsat purtat de bucuria descoperirii lui Vlaicu în textele scrise de către cei care au avut norocul să îl cunoască. Vă rog să mă iertați. De câteva zile m-a cuprins un soi de frenezie. Vă spuneam mai devreme: vreau să îl descopăr pe Vlaicu al meu, așa cum este el, și nu pe cel din paginile reci ale istoriei. Acolo sunt numai nume, date, cifre, enunțuri plicticoase și politicoase. Acolo Vlaicu, fratele meu, omul Vlaicu, este sufocat. Din clipa în care am descoperit arhiva digitală a Bibliotecii Centrale Universitare din Cluj nu mai am stare. Sunt multe lucruri pe care le-am aflat acolo despre Vlaicu, lucruri adevărate, lucruri vii. Cuprins de entuziasmul descoperirii nu m-am putut abține și am vrut să vă ofer și dumneavoastră adevăratele cuvinte care îl aduc pe Vlaicu aproape de noi, de inimile noastre.
