Darwin și zâmbetul înainte de cultură

În 1872, Charles Darwin s-a apucat să studieze ceva ce până atunci fusese lăsat mai ales poeților: felul în care emoțiile se văd pe chip. Cartea lui, The Expression of the Emotions in Man and Animals, nu era un album cu oameni triști, copii drăguți și maimuțe fotogenice. Darwin voia să afle dacă expresiile feței sunt inventate de fiecare societate sau dacă vin dintr-un trecut mult mai vechi decât limbajul. (Uite, cu el aș fi avut încredere să umblu prin peșteri după mamuți lânoși). Savantul a observat copii, adulți, oameni bolnavi, animale și opere de artă. Și-a urmărit propriii copii, notând când zâmbeau, când plângeau și cum treceau de la o expresie la alta. A trimis întrebări unor corespondenți din diferite colțuri ale lumii și i-a rugat să descrie cum se manifestă bucuria, frica, furia sau rușinea în comunități care avuseseră puține contacte cu europenii. Nu avea camere video, senzori și laboratoare de neuroștiință. Dar a primit scrisori, relatări și oameni care încercau să-și amintească exact cum arăta chipul cuiva într-un anumit moment. Metoda nu era modernă, dar investigația da: dacă oamenii zâmbesc în moduri asemănătoare, indiferent de limba pe care o vorbesc, atunci poate că zâmbetul nu este doar un obicei social [1].

Darwin a observat și bebelușii. A urmărit trecerea de la râsul zgomotos la zâmbetul discret și a descris copii care zâmbeau la puține săptămâni după naștere. Unul dintre bebelușii observați de el, la vârsta de aproximativ două luni, zâmbea deja atât de clar, încât cercetătorul a considerat că nu putea fi vorba doar despre o întâmplare a mușchilor feței. Într-o altă observație, el nota că propriul său copil părea să recunoască zâmbetul adultului și să răspundă la el înainte de a fi avut timp să învețe acest gest de la alți copii. Nu era încă un experiment controlat, dar era începutul unei idei care avea să devină importantă pentru psihologie: copilul nu învață toate expresiile de la zero, unele reacții par să vină echipate odată cu sistemul nervos [2].

Pentru Darwin, zâmbetul și râsul erau legate de istoria evolutivă a animalelor. El observa că și maimuțele puteau ridica ușor colțurile gurii atunci când primeau o mâncare preferată. Nu era un zâmbet de fotograf, cu dinții perfect așezați spre obiectiv, ci o reacție scurtă de satisfacție. Ideea lui este că expresiile emoțiilor au rămas în corp după ce au fost utile strămoșilor noștri. Unele mișcări pregăteau fuga, altele atacul, altele apropierea sau jocul. Corpul păstrează urmele unor comportamente vechi chiar și atunci când noi nu mai știm la ce au folosit prima dată. Darwin credea că baza acestor expresii este în mare parte moștenită. Cultura poate interveni peste ea și poate stabili când avem voie să zâmbim, cât de larg, în fața cui și cât timp. Un copil poate veni pe lume cu capacitatea de a zâmbi, dar va învăța treptat dacă un anumit zâmbet este potrivit la masă, la școală, la o înmormântare sau în fața unui aparat de fotografiat. Aici apare întrebarea care îl va conduce, câteva decenii mai târziu, pe Guillaume Duchenne către electricitate, mușchi și fotografii tulburătoare: dacă zâmbetul se poate produce la comandă, cum recunoaștem zâmbetul ce vine din bucurie?

Zâmbetul adevărat al lui Duchenne

În 1862, un medic francez a încercat să afle dacă emoțiile pot fi desenate cu electricitate. Guillaume Duchenne de Boulogne își construise un aparat de inducție și îl folosea pentru a stimula, unul câte unul, mușchii feței. Așeza electrozii pe piele, trimitea un curent scurt și fotografia imediat expresia produsă. Fața devenea, în mâinile lui, un fel de laborator portabil.

Duchenne nu voia doar să afle ce mușchi ridică sprânceana sau trage colțul gurii. Credea că fiecare emoție are o anumită arhitectură musculară și că identificând mușchii potriviți, va putea înțelege felul în care emoțiile se scrie pe chip. A publicat rezultatele în Mécanisme de la physionomie humaine, una dintre primele lucrări medicale ilustrate cu fotografii [3].  Pentru experimente, Duchenne a folosit mai ales un bărbat în vârstă care suferea de o tulburare ce îi diminuase sensibilitatea feței. Mușchii îi puteau fi stimulați fără reacțiile de durere pe care le-ar fi avut o persoană sănătoasă. Medicul atingea un punct și aplica impulsul electric. Pe chipul pacientului apăreau uimirea, frica, tristețea, furia sau bucuria. Și atunci, fotografia. Unele imagini sunt greu de privit și astăzi. În ele, fața pare să exprime o emoție, dar știm că emoția nu se află acolo. Există doar curentul, mușchiul și mâna medicului.

Duchenne a observat că un zâmbet poate fi împărțit în două mișcări importante. Prima este produsă de mușchiul zigomatic mare, care ridică colțurile gurii. A doua implică orbicularul ochiului, mușchiul care înconjoară pleoapele și micșorează deschiderea ochilor. Când zâmbesc doar buzele, putem obține o expresie politicoasă, convențională. Când zâmbetul ajunge și în jurul ochilor, apar ridurile fine de la colțuri și obrajii se ridică. Duchenne a considerat că această combinație trădează bucuria reală. Un secol mai târziu, psihologul Paul Ekman a numit această configurație „zâmbetul Duchenne”. Nu înseamnă că orice zâmbet fără riduri la ochi este fals și nici că oamenii nu pot învăța să imite parțial expresia. Înseamnă doar că gura și ochii nu participă întotdeauna la aceeași poveste.

Partea cea mai tulburătoare a cercetărilor lui Duchenne este legată de cadavre. În descrierea unor experimente, el menționează că a repetat stimularea pe un cadavru proaspăt și a obținut contracții musculare comparabile cu studiul inițial. Alte relatări vorbesc despre stimularea electrică a unor capetele fără corp, ale unor condamnați, pentru a vedea dacă expresia poate fi reconstituită după moarte. Și concluzia a fost la fel de năucitoare ca și experimentul: un chip lipsit de emoție putea fi făcut să semene cu un chip emoționat. Mușchiul se contracta, colțul gurii se ridică, leoapa se strângea. Fața poate imita bucuria, chiar și atunci când bucuria nu mai are cum să existe.

Câți mușchi se contractă atunci când zâmbim?

Întrebarea pare simplă. Răspunsul circulă de ani de zile pe internet: 17 mușchi. Este o cifră frumoasă, rotundă și suficient de precisă ca să pară adevărată. Numai că zâmbetul nu este un exercițiu de gimnastică pe care îl executăm de fiecare dată cu aceeași grupă de mușchi. Nu există un număr universal. Depinde ce numărăm: doar mușchii care ridică direct colțurile gurii sau și mușchii care stabilizează buzele, obrajii, pleoapele și mandibula. Depinde dacă zâmbetul este larg sau abia schițat, dacă arătăm dinții, dacă strângem ochii și dacă râdem în timp ce zâmbim. Fața nu funcționează ca un panou cu beculețe ce se aprind mereu în aceeași ordine. Pentru un zâmbet obișnuit, personajul principal este mușchiul zigomatic mare. (Of, am promis că nu mai folosesc termeni tehnici. Scuze!) El pornește din zona pomeților și trage colțurile gurii în sus și spre exterior. Dacă zâmbetul este sincer și ajunge până la ochi, intră în scenă și mușchiul ochiului ce înconjoară pleoapele și produce acele riduri fine la colțuri. Pot participa și alți mușchi ai buzelor și obrajilor, dar nu toți se contractă la fel și nu cu aceeași intensitate. De aceea, doi oameni pot zâmbi în același timp, iar fețele lor să pară complet diferite.

În spatele mișcării se află nervul facial, al șaptelea nerv cranian. El este curierul care duce comanda de la creier la mușchii feței. Dacă zâmbim la cererea fotografului, cortexul motor pregătește mișcarea, transmite semnalul prin traseele nervoase descendente, iar nervul facial îl distribuie către mușchii potriviți. Comanda este: ridică buzele. Dar zâmbetul spontan nu așteaptă întotdeauna comanda. Când vedem ceva amuzant, întâlnim o persoană dragă sau primim o veste bună, rețelele cerebrale implicate în emoție și recompensă pot activa expresia înainte ca noi să formulăm conștient gândul: „Acum voi zâmbi”. De aceea, un zâmbet poate apărea pe față cu o fracțiune de secundă înainte să știm ce l-a provocat.

Neurologii și psihologii nu mai descriu zâmbetul doar prin numărul mușchilor. Ei folosesc și sisteme precum Facial Action Coding System, ce notează mișcările vizibile ale feței. Ridicarea colțurilor gurii este o acțiune. Strângerea mușchilor din jurul ochilor este alta. Împreună pot produce un zâmbet de bucurie; separat pot produce politețe, jenă, teamă sau simpla dorință de a nu părea nepoliticoși. Așadar, cei 17 mușchi nu sunt neapărat o minciună, ci o simplificare prezentată ca regulă. Uneori participă mai puțini, alteori, mai mulți. Iar în spatele unei mișcări se află o colaborare între cortex, trunchiul cerebral, nervul facial și o rețea de mușchi care nu au primit niciodată aceeași fișă de post [4].

Ep. 6 din seria „Zâmbetul, o istorie de care habar nu aveam”, de Adrian Bănuță.

Citește aici Ep. 1: „Zâmbiți, vă rog, mâine va fi mai rău”

Citește aici Ep. 2: „Să fotografiem fericirea”

Citește aici Ep. 3: „Ce se întâmplă când zâmbim”

Citește aici Ep. 4: „Say cheese”

Citește aici Ep. 5: „Când a fost imortalizat în artă primul zâmbet”

---

[1] https://www.darwinproject.ac.uk/expression-emotions

[2] https://brocku.ca/MeadProject/Darwin/Darwin_1872_08.html

[3] https://pubmed.ncbi.nlm.nih.gov/19341003/

[4] https://www.niams.nih.gov/health-topics/educational-resources/health-lesson-learning-about-muscles