În aprilie 1964, o echipă britanico-kenyană de paleoantropologi, echipă condusă de faimosul Louis Leakey, propunea existența unei noi specii umane, una ale cărei fosile fuseseră descoperite cu doar patru ani în urmă: Homo habilis. Anunțul s-a dovedit un moment crucial în istoria paleoantropologiei.
Printre altele, confirma ideea că primii oameni au apărut în Africa și nu în Asia, apoi stârnea o serie de controverse care chiar și astăzi este departe de a se fi încheiat. Și asta pentru că, nici după cinci decenii și în urma avansului tehnologic și a altor descoperiri de profil, o teorie convingătoare cu privire la originea lui Homo habilis nu a putut fi emisă.
Până în anul 1960, cu o singură excepție (situl Thigenif din Algeria, 1954), toate resturile fosile ale lui Homo erectus fuseseră descoperite exclusiv în Asia. Un motiv suficient pentru marea majoritate a paleoantropologilor vremii să creadă că Asia este căminul primilor oameni.
Nu și pentru Louis Leakey, cercetătorul care, bazându-se pe fragmente de piatră cioplită extrem de vechi, descoperite la Olduvai Gorge în Tanzania, era convins că leagănul omenirii, la fel ca și cel al australopitecilor, se află în Africa. Încă din anul 1931, Leakey a început un program intens de excavări arheologice la Olduvai Gorge, însă de abia în 1955, apar și primele dovezi fosile, doi dinți, aparținând acelui prezumptiv creator de unelte din estul Africii.
Chiar și așa, era vorba despre doi dinți de lapte, resturi fosile aproape imposibil de atribuit unei specii sau alta. Cercetările trebuiau să continue pentru elucidarea misterului. Iar insistențele echipei de specialiști în evoluția omului au dat rezultate în anul 1959. Atunci, Mary Leakey, soția lui Louis, scotea la lumină craniul unui specimen bizar.
Cu o capacitate craniană redusă, cu o față lată și aplatizată, cu canini reduși dar cu molari masivi, creatura nu semăna cu nimic cunoscut, cu atât mai puțin cu Homo erectus. Botezat „Spărgătorul de nuci”, individul a fost considerat primul creator al uneltelor, însă Louis Leakey s-a ferit să îl încadreze în genul Homo. În schimb, a creat un nou gen și o nouă specie, Zinjanthropus boisei (astăzi Paranthropus boisei).
Doar un an mai târziu, Jonathan Leakey, fiul cel mare al celor doi mari paleoantropologi, descoperea o mandibulă și un fragment de calotă craniană aparținând unui specimen juvenil. Botezat „Copilul lui Johnny”, individul nou descoperit era cert diferit de Paranthropus, iar Louis Leakey a început să bănuiască faptul că acesta este primul creator al uneltelor.
Ulterior, în același loc au fost excavate, rând pe rând, fragmente din mâna unui alt individ similar, un craniu nou, cu maxilarul și mandibula întregi, precum și resturi fosile ale membrelor inferioare. Astfel, în anul 1964, apărea în revista Nature, prima mențiune despre Omul Îndemânatic (Homo habilis). Cel puțin după definiția genului Homo elaborată în anul 1955, specimenul îndeplinea câteva elemente cheie (poziția verticală, mers biped și capacitatea de a crea unelte).
A fost o propunere care s-a lovit de un zid de scepticism. O parte a oamenilor de știință a argumentat că fosilele se aseamănă prea mult cu cele ale lui Australopithecus africanus pentru a vorbi despre o nouă specie. Alți paleoantropologi au susținut că Homo habilis a fost asamblat dintr-un mix de fosile australopitecine și unele aparținând lui Homo erectus. Alții au admis că este vorba despre o nouă specie. Însă foarte puțini au acceptat ideea că acesta ar fi primul reprezentant al genului Homo.
„Copilul lui Johnny” și povestea sa fascinantă
De la descoperirea lui Jonathan Leakey din 1960 și până în prezent, tabloul evoluției umane, cel puțin în perioada sa de început, s-a complicat incredibil de mult. Dacă resturile fosile botezate „Copilul lui Johnny” s-au dovedit vechi de 1,75 de milioane de ani, noi descoperiri au împins originile acestui prezumptiv Homo habilis până în urmă cu 2,3 milioane de ani. Mai mult, a reieșit că Omul îndemânatic a fost contemporan cu cel puțin o altă specie umană în acel interval îndepărtat de timp și în același areal, Homo rudolfensis.
Peste toate, exemplare noi susțin ideea că Homo erectus și Homo ergaster (dacă acceptăm ideea ca acestea sunt două specii diferite) au coexistat cu Homo habilis și Homo rudolfensis pentru aproape jumătate de milion de ani. Alături de acești reprezentanți ai genului Homo, conviețuiau membrii grupului Paranthropus, precum și australopitecine târzii, o diversitatea pe care puțini o intuiau în urmă cu cinci decenii.
Mai mult, fosile noi de Homo habilis, descoperite în anii ’70 la Koobi Fora, în Kenya, s-au dovedit mult mai apropiate de australopiteci decât de oameni, subliniind ideea că acest individ este din ce în ce mai puțin uman, față de cum sugeraseră Louis Leakey și membrii echipei sale.
Însă „Copilul lui Johnny” (sau OH 7) nu își spusese toată povestea. În luna martie a anului 2015, o echipă mixtă de specialiști de la Institutul Max Plank din Leipzig, de la Muzeul Național din Tanzania și de la Universitatea din Londra, și-a propus să afle misterele acestui hominid străvechi. Oamenii de știință au analizat în detaliu resturile fosile descoperite în 1960, pe baza acestora, și folosind o tomografie computerizată, aceștia reușind să creeze o replică 3D a craniului respectiv.
Modelul a arătat cu certitudine că oasele (în special mandibula) fuseseră deformate de-a lungul timpului, reconstrucția acesteia relevând trăsături mult mai primitive decât se aștepta cineva. Bizareria consta în faptul că deși mandibula semăna izbitor cu cele ale australopitecilor, capacitatea craniană a individului era cu mult peste orice estimare făcută vreodată vizavi de Homo habilis (circa 729-824 de centimetri cubi). Iar o astfel de capacitate îl făcea pe „Copilul lui Johnny” mult mai apropiat de Homo erectus.
Mai mult decât atât, individul nu mai semăna nici cu fosilele vechi de Homo habilis, cele cu vârsta de aproape 2,3 milioane de ani. Ar fi, ca să îi cităm pe specialiștii care au întreprins studiul, „ca și cum am compara o gorilă cu un cimpanzeu, atât de mari sunt diferențele”. Nici măcar ideea viariabilității diferențelor acceptate în rândul unei specii nu stă în picioare. Iar într-o atare stare de fapt, concluzia nu poate fi decât una singură. Speciile care l-au precedat pe Homo erectus erau cu mult mai diverse decât și-a imaginat cineva.
Misterul și mai mare este acela că dintre toate aceste specii care îl preced pe Homo erectus, niciuna nu poate candida serios la titul de strămoș direct al acestuia. Și atunci ne întrebăm: cum anume a apărut pe scena lumii acest vânător evoluat, cu postura sa perfect verticală, cu capacitatea sa craniană superioară, cu tehnica sa avansată de prelucrare a pietrei și cu capacitatea de a controla focul? Un individ pe care mulți îl consideră strămoșul propriei noastre specii?
Homo habilis, ce puțin, își pierde încet-încet dreptul la existență. Indivizii vechi sunt mult prea primitivi pentru a mai putea fi considerați membri ai genului Homo. În același timp, cei noi au fost propuși spre încadrare fie într-un gen complet nou sau, în cel mai fericit caz, să fie catalogați ca Homo erectus timpurii. Iar un răspuns, cel puțin unul parțial, a venit tot în luna martie a acestui an, printr-o splendidă coincidență, exact în momentul în care era publicat studiul reconstrucției craniului lui OH7.
Fosila care schimbă istoria veche a omenirii
Chalachew Seyoum este un nume care nu ar spune nimic niciunui specialist în domeniul paleoantropologiei. Mai precis, nu ar fi spus-o până în acest an, și asta pentru că Seyoum, un student etiopian de la Universitatea din Arizona, și-a asigurat recent un loc în istorie printr-o descoperire de-a dreptul epocală. Este vorba despre un fragment de mandibulă capabil să schimbe întreaga istorie convențională a începutului genului Homo.
Descoperită în Etiopia, la doar câțiva kilometri de locul unde fusese descoperită în 1974 celebra Lucy (Australopithecus afarensis), mandibula prezenta puternice trăsături umane, însă ceea ce a frapat a fost vârsta acesteia, nu mai puțin de 2,8 milioane de ani. Reamintesc faptul că fosilele cele mai vechi ale prezumptivului Homo habilis ajungeau doar până acum 2,3 milioane de ani.
Dinții mandibulei descoperite în situl de la Ledi-Geraru sunt unii de dimensiuni reduse, osul bărbiei este, de asemenea, redus. Peste toate, forma mandibulei indică o apartenență la genul Homo, nicidecum la cel al australopitecilor. Iar asta nu înseamnă decât un singur lucru, faptul că originile genului Homo, cel din care facem și noi parte, sunt mult mai vechi decât ne-am fi imaginat.
„Acum circa 2,8 milioane de ani, clima s-a schimbat dramatic și o dată cu ea, aspectul regiunii Afar din Etiopia. Practic, ne aflăm la începutul Cuaternarului, era geologică marcată de episoade glaciare îndelungate, întrerupte de scurte perioade de încălzire, așa cum este Holocenul de azi. Pădurile au dispărut treptat, locul lor fiind luat de savane. În fața unor asemenea schimbări, nu aveai decât două posibilități: prima, să dispari; a doua, să găsești o soluție de adaptare evolutivă”, afirmă Brian Vilmoare, paleoantropolog în cadrul Universității din Nevada, citat de Nature.
Conform specialistului american, australopitecinele de acum 2,8 milioane de ani au dat naștere genului Paranthropus, acei indivizi cu dinți masivi, capabili să mestece hrana de tip dur. În același timp, s-a născut și un individ nou, unul care, paradoxal, tinde să renunțe la singura sa armă, forța fălcilor, reducându-și mușchii masticatori. În schimb, această schimbare i-a permis individului să dezvolte o cutie craniană mai mare, implicit un creier mai masiv, deschizându-i acestuia calea spre o armă complet nouă, inteligența. O schimbare pe care Vilmoare o pune pe seama apetenței pentru carne a acestor indivizi de tip nou și a dezvoltării vânătorii.
Descoperirea are implicații profunde. Una dintre cele mai importante este aceea că readuce în atenție specia Australopithecus afarensis, o specie care dispare din registrele fosile acum circa 3 milioane de ani, cu puțin timp înainte de momentul apariției bizarului hominin căruia îi aparține fosila de la Ledi-Geraru.
Spre bucuria lui Donald Johanson, paleoantropologul care o descoperise pe Lucy în 1974, Australopithecus afarensis reintră în cursa pentru poziția de strămoș direct al genului Homo, și asta după ce datele arheologice din ultimele decenii au tins să o elimine. Practic, având fosile umane vechi de doar 2,3 milioane de ani, dar australopiteci care există până acum 1,9-1,8 milioane de ani, era aproape imposibil să crezi că Lucy ar fi putut influența evoluția genului Homo. Iată însă că fosila de la Ledi-Geraru schimbă totul.
O altă implicație este aceea că susține, așa cum o face și reconstrucția digitală a craniului „Copilului lui Johnny”, o diversitate uriașă a primilor reprezentanți ai genului Homo. Au existat voci care au susținut că mandibula îi aparține lui Homo habilis, reducând iarăși începutul evolutiv al omenirii la o singură specie.
Însă Brian Vilmoare, liderul echipei de paleoantropologi care a făcut descoperirea, nu crede într-o astfel de afirmație. Pur și simplu, cei mai vechi Homo habilis (în situația în care acceptăm existența acestei specii) sunt separați de fosila nou descoperită de aproximativ 500.000 de ani. „Nu știm dacă acesta este primul om. Ce putem spune cu certitudine este doar că mandibula aceasta se apropie de punctul în care primul om a apărut pe scena lumii”, a subliniat paleoantropologul american.
Desigur, cea mai plauzibilă explicație în acest moment, este aceea că mandibula de la Ledi-Geraru aparține unui individ aflat în plină tranziție de la australopitecine către genul Homo. Faptul că s-a descoperit în aceeași zonă în care au fost identificate fosilele lui Lucy, precum și faptul că par să indice o continuitate temporală, sunt indicii care susțin o atare ipoteză.
Însă nu trebuie omisă nici acea variantă (este adevărat, cu nu foarte mulți adepți), conform căreia australopitecinele reprezintă doar o ramură care a evoluat separat/în paralel cu linia care converge către genul Homo. Și aș reaminti aici doar acea descoperire făcută la început de mileniu III, în Ciad, acolo unde a fost excavat craniul unui hominin vechi de nu mai puțin de 7 milioane de ani, Sahelanthropus Tchadensis, un individ a cărui poziție, stabilită pe baza configurației craniului, era una preponderent bipedă. Și asta cu mult înainte de apariția genului Australopithecus.
Cine poate ști în acest moment? Cert este că avem rămășițele a trei specii umane, Homo rudolfensis, Homo habilis și Homo erectus, contemporane în același areal. Toate trei prezintă un creier masiv, mult mai mare decât al australopitecilor, iar dezvoltarea acestuia în mod independent la toate trei pare extrem de puțin probabilă. Poate că strămoșul comun al acestora trebuie căutat mult mai departe în timp. Poate la granița de 2,8 – 3 milioane de ani, așa cum sugerează mandibula de la Ledi-Geraru. Sau poate chiar mai departe în timp.
Dar până la descoperirile care să confirme o ipoteză sau alta, trebuie să ne reamintim ceea ce spunea Louis Leakey: „Multitudinea fosilelor descoperite ar trebuie să ne spună nu cât de multe cunoaștem, ci cât de puține”.
