Adversarii evoluționismului aduc argumente persuasive, de genul: dacă evoluția înseamnă trecerea graduală de la simplu la complex, atunci cum poate fi explicată apariția ochiului, structura anatomică complicată care funcționează doar dacă toate componentele acestuia sunt prezente simultan?
În percepția creaționiștilor, nu ar avea sens să fi apărut mai întâi corneea, apoi irisul, cristalinul și retina, pentru simplul motiv că fiecare structură ar fi fost inutilă în absența celorlalte. Concluzia creaționiștilor: ochiul este într-atât de complex, încât faptul în sine reprezintă dovada că acesta trebuie să fi fost construit de către un Arhitect.
Acest mod de a prezenta lucrurile are o logică, însă știința ne arată adesea că realitățile naturale nu se potrivesc cu raționamentele simpliste. Argumentația anti-evoluționism poate invoca complexitatea oricărui organ, ca să nu mai vorbim despre organismul însuși. Conform unei asemenea logici, vecină cu sofismul, nicio entitate biologică nu ar fi putut sa apară pe cale naturală, de unde necesitatea unui Creator care generează complexitatea biologică.
Mother Nature does it all for us („The Miracle” – Queen)
Știința nu operează însă cu jocuri intelectuale, ci experimentează, măsoară, analizează datele și formulează ipoteze și teorii. În nicio lucrare științifică mainstream, fie că este articol, manual sau tratat științific, nu este permisă utilizarea de explicații supranaturale pentru descrierea și înțelegerea fenomenelor naturale, indiferent de opinia personală, ori de religia respectivilor autori.
În revista Nature au fost publicate date referitoare la structura ochiului primitiv („ocelloid”) prezent la dinoflagelatele warnowiide (Gavelis și colaboratorii, 2015). Ocelloidul acestor microorganisme prezintă o structură foarte complexă, similară camerei foto, fiind format din cornee, iris, cristalin și retină cu pigmenți fotoreceptori, deci structura tipică întâlnită la majoritatea animalelor, similară camerei foto (fotografii disponibile și pe phys.org).
Uluitor este faptul că aceste dinoflagelate sunt unicelulare, deci ocelloidul este doar o structură subcelulară, în pofida complexității sale. În replică, ochiul vertebratelor este alcătuit din foarte multe celule, chiar dacă produsul finit al evoluției este, în principiu, același ca și ocelloidul.
Evident că structura ochiului vertebratelor este mult mai elaborată, mai rafinată, dar, în esență, planul de construcție nu diferă fundamental de cel de la dinoflagelate. Practic, ocelloidul este alcătuit din organite celulare, adică din structuri din interiorul celulei care, conform teoriei endosimbiotice, au fost ele însele cândva celule independente.
Astfel, corneea ocellodului este formată din mitocondrii (care, altminteri, sunt uzinele energetice ale oricărei celule), iar retina este alcătuită din plastide, organite înrudite cu cloroplastele care conțin clorofila, pigmentul esențial pentru realizarea fotosintezei.Se observă că nici mitocondriile, nici plastidele, nu au apărut în arena evolutivă pentru a fi a priori componente ale ochiului complex, ci pentru a îndeplini funcții legate de… nutriție!
Atunci când condițiile de mediu au favorizat acest lucru, respectivele organite celulare s-au asamblat și recalibrat pentru a îndeplini, împreună, o funcție biologică cu totul nouă, respectiv detectarea luminii.
O concluzie plauzibilă a acestor observații este aceea că nu ar fi posibile diferențe esențiale în ceea ce privește principiile după care trebuie construit ochiul la animalele de pe Terra. Se pare că nu poate fi altfel! Indiferent cât de complicat sau de simplu este organismul unui animal care are ochi, principiul similarității cu camera foto se păstrează, nu pentru că a fost construit de către cineva în mod intenționat, ci pentru că este singura structură care permite receptarea eficientă a radiației luminoase.
Concluzia evoluționistă este simplă: pentru rezolvarea unei probleme biologice foarte specifice, soluția ar fi întotdeauna una și aceeași. Codul genetic este unic, întrucât informația genetică nu poate fi codificată/decodificată într-o altă manieră. Animalele au sistemul nervos alcătuit din neuroni, deoarece aceasta este varianta optimă de celulă care permite perceperea variațiilor mediului intern și extern. La fel, structura ochiului este cvasi-universală, indiferent dacă este vorba de dinoflagelate sau de animale.
Ce ne spune însă genetica ochiului? Exista gene comune în regnul animal care controlează dezvoltarea ochilor? La prima vedere, ochiul drosophilei (Drosophila melanogaster) și cel al omului sunt atât de diferiți! Însă, în ambele cazuri, aceștia sunt poziționați la nivelul capului. Dar cum „știu” ochii să se dezvolte doar și numai la nivelul capului? Evident, această localizare este consecința unei stricte determinări genetice.
Cercetările efectuate de echipa lui Walter Gehring și publicate în anul 1995 au arătat că gena master eyeless (ey) de la D. melanogaster este prezentă, cu mici variații structurale, la multe animale, inclusiv la șoarece și la om. Această genă este funcțională doar la nivelul capului, fiind blocată în alte regiuni ale corpului.
Dacă ey suferă mutații care o inactivează complet, mutanții nu au ochi, de unde și numele acestei gene. Experimente sofisticate de genetică și biologia dezvoltării efectuate pe D. melanogaster arată că activarea ey în celulele aripilor determină dezvoltarea de ochi suplimentari pe… aripi! Atunci când ey este activă în celulele picioarelor, se dezvoltă ochi pe picioare!
Motivul pentru care pot fi induse astfel de anomalii morfologice este dezarmant de simplu: toate genele există în aproape toate celulele organismului, însă nu toate genele funcționează în fiecare celulă a organismului. Adică, unele gene sunt blocate în anumite celule și țesuturi.
Gena ey nu se exprimă în ficat pentru a determina formarea locală a ochilor, deoarece activitatea acesteia de a controla gene implicate în construirea ochiului este blocată în hepatocit. Dar dacă mecanismul de blocare (care este tot unul genetic, genele se controlează și reglează între ele!) este anihilat ca urmare a așa-numitelor mutații ectopice, ochii pot apărea, teoretic, oriunde la nivelul corpului!
Tocmai această pluripotență a genomului permite și clonarea pornind de la o singură celulă din epidermă. Dacă în nucleul acelei celule nu ar exista și genele care contribuie la dezvoltarea și poziționarea ochiului sau a urechii, cum ar mai avea clona ochi sa vadă și urechi să audă?
Actuala structură a ochiului în regnul animal nu este o construcție perfectă, altminteri ochii ar fi identici la toate speciile, nu doar similari și cu evidente adaptări specifice. Evoluția biologică nu generează produse perfecte, ci specii adaptate relativ la mediul permanent variabil.
Apariția unei specii ideale, care ar putea să facă față oricăror variații de parametri de pe Terra și care ar trăi în toate mediile, pe întreaga plajă de temperaturi întâlnite în diferitele zone geografice, ar face ca evoluția să pară un non-sens. Specia respectivă s-ar transforma în cel mai puternic competitor pentru ceilalți concurenți și ar deveni, cel puțin pentru o vreme, unica formă de viață de pe planeta noastră.
Sper sincer că nu asta și-a propus specia care, pripit și arogant, și-a atribuit numele de Homo sapiens.
