Războiul le dă dreptul învingătorilor de a impune învinșilor orice condiție doresc, postula în urmă cu peste două milenii unul dintre cei mai mari strategi militari ai lumii, Iulius Cezar. Iar de la Cezar încoace, ba chiar și dinaintea lui, această lege a războiului nu s-a schimbat niciodată.
S-au schimbat imperii, națiuni, concepții și idei, arme sau strategii de luptă, însă dreptul cinic de a face ceea ce poftești cu învinșii tăi nu s-a schimbat. Iar o imagine mai clară a acestei concepții decât cea a buldozerelor conduse de fanatici religioși care, sub ochii neputincioși ai celor cuceriți, fac una cu pământul orașe și cetăți străvechi, distrug monumente și opere de artă cu valori inestimabile, nu cred să poată exista.
Asistăm impasibili la unul dintre cele mai mari masacre culturale care au existat vreodată de la incendierea bibliotecilor antice de către creștini sau musulmani deopotrivă. Iar în acest timp, învingătorii de moment de pe teatrul de luptă din fosta Mesopotamie, Irakul și Siria de astăzi, par să fi declarat război nu numai întregii umanități, dar și istoriei acesteia.
O altă lege nescrisă a războiului spune că, atunci când vrei să distrugi identitatea unui popor, trebuie să rupi legăturile acestuia cu trecutul. Este exact ceea ce se întâmplă în acest moment în Irak și Siria, prin distrugerea monumentelor istorice care aminteau nu numai de trecutul impunător al unor nații, dar mai ales de începuturile civilizației așa cum o știm astăzi.
Poate nu întâmplător, un extrem de influent imam kuweitian, Ibrahim Al Kandari, solicita în luna martie din 2015, nici mai mult nici mai puțin decât distrugerea piramidelor egiptene și a sfinxului. „Faptul că musulmanii care au fost alături de Profetul Mohamed nu au distrus monumentele faraonilor atunci când au călcat pe pământ egiptean nu înseamnă că noi nu trebuie să o facem astăzi”, declara Al Kandari pentru ziarul kuweitian Al-Watan.
O declarație preluată de presupusul lider al Statului Islamic, Abu Bakr al-Baghdadi, cel care adăuga că distrugerea monumentelor istorice este o „datorie religioasă”. Coincidență sau nu, astfel de declarații halucinante au venit la doar câteva săptămâni după ce imaginile cu membrii aceluiași Stat Islamic, distrugând cu ciocanele statui asiriene din Muzeul din Mosul, Irak, făceau înconjurul lumii. La doar câteva zile după ce aceiași oameni postaseră pe internet imagini cu ei înșiși trecând cu buldozerele peste ruinele orașului antic Nimrud.
Însă ceea ce se întâmplă acum în Irak și Siria nu este decât vârful aisbergului, bomboana de pe coliva istoriei chinuite a primei civilizații cunoscute a lumii. Este, dacă preferați această abordare, încununarea unui trecut de jafuri, jafuri aduse astăzi în cea mai odioasă formă a lor.
Goana după antichități
Nu este niciun secret în faptul că antichitățile au reprezentat, de când lumea, una dintre prăzile preferate de război. Iar învinșii, din cele două Americi și până în junglele Asiei, s-au văzut văduviți de fiecare dată de obiecte care le aminteau de legăturile lor cu trecutul și cu strămoșii lor. În Irak, cel puțin, cea mai veche mențiune a unui astfel de jaf datează de acum aproape 3.200 de ani, din momentul în care elamiții au prădat Babilonul, luând cu ei la întoarcere o stelă împodobită cu legile lui Hammurabi.
Însă cel care a dat tonul jafurilor la nivel industrial a fost nimeni altul decât Napoleon Bonaparte. Sub comanda sa și la ordinul său direct, sutele de cercetători francezi care au ajuns alături de soldați în Egipt au dus în Franța cam tot ceea ce putea fi cărat.
„Luați tot ceea ce puteți lua. Nu neglijați nicio oportunitate de a jefui Atena și împrejurimile sale. Nu crutați nici viii și nici morții”.
De multe ori, așa ziși oameni de știință, neputând desprinde basoreliefuri, picturi sau alte creații antice, foloseau explozibili, distrugând în doar câteva clipe ceea ce timpul cruțase de milenii. Voracitatea francezilor este perfect ilustrată de o scrisoare a ambasadorului francez din Constantinopol către agenții săi din Atena, scrisoare datată la 1784.
Că francezii nu au dus treaba până la capăt se datoreaza unei lăcomii cel puțin egale cu a lor dovedită de britanici. Printr-o înțelegere suspectă cu Înalta Poartă Otomană, ocupanta Greciei la începutul secolului al XIX-lea, Thomas Bruce, sau Lordul Elgin, ambasador britanic în Grecia, jefuia Partenonul și alte temple ateniene de toate sculpturile, basoreliefurile și inscripțiile care supraviețuiseră timpului.
Toate acestea ajungeau în perioada 1801 – 1812, pe mare, la Londra, acolo unde acuzele vizavi de moralitatea modului în care Lordul Elgin le procurase au fost respinse, iar statul britanic cumpăra, chipurile, de la acesta, tot ceea ce transportase. Nici astăzi creațiile lui Fidias și ale altor sculptori eleni nu au fost returnate, deși statul grec aproape că a epuizat toate metodele de a convinge guvernul britanic.
Motivația Marii Britanii este de-a dreptul halucinantă. Oficialii britanici susțin că returnarea artifactelor ar deschide un precedent, deși precedente există deja, iar galeriile marilor muzee occidentale ar fi golite. În fapt, britanicii au furat inclusiv de la francezi, galeria egipteană de la British Museum fiind alcătuită nu numai din obiecte sustrase fraudulos din Egipt, dar și din cele capturate de la francezi în Bătalia Nilului din august 1798. Printre acestea, celebra piatră Rosseta care a dus la descifrarea hieroglifelor egiptene.
Este de notorietate modul în care arheologul german Heinrich Schliemann și-a însușit „comoara lui Priam”, descoperită pe teritoriul Turciei, acolo unde se crede că ar fi existat odinioară cetatea Troiei. După ce i s-a interzis dreptul de a mai săpa în Turcia, Schliemann și-a recâștigat favorurile pierdute plătind cu o parte din comoară oficiali turci corupți. Restul a fost vândut în 1881 către Muzeul Regal din Berlin.
Ca o ironie a sorții, artifactele furate de germani au ajuns, tot prin furt, în Rusia. Se întâmpla în 1945, pe fondul cuceririi Berlinului de către trupele sovietice. În prezent, comoara lui Priam se află în Rusia, acolo de unde nu pare ca va ajunge în Germania sau Turcia prea curând, atâta vreme cât Guvernul Rusiei a decis că această comoară reprezintă o compensare pentru jafurile și distrugerile efectuate de naziști în URSS, în timpul celui de al doilea Război Mondial. Iar lista ar putea continua la nesfârșit.
Ne întoarcem însă la Irak, țara cea mai năpăstuită din acest punct de vedere. Pe teritoriul actual al Irakului, jafurile ce au avut ca țintă antichitățile au reprezentat o problemă încă de la înființarea primelor orașe. Mult mai târziu, convingerile religioase islamice au dus la distrugerea unora dintre statui și obiecte de artă antice pe motiv că sunt idolatre.
Austen Henry Layard, unul dintre arheologii britanici care au săpat în Irak în secolul al XIX-lea, pomenește despre descoperirea unui cap imens al unei statui în apropiere de Niniveh. Cum lucrătorii la sit erau, în marea lor majoritate, membri ai unui trib din regiune, aceștia au cerut imediat ca statuia să fie distrusă. Liderul tribului era convins că aceasta este, de fapt, unul dintre idolii blestemați de Noe înainte de potop, astfel că ea trebuia distrusă imediat pentru a se asigura toți că idolul este mort.
Doar paza armată a sitului, instituită la cerințele disperate ale lui Layard, a prevenit un dezastru. Vorbim despre prima jumătate a secolului al XIX-lea, o perioadă în care o piață a antichităților nu era încă bine constituită, iar convingerile iconoclastice nu reprezentau decât incidente izolate.
Nu existau pe atunci nici talibani și nici membri ai Statului Islamic care să ducă la împlinire distrugerea în masă a creațiilor antice. Mai degrabă, problema consta în lăcomia autorităților otomane și a liderilor locali, cei care, deși nu au aflat de amploarea și bogăția așezărilor străvechi decât odată cu excavările efectuate de arheologi occidentali, au realizat rapid că este rost de îmbogățire.
În 1855, ca un exemplu, atunci când francezii nu au plătit taxa de protecție instituită de șefii de trib și de pașalele turcești, trei sute de lăzi încărcate cu artifacte descoperite la Niniveh, Khorsabad și Ashur au fost trimise direct pe fundul mării. Realitatea este că turcii, cel puțin, nu erau interesați de creațiile antice decât dacă acestea erau realizate din metale prețioase.
„Iată-i și pe străinii ăștia stupizi. I-am mulțumit pe toți cu pietre sparte”, remarca monarhul turc.
Sultanul Abdülhamid II (1876 – 1909) era, mai degrabă, amuzat de eforturile occidentalilor decât de potențialele descoperiri. Drept urmare, paza siturilor arheologice se efectua mai mult în teorie.
Astfel, chiar și în momentul în care bande uriașe de jefuitori săpau ilegal în siturile arheologice, guvernul turc nu a făcut mai nimic pentru a-i opri. În schimb, acolo unde se descoperise aur, așa cum fusese la Troia, Schliemann trebuia să lucreze sub paza armată, și asta doar după ce plătise cu părți din comoara descoperită oficialii turci.
Situația s-a schimbat după Primul Război Mondial, atunci când britanicii au cucerit de la turci teritoriul de azi al Irakului. Britanicii au fost cei care au instituit primele legi clare ce vizau oprirea jafurilor generalizate din siturile irakiene, și asta chiar dacă descoperirile efectuate de arheologii germani au fost considerate pradă de război, fiind implicit trimise la Londra.
Astfel, în 1922, arheologul britanic Gertrude Margaret Lowthian Bell deschide într-o clădire guvernamentală din Bagdad primul muzeu al antichităților. Ulterior, în 1926, guvernul irakian mută colecția într-o clădire nouă și pune bazele Muzeului Antichităților din Bagdad. Patru decenii mai târziu, grație descoperirilor efectuate în tot acest timp, colecțiile deja impresionante sunt mutate din nou într-o clădire cu două etaje, clădire ce va fi cunoscută sub numele de Muzeul Național din Irak.
Chiar și așa, deși nu mai reprezentau o problemă gravă, mai degrabă una cronică, jafurile din siturile arheologice au continuat. A fost nevoie de apariția pe scena politică a partidului Ba’ath și, mai ales, a liderului acestuia, Saddam Hussein. Odată cu ocuparea celei mai importante funcții în stat, liderul irakian a pornit o campanie extrem de dură împotriva tuturor celor care jefuiau siturile arheologice sau care încercau să facă trafic cu obiecte de patrimoniu.
Poate că drepturile omului nu existau în Irak, dar siturile erau extrem de bine protejate. Saddam Hussein, asemenea multor alți dictatori, s-a asociat cu figurile istorice ale neamului său, văzând în trecutul glorios al neamurilor care s-au succedat lângă Tigru și Eufrat cea mai bună metodă de promovare a valorilor culturale irakiene, dar și a imaginii sale augmentate.
Din 1979, anul în care Saddam ajunge la putere, furturile din situri și traficul de antichități dispar aproape cu totul. Nici nu este de mirare, dacă ne gândim că adesea era aplicată pedeapsa cu moartea. A rămas celebru modul în care dictatorul irakian a cerut decapitarea televizată a zece oameni de afaceri care, la rândul lor, decapitaseră statuia unui taur înaripat, cu intenția de a îl vinde în Iordania, susținând: să plătească în același mod în care a plătit această statuie.
De asemenea, sume uriașe au fost alocate pentru restaurarea tuturor orașelor și cetăților antice (doar prima etapă a reconstituirii cetății Babilonului a costat peste 80 de milioane de dolari). Peste toate, Saddam Hussein a cerut ca în fiecare provincie irakiană să fie deschise muzee regionale de istorie. Sumele alocate cercetărilor arheologice au atins cote nemaivăzute, cu atât mai mult cu cât obsesia dictatorului de a se identifica drept un urmaș demn al legiuitorului Hammurabi devenise cât se poate de vizibilă.
Aceasta este perioada în care colecțiile muzeelor, și în special cea a Muzeului Național de Istorie, sunt completate cu sute de mii de noi exponate. Numai Muzeul Național de Istorie avea în posesie, în anul 2003, anul înlăturării lui Saddam Hussein, peste 500.000 de exponate, deși doar 5% dintre ele erau disponibile publicului larg.
Însă problemele au început să apară odată cu impunerea embargoului din anii ’90. Deși sporadice la început, furturile din situri au reînceput pe fondul sărăcirii populației, a lipsurilor și a pierderii locurilor de muncă. Saddam dădea primele semne că scapă situația de sub control, iar urmarea a fost că nouă dintre cele treisprezece muzee regionale de istorie au fost jefuite.
Peste patru mii de artifacte au dispărut din țară, doar câteva zeci dintre ele fiind identificate ulterior în SUA sau Japonia. Dar acesta nu era decât un preambul la ceea ce avea să urmeze.
Începutul sfârșitului
Pe data de 5 aprilie 2013, o forță militară compusă din 12.000 de soldați americani pătrundea în Bagdad, în ceea ce s-a numit un atac fulger. Scopul acestora era de a cuceri și securiza aeroportul, dar și de a testa rezistența armatei irakiene. Aeroportul a fost cucerit cu succes, dar în următoarele zile se poate spune că armata americană a reușit să securizeze doar două clădiri.
Prima, Ministerul Irakian al Petrolului. Cea de a doua, Hotelul Palestine Meridien, hotel în care se aflau jurnaliștii străini ce transmiteau în direct evoluția luptelor armate. Pe data de 8 aprilie, CNN anunța că în Basra și alte orașe irakiene, mulțimile jefuiesc și vandalizează la scară largă clădirile oficiale, magazinele etc., atrăgând atenția asupra faptului că la periferiile Bagdadului noi mulțimi încep să se manifeste în același mod.
Lipsa de reacție a oficialilor armatei americane a rămas însă proverbială. Secretarul pe probleme de apărare, Donald Rumsfeld, declara jurnaliștilor sosiți la Pentagon că soldatul american nu este un polițist, astfel că acesta nu va executa decât operațiuni de luptă. Ceva mai diplomat, dar extrem de evaziv, generalul de brigadă Vincent Brooks, răspundea întrebărilor jurnaliștilor cu privire la planul american de prevenire a jafurilor și a haosului:
„Știm că adesea, în zonele eliberate, se creează un vacuum în ceea ce privește controlul. Nu este ceva neașteptat… Cred că, pe măsură ce va trece timpul, legea și ordinea vor fi restabilite. Ideal ar fi ca populația să aibă grijă de ea însăși… În ceea ce privește Bagdadul, vom încerca să descurajăm astfel de manifestări, însă nu este sigur că ele nu vor avea loc”.
În tot acest timp, alarmată de mesajele din ce în ce mai îngrijorătoare ce veneau dinspre Basra, comunitatea arheologică internațională relua insistent cererile pentru protejarea siturilor arheologice importante și, mai ales, a Muzeului Național din Irak. Scrisorile erau adresate atât lui George Bush, Collin Powell, Donald Rumsfeld, dar și lui Tony Blair, și cereau ca „SUA și Marea Britanie să ia măsuri de urgență pentru a proteja patrimoniul cultural al Irakului prin securizarea muzeelor și a siturilor arheologice”. Se cerea, de asemenea, emiterea unor avertismente dure privind potențialele jafuri, dar și etalarea forței pentru a descuraja posibilii hoți, cel puțin până la refacerea Departamentului Antichităților din Irak.
În după amiaza zilei de 9 aprilie, dar mai ales în dimineața zilei de 10 aprilie, au sosit primele mesaje care anunțau jafuri organizate în preajma muzeului. După doar câteva ore, încurajată de lipsa de reacție a soldaților americani, soldați care primiseră ordine clare de a nu trage focuri de avertisment (pe de altă parte ordinele spuneau că împușcarea civililor este interzisă), mulțimea pătrundea în muzeu.
Birourile administrative au fost primele vizate. Aparatura electronică, scaunele, mesele, birourile, toate au fost distruse. Cel mai grav însă a fost faptul că registrele și toate celelalte documente care conțineau o evidență clară a celor aproape jumătate de milion de exponate ale muzeului au fost distruse. Era ca și cum cineva încerca să șteargă urmele pieselor ce urmau a fi furate, o impresie întărită de acțiunile ulterioare ale unora dintre cei din mulțime.
Într-o furie oarbă, în galeriile publice, mulțimea lua tot ce apuca, obiecte originale sau copii, fără discriminare. Însă ceea ce s-a întâmplat în subsolul muzeului, acolo unde se aflau 95% dintre exponate, a fost, fără doar și poate, munca unor profesioniști care știau foarte bine ce căutau, știau unde să găsească și cum să obțină.
Ușile grele care închideau camerele subterane fuseseră încuiate de directorul muzeului Donny George Youkhanna înainte ca acesta și ultimii angajați ai muzeului să părăsească incinta. Mai mult, angajații zidiseră intrarea, pentru a nu da impresia că acolo exista o ușă de acces. Și cu toate acestea, zidul a fost înlăturat, iar ușile nu au prezentat semne de bruscare. Cel puțin aceasta a fost concluzia oficială atunci când anchetatorii au încercat să refacă firul evenimentelor. Era clar că atacatorii au mers la „punct ochit, punct lovit”.
Ei s-au deplasat exact către colțul în care se aflau depozitate cele mai valoroase artifacte, dispărând rapid cu 5.144 de sigilii cilindrice (prețul acestora variază de la 100.000 de dolari americani per bucată la peste 400.000 în cazul celor aflate în stare foarte bună). Hoții au mai sustras un număr relativ egal de obiecte de mici dimensiuni (bijuterii, amulete, mărgele etc.) și mii de monede antice, toate cu valori uriașe. Era ca și cum cineva le înmânase cheile potrivite și le spusese exact unde să ajungă pentru a sustrage tot ceea ce era mai valoros, dar și mai ușor de ascuns și transportat.
În dimineața zilei următoare, BBC transmitea primele știri cu privire la distrugerea și jefuirea Muzeului Național al Irakului și avertiza, în același timp, că mulțimea amenință clădirea Băncii Centrale. Ulterior, avea să se estimeze că numai din Banca Centrală au dispărut fără urmă aproximativ 1 miliard de dolari, cel mai mare furt dintr-o bancă înregistrat vreodată.
În ceea ce privește Muzeul Național, în aceeași zi de 12 aprilie, angajații care fugiseră din calea dezastrului se întorceau să apere instituția cu mâinile goale, dar era deja prea târziu… Armata americană a trimis primii soldați care să protejeze stabilimentul pe 16 aprilie. Din primele date, fostul director al muzeului, Donny George, estima că 170.000 de artifacte dispăruseră în doar două zile. O comisie FBI condusă de colonelul în rezervă Matthew Bogdanos concluziona ulterior că, în realitate, doar 15.000 de artifacte fuseseră furate.
Bogdanos a înființat rapid centre de recuperare a obiectelor furate, centre în care absolut toți cei care își însușiseră obiecte de patrimoniu le puteau returna fără a fi chestionați în vreun fel despre modul în care artifactele ajunseseră în posesia lor. „Dacă returnezi artifacte furate, tot ceea ce vom face va fi să te întrebăm dacă vrei să bei o ceașcă de ceai”, sublinia acesta.
Iar metoda a funcționat, cel puțin parțial, mai multe mii de obiecte furate fiind recuperate. Nu însă cele mai multe dintre cele extrem de valoroase. Alte circa 8.000 au fost ulterior depistate în SUA, Marea Britanie, Germania, Japonia sau chiar Peru. În prezent, se estimează că „doar” 3.000 de artifacte sunt încă dispărute, iar dintre acestea 47 sunt considerate de o importanță majoră.
Dar este doar cazul Muzeului Național din Irak. În această țară răvășită de războaie există peste 12.000 de situri arheologice care acoperă o perioadă de timp de aproape 100 de milenii. Nu există date care să arate că vreunul a scăpat de răufăcători. Este imposibil de estimat câte artifacte au dispărut din Irak în timpul invaziei din 2003 și în anii ce au urmat și, mai ales, care este valoarea acestora.
Printre cele mai dureroase pierderi se numără scheletele a nouă dintre cei zece neanderthalieni, descoperite în peștera Shanidar din nordul Irakului (unul dintre cele zece schelete fusese donat de statul irakian Muzeului Național de Istorie Naturală din Washington DC, USA). Sunt rămășițele neanderthaliene care au schimbat radical concepția paleoantropologilor asupra acestei specii umane, de la brutele primitive la „oamenii florilor”. O denumire inspirată de Shanidar 4, un bărbat neanderthalian pe trupul căruia fuseseră depuse flori înainte de a fi înmormântat.
Ulterior acestor evenimente, Donny George Youkhanna numea lipsa de reacție a soldaților americani drept „crima secolului”. În același timp, Donald Rumsfeld explica senin jurnaliștilor americani că „jaful este doar o tranziție către libertate”.
Războiul declarat istoriei
Pe fondul retragerii trupelor americane din Irak, proces finalizat în decembrie 2011, și pe fondul izbucnirii războiului civil din Siria în anul imediat următor, a apărut pe scena lumii o amenințare cu mult mai gravă decât își imaginase cineva vreodată. Ivit parcă de nicăieri, Statul Islamic a șocat o lume întreagă prin viteza și eficiența cu care a cucerit un teritoriu comparabil cu cel al Marii Britanii în doar doi ani, prin violențele extreme pe care membrii săi le mediatizează pe canalele media, dar și prin mesajul radical promovat.
Nu voi insista aici asupra cruzimii membrilor ISIS, a zecilor de mii de victime produse de aceștia sau asupra atrocităților comise. În fond, eu mi-am propus să atrag atenția asupra unei crime cel puțin la fel de atroce, cea îndreptată către istoria și cultura fostului teritoriu mesopotamian. Una dintre ideile radicale impuse de ISIS este aceea că toate statuile sau reprezentările umane reprezintă idolatrii, în timp ce vestigiile arheologice și muzeele sunt lăcașuri care îndeamnă la idolatrie. Implicit, ele trebuie șterse definitiv de pe fața pământului.
Lumea a realizat acest lucru în momentul în care, în aprilie 2015, membrii și simpatizanții ISIS au postat pe internet mai multe clipuri video, precum și o sumedenie de fotografii, în care prezentau distrugerea sistematică a statuilor și artifactelor din Muzeul din Mosul. Muzeul, al doilea ca importanță din Irak după cel din Bagdad (Mosul este, de asemenea, cel de al doilea mare oraș irakian), urma să fie redeschis în doar câteva săptămâni. La doar câteva zile după ce aceste scene zguduitoare făcuseră înconjurul lumii, aceiași fanatici religioși au postat imagini în care erau prezentați călare pe buldozere care reduceau la zero ruinele antice ale odinioară mărețului oraș Nimrud.
Era doar începutul unui masacru cultural care nu arăta să se domolească prea curând. Pe teritoriul controlat de ISIS, sau în teritoriile nou cucerite, jaful muzeelor și siturilor arheologice era atent coordonat de membrii organizației. Și asta, da, pentru că ISIS considera că este îndreptățită să facă comerț cu absolut toate artifactele pe care le poate transporta.
Ceea ce nu putea fi transportat, era distrus, asemenea uriașelor statui akkadiene sau asemenea taurilor înaripați asirieni, lamassu. Absolut oricine putea săpa după bunul plac în orice sit dorea, atâta vreme cât ceda organizației criminale a cincea parte din ceea ce descoperea, o taxă islamică botezată „khums”. Evident, aceste lucruri se petreceau numai după jefuirea sistematică a muzeelor și depozitelor din siturile arheologice de către ISIS, și numai după ce membrii acestei organizații își dădeau acordul.
Nimeni nu poate estima care este valoarea pagubelor, la fel cum nimeni nu poate spune cu exactitate care au fost câștigurile Statului Islamic în urma vânzării pe piața neagră a acestor artifacte. Cel mai probabil, sumele oscilează între 36 și 100 de milioane de dolari anual. Este a doua mare sursă de profit după vânzările ilegale de petrol.
În schimb, sateliții arată imagini ale siturilor arheologice din Siria și Irak rezultate parcă în urma unui bombardament intensiv. Nu este însă vorba despre cratere lăsate în urmă de proiectile, ci de gropi săpate aproape una lângă alta de către jefuitori. Hatra, Khorsabad, Nimrud, Palmira, Mosul (și aici mă refer la Biblioteca din Mosul, arsă din temelii, la Muzeul din Mosul sau la mormântul lui Iona, toate vandalizate și distruse), Apamea, Tell Sheikh Hamad, Mari, Crac des Chevaliers, Bosra, Ebla sau Dura-Europos sunt doar câteva dintre locurile încărcate de istorie ce au fost transformate în ruine și fief al jefuitorilor.
Pierderile sunt inimaginabile. O istorie întreagă este ștearsă de pe fața pământului fără ca cineva să se poată opune sau fără ca măcar să încerce să se opună. Jürgen Todenhöfer, jurnalist german în vârstă de 74 de ani, singurul jurnalist occidental căruia i-a fost permis să locuiască alături de membrii ISIS, declara profetic: „Occidentul nu are nici cea mai mică idee despre amploarea fenomenului Statului Islamic. Este cea mai mare epurare religioasă care a fost vreodată plănuită și pusă în aplicare. Țările vestice nu vor putea înfrânge ISIS. Doar arabii o pot face”.
Cine știe? Poate că Todenhöfer are dreptate. Poate că măreția neamurilor apuse și a celor prezente din ceea ce odinioară se numea Mesopotamia va triumfa, iar valorile pure ale omenirii se vor dovedi superioare fanatismului religios. În fond, primele și-au asigurat de multă vreme nemurirea…
