Asgardia, continentul celest

Doamnelor și Domnilor, îngăduiţi-mi să mă autodenunţ: în rândurile următoare voi fi autoplagiator. Tribunalul – consiliu de specialitate și alte diicot-uri n-au decât să mă urmărească, mobilul crimei mele este însă prea important pentru a lăsa lucrurile să treacă de la sine – am fost jefuit, stimaţi cititori, aceasta e problema, mi s-a înhăţat de curând o prioritate cu care mă mândream, cel puţin pe plaiul mioritic, aceea că eu răspândisem în limba română minunata poveste a unor viitoare orașe extra-planetare.

O făcusem prin 2000–2006, chiar Asgard îmi botezasem orașul, după numele nu știu cărui regat nordic – așa că tătarul rus Igor Ashurbeyli, savant miliardar (!) este doar un biet uzurpator!!

E drept, recunosc, și eu ciupisem poveștile splendide ale orașelor celeste de prin cărţi SF („Proiectul Millenium”, a filologului (!) Marshall T. Savage și „Frontiere celeste” a fizicianului Gerald H. O’Neill), dar le aranjasem – zic eu – atât de bine în pagini de revistă și carte („În direct cu NASA”, 2006) încât noţiunile luaseră calea minţilor tinere de toate vârstele, bucuraseră adolescenţi întârziaţi, făceau – fac – parte din melodiile cu care cânt Viitorul.

Și iată, vine un visător putred de bogat, în plus, lucrând prin universităţi americane, și proclamă sus și tare: „Eu mă apuc să construiesc Asgard, orașul de deasupra Pământului!…”

Așa că n-am încotro, mă întorc în paginile cărţii mele, preiau (fără ghilimele) informaţiile de acolo, le aduc la zi – și nu pentru că vreau să mă dau rotund în faţa cititorilor revistei, ci pentru că eu cred că la toate splendidele nebunii ale Viitorului aborigenii din această parte a lumii trebuie să aibă și ei acces. Acces în „Lagrangia S.A”, societatea anonimă cerească în care vor deja să se înscrie (cu banii jos!) peste 100.000 de pământeni și pe care mi-o doresc societate pe acţiuni din care să poată cumpăra și copiii și nepoţii mei.

Așa că reiau povestea…

VARIANTA O’NEILL

Cele cinci „puncte Lagrange” au fost descoperite… din peniţă (de fapt chiar din pana cu care scria) de matematicianul Joseph Louis Lagrange, către sfârșitul secolului al XVIII-lea, fiind puncte cosmice în care forţele de atracţie ale Pământului și Lunei se anulează reciproc.

Două dintre ele, așa numitele L4 și L5, nu sunt chiar puncte fixe în raport cu Pământul, ci zone fixe ce se rotesc în jurul unor centre orbitale în cicluri de 89 de zile, după cum avea să descopere două secole mai târziu astronomul american A. A. Kamel. Contemporan cu Kamel, cunoscutul fizician nord-american Gerald K. O’Neill leagă între ele lucrările lui Lagrange și Kamel și aduce în discuţie și o veche ipoteză a rusului K. E. Țiolkovski care, într-o carte publicată la începutul secolului XX („Înafara Pământului”), propusese construirea, cândva, a unei staţii cosmice ce ar urma să fie permanent locuită de oameni, ba chiar făcuse și calculele matematice și astronomice aferente.

Lucrarea de sinteză a lui G. K. O’Neill se numește „Frontiere celeste”, utilizează experienţa dobândită de „montorii cosmici” ai secolului XX cu staţiile Saliut, SkyLab și Mir (ISS încă nu apăruse pe cer) și… începe să lanseze „orășele Lagrange” către faimoasele puncte. Va folosi – tot în imaginaţie – HLV-uri (adică Heavy Lift Vehicles) capabile să ridice, fiecare, 100 de tone în orbite joase, unde se vor construi primele adăposturi pentru montorii cosmici.

Motoarele acestor HLV—uri vor fi recuperate prin parașutare, iar mici remorchere cosmice vor transporta către zonele Lagrange rezervoarele goale și alte „resturi” și aparate din orbitele joase, plus containerele cu hidrogen, azot și carbon. Restul materialelor va fi adus… de pe Lună. Cum? Prin instalarea pe solul lunar a unor excavatoare robot, care vor scormoni suprafata Lunii încărcând pe un conveyor electromagnetic pelete ce vor conține oxigen (40% din conținutul oricărei „lopeți” de sol), siliciu (20%), titan (6%), fier (cam 4%), magneziu (3%).

Închise ermetic în saci din fibră de sticlă fabricați de roboți-textiliști folosind tot material local, peletele vor fi lansate în cosmos de câteva „catapulte electromagnetice” – o astfel de catapultă este un șir de magneți supraconductori care împing înainte, conform Legii lui Faraday, un tronson metalic pe principiul motorului linear (care, nota bene, funcționează deja la trenul de mare viteză ce leagă centrul orașului Shanghai de aeroportul local și atinge nu mai puțin de 431 km/h – am simțit-o pe pielea mea…).

În varianta „lunară”, trenul de vagoneți metalici purtând peletele cu sol selenar va atinge viteza de 2.400 metri pe secundă, iar la capătul trambulinei vagoneții se răstoarnă și revin la punctul de plecare, dar legile Mecanicii vor face ca sacii să-și continue, inerțial, mișcarea, să învingă mica atracție gravitațională a Lunii și să se îndrepte către „ținta” antecalculată, zona L5, unde probabil se va porni construcția primului orășel Lagrange.

Nu e SF ceea ce ne propune G. K. O’Neill – sau, mă rog, nu-i cu totul SF – pentru că ideea are vechime, însuși vizionarul A. C. Clarke a imaginat-o prin anii ‘50, i-a făcut toate calculele necesare și – element nu lipsit de importanță – a popularizat-o în povestiri SF care au  intrat în tezaurul cultural al lumii noi ce se năștea atunci, lumea lui Homo cosmicus.

În L5, apoi în L4, probabil ulterior în celelalte trei „puncte Lagrange”, montorii cosmici vor prelua materialele primite în atelierele metalurgice lagrangiene. Oxigenul lunar va fi combinat cu hidrogenul adus de pe Pământ și va furniza apa strict necesară șantierului, pentru uz, să-i zic, casnic, dar și pentru viitorul înveliș protector împotriva radiațiilor. Primul modul locuibil va fi A3, simplu, proiectat să adăpostească doar câteva zeci de oameni, cei care vor lucra la construcția „insulei” I1 și a fabricilor-satelit aferente.

Când va fi terminată, I1 va fi un cilindru lung de 700 de metri, cu baza de 60-70 m, întrerupt la mijloc de o sferă cu diametrul de 250-260 m, împărțită în trei „sate” diferite (în mintea lui G. K. O’Neill), fiind spațiu de locuit pentru cei zece mii de pământeni care, prin 2025, credea el, se vor muta deja acolo. I1 va avea inițial o masă de 100.000 tone, dar alte trei milioane de tone vor fi adăugate odată cu scutul de protecție (apa, dar și steril lunar) și aparatura și vehiculele de transport interne. Ca sursă de energie va fi folosit Soarele, iar la capătul cilindrului vor fi amenajate zonele agricole.

lndustria grea (pentru sateliții energetici și pentru șantierele de construcție a navelor cosmice) va fi localizată în zone satelitare „insulei”, legate fiind de I1 prin cabluri pe care vor circula magneplane de transport. Laboratoarele pentru diverse experimente, observatoarele astronomice și atelierele de industrie fină (creșteri de cristale, medicamente, nanoelectronică) vor funcționa în interiorul insulei.

Generația a doua de insule spațiale va apărea atunci când vor fi funcționale primele 5-6 insule I1. O insulă I2 va avea forma clasică de titirez, adică de tor ce se învartește în jurul unui ax, cu diametrul de 1.800 m, iar locuitorii – peste 100.000 – vor locui în spirele roții. Pe I2 se are material lunar dar, deja, se va trece la prelucrarea asteroizilor acrosati de L4 si L5 de prin coclaurile sistemului solar. lnteriorul unei insule I2 va fi o „locuință” sofisticată, dotată chiar cu zone de relief și lacuri artificiale, pentru ca oamenii să-și poată trăi normal viețile.

Spre sfârșitul veacului XXI se va trece la construirea megalopolisurilor celeste, o insulă I3 fiind un „oraș celest” gigantic, lung de 32 km, cu diametrul „roții” de 6 km, o suprafață locuibilă de 1.280 kilometri pătrați și capabilă să adăpostească 10 milioane de oameni. Combinate, I3-urile vor constitui „continentul Asgardia”, cândva pe la mijlocul veacului viitor.

Completez paragraful privind catapulta cosmică cu o altă idee a genialului A. C. Clarke, corectată de cercetători de la NASA din zilele noastre. Demiurgul (in imaginație) care a scris „Sfârșitul copilăriei” și „Odiseea spațială 2001” a ieșit la un moment dat în volbura care-l năștea pe Homo cosmicus cu ideea unui lift spațial, cu baza pe Ecuator, pe insula Sri Lanka, prin care oameni și materiale vor fi ridicați de pe solul planetei până la înălțimea de 39.500 km, până la ceea ce avea să se numească „orbita Clarke” și apoi lansați pe platforma de la capătul ascensorului cosmic spre interesele și treburile lor cosmice.

„Ascensorul Clarke” s-a constituit într-una din imaginile pe care orice fan SF de pe planetă le poartă în minte și suflet, dar partea cea mai frumoasă este ca inginerii Pământului au și făcut calculele antreprizei și au stabilit materialele optime pentru această minune tehnică ce va înfrânge gravitația; așa că subspecia Homo cosmicus își cam fixase o dată, 2050, când construcția ascensorului cosmic ar fi putut demara.

Dar… la redacția revistei noastre a venit în 2015 un „spațial“ vagabond, un angajat al NASA, pe numele său Charles F. Radley. De vocație misionar, Charles ni s-a adresat ca unora care contează în răspândirea zvonurilor despre Viitor și ne-a cerut… să o lăsăm mai moale cu ascensorul Clarke terestru, pentru că, ne-a spus Radley, va fi nevoie de el… pe Lună. Îl vom construi de sus în jos, adică din zona L5, și vom coborî, treptat, pe solul lunar.

Când vom ajunge acolo, vom fi rezolvat deja două probleme: și cea a materialelor pentru viitoarele orașe „Asgard”-iene, înlocuind ideea catapultei electromagnetice, dar și aprovizionarea energeticienilor tereștri cu 3He, material abundent pe Lună (absorbit în rocile de regolit), combustibil pentru viitoarele centrale de fuziune nucleară (asemenea celei ce se construiește acum la Cadarache, în Franța, faimosul Proiect ITER, de utilizare a tokamakurilor). …Mare-i grădina lui Dumnezeu, mi-am zis, cu uimire și admirație, privindu-l pe Charles F. Radley cum meșterea Viitorul.

VARIANTA M. T. SAVAGE

Filologul (!) Marshall T. Savage, pleznit serios de fermecătoarea nebunie a ieșirii în spațiul cosmic, are față de precursori un avantaj în plus: deasupra capetelor noastre se rotește un „adăpost circumplanetar” pe nume ISS (Stația Spațială Internațională), în care locuiesc permanent 6-7 aborigeni tereștri (ba chiar s-a mai adăugat recent încă o stație, mai mică, locuită de doi taikonauți); în plus, tehnologiile spațiale au evoluat cu aceeași viteză ca și ingineriile terestre.

De aceea, în celebra sa carte „Proiectul Millenium”, M. T. Savage cutează mai mult decât O’Neill. Sau mă rog, o face altfel. După ce-i îmbogășește pe locuitorii Terrei construindu-le insule plutitoare (care vor fi și baze de antrenament pentru viitorii locuitori ai spațiului), domnul M. T. Savage rezolvă problema trimiterii navelor în Cosmosul de deasupra capetelor preluând brevetul lui Jules Verne: un tun subpământean, plasat însă nu în Florida, ci sub muntele Kilimanjaro, pe Ecuator – mă credeți că nu m-am lăsat pana n-am ajuns la poalele lui Kilimanjaro, ca să văd cu ochii mei de unde va porni, prin 2050, șirul de nave-obuz?

Varianta Savage folosește tot praștia electromagnetică din care, printr-un tunel lung de 250 km, vor țâșni, prin expulzare electromagnetică (folosindu-se, firește, magneți supraconductori), nave-obuze învelite în gheață, care gheață, „împușcată” cu fascicule laser de mare putere, se va vaporiza, adăugând ceva la accelerația originalului vehicul. Rafale de asemenea nave-obuz vor trimite în spațiul cosmic 360 de tone zilnic, oameni, materiale, aparate care vor porni în călătorii spre orbita Clarke. Mult mai ieftin decât prin orice altă tehnologie.

Trec acum la varianta de Asgardia a la M. T. Savage, orășele-sfere plutind într-un „lac” cosmic, de fapt un uriaș balon umplut cu apă. Sfera, cum știm, este corpul geometric cu volum maxim în comparație cu prismele, piramidele și conurile, de pildă.

De aceea pe orbita Clarke noi vom construi sfere circumscrise altor sfere, circumscrise mai departe altor sfere, în subgrupuri de câte 13 baloane cu membrane transparente din silicon, de câte 22 metri diametru și adăpostind în interior apartamente tot sferice, cu raza de 3,6 metri, ceea ce va oferi celor 100.000 de locuitori ai uriașelor bile translucide câte 377 metri cubi de spațiu de viață și muncă, adică mult mai mult decat cei 40 metri cubi pe care îi are acum – în medie – un pământean ramas înfipt în solul planetei.

Sferorașul cosmic va cântări în jur de șase milioane de tone, stabilește Savage, și va fi protejat de ucigătoarele raze cosmice cu un scut de apă gros de cinci metri. Orașul Asgard astfel construit – la fața locului, ca să zic așa, cu materiale aduse în vagonete de pe Lună – va oferi spații pentru activități de hi-tech, cum ar fi fabricarea microprocesoarelor si a medicamentelor de mare puritate, de cercetare a cosmosului – apropiat și îndepărtat – prin telescoape ultraperformante, dar va fi și avanpost în fața primejdiilor care i-putea amenința pe pământeni (meteoriți, furtuni solare, deșeuri spațiale vagaboande, fenomene cosmice devastatoare de tipul supernovelor etc.).

Igor Ashurbeyli, savantul miliardar pe care l-am reclamat la începutul articolului, nu are nici cea mai mică îndoială ca Asgard va fi construit, că va fi urmat de un altul și că, de fapt, continentul celest Asgardia este inevitabil pentru bunul mers al omenirii. În bună înțelegere cu un alt șturubatic, juristul Ram Joshku de la McGill University, Ashurbeyli își declară deja Asgardia stat cu acte în regulă și invită aborigeni de la sol să ceară neîntârziat cetățenie asgardiană! Ba chiar a pus și de un crowdfunding planetar, un fel de chetă la care, n-o să credeți, participă deja peste o sută de mii de locuitori ai Terrei.

Mare și minunată e grădina ta, Doamne, și oricât te-ai strădui Tu să-i izgonești pe oameni din raiul plăsmuit de mințile Ior, nu vei izbuti nicicând! Luna, Marte, sateliții lui Jupiter și Saturn și toată puzderia de stele există doar pentru ca noi, Sapiens, să ajungem Ia ele…

Alexandru Mironov

Alexandru Mironov (n. 27 ianuarie 1942, Vertiujeni, județul Soroca, România, astăzi în raionul Florești, Republica Moldova) este un scriitor, jurnalist și politician român, fost ministru al tineretului și sportului (1993-1996).