Multă vreme m-a frământat o întrebare: cum a fost posibil ca sovieticii să piardă în cursa trimiterii oamenilor pe Lună? În acea vreme, aflat la sfârșitul primei decade și la începutul celei de-a doua a vieții mele, credeam că sovieticii vor face și ei pasul glorios către Selena, cel puțin așa îmi spuneau articolele din presa vremii. Este adevărat, au avut și ei niște succese fantastice, cum ar fi aducerea de roci selenare pe Terra, cu ajutorul sondei Luna 16, și fascinantele misiuni ale roverelor Lunohod. Dar pe mine mă interesau mai mult oamenii călătorind pe Lună decât mașinile lipsite de suflet trimise în locul lor.
Târziu am început să aflu răspunsuri la această întrebare. La început au fost numai așa, un soi de zvonuri răspândite printre colegii și prietenii mei. Abia după anii 1990 au început să se concretizeze și informațiile. Ele începeau să scape de sub strictul secret al programelor spațiale sovietice, odată cu prăbuşirea URSS. Treptat, în fața ochilor mei a început să se deschidă o altfel de lume a cosmonauticii sovietice, una minunată, dar foarte îndepărtată de imaginea idealizată cu care trăiam în prima mea tinerețe. O lume în care nu lipseau intrigile mundane, invidiile împinse la extrem, ”săpăturile” colegiale și toate celelalte meschinării cu care ne obişnuieşte lumea reală. În cele ce urmează nu am de gând să insist asupra lor. Pe mine m-au preocupat numai să înțeleg cauzele a ceea ce eu îndrăznăsc să consider a fi un eșec uriaș al programului spațial sovietic.
Știu că este foarte ușor să judeci greșelile făcute cu decenii în urmă. Știu că suntem obișnuiți să nu le judecăm în contextul în care au fost făcute. De aceea vreau să precizez acum, încă în această parte introductivă a textului, că, deși pionierii programului spațial sovietic au o mare parte de vină, ei au victimele inevitabile ale unui sistem industrial care a fost incapabil să le asigure resursele necesare. Factorii de decizie politică ai vremii nu au făcut decât să exacerbeze această problemă.
Începuturile
Cu mult timp înainte de trimiterea lui Gagarin pe orbita terestră, oamenii de știință sovietici visau la călătorii către Lună. De exemplu, pe 2 octombrie 1951, în revista pentru copii Pionierskaia Pravda, Mihail Tihonravov, unul dintre părinții programului spațial sovietic, publica un articol entuziast despre explorarea spațială, în care descria cum o rachetă cu masa de 1.000 de tone ar putea face posibilă călătoria a doi cosmonauți pe Lună. Articolul se încheia așa: ”Nu trebuie să așteptăm prea mult. Trebuie să împlinim visurile îndrăznețe ale lui Țiolkovski în următorii 10-15 ani. Cu toții vom fi martori la acest eveniment și unii dintre voi vor fi chiar implicați în această călătorie fără precedent.” Deși textul acesta a apărut într-o revistă pentru pionieri, el este foarte important. În vremea aceea un secret deplin acoperea orice era legat de preocupările spațiale sovietice iar acest articol oferea măcar câteva indicii despre preocupările sovietice în ceea ce privește explorarea spațială.
De altfel articolul nu a trecut neobservat în presa occidentală. În New York Times a fost publicată la scurt timp o analiză în care era comentat articolul lui Tihonravov subliniindu-se și faptul că sovieticii fac progrese rapide în domeniul rachetelor și că au egalat, dacă nu cumva au depășit, realizările oamenilor de știință occidentali.
În 1954, același Tihonravov, la încurajarea lui Koroliov, a elaborat un raport (secret la acea vreme) care era intitulat ”Raport asupra unui satelit artificial al Pământului”. Aici, în cadrul secțiunii intitulate ”Posibile dezvoltări viitoare” el a enunțat ideea trimiterii unei sonde spațiale către Lună. Doi ani mai târziu, în 1956, în cadrul unei conferințe organizate la Universitatea din Leningrad, Koroliov enunță, printre obiectivele viitoare ale misiunilor spațiale: ”Avem sarcina să pregătim zborul unei rachete către Lună și revenirea ei înapoi pe Pământ. Cea mai simplă cale pentru a rezolva această problemă ar fi lansarea sondei de pe orbita terestră. Mai putem realiza acest zbor direct de pe Pământ. Acestea sunt perspectivele pentru un viitor nu foarte îndepărtat.”
Pentru a putea trimite oameni către Lună sovieticii aveau nevoie de lansatoare mult mai puternice decât cele care era dezvoltate către sfârșitul anilor 1950. Koroliov propune realizarea unei familii de lansatoare grele. Primește aprobarea pe 23 iunie 1960, printr-un decret intitulat ”Despre dezvoltarea de lansatoare puternice, sateliți, nave spațiale și explorarea spațială între 1960 și 1967”
Lansatoarele
Proiectarea noilor lansatoare a început cu dispute aprinse. OKB-1 (Biroul de Proiectare Experimentală condus de către Koroliov), avea în vedere folosirea kerosenului, drept carburant, și a oxigenului lichid, drept oxidant, pentru motoarele primei trepte ale viitorului lansator. Treptele următoare aveau să folosească hidrogenul lichid și oxigenul lichid. În mod normal aceste motoare ar fi trebuit să fie realizate de către OKB-456, care era condus de către Vladimir Glușko, unul dintre cei mai importanți pionieri din domeniu. Din păcate, relația dintre Koroliov și Glușco era mai degrabă una tensionată. Iată ce ne spune Boris Certok în ”Rockets and people”: ”Conflictul dintre Koroliov și Glușko privitor la dezvoltarea viitoarelor lansatoare grele s-a intensificat în timp. Glușko a fost la început critic, apoi a devenit de-a dreptul ostil, în ceea ce privește alegerea combustibilor. [… Asta] în ciuda bogatei experiențe pe care o acumulase, începând cu 1946, în construcția de motoare cu oxigen-kerosen. Glușko prefera, pentru viitorul lansator, folosirea unor motoare care să folosească tetraoxidul de azot și dimetilhidrazina asimetrică.” Aceste două substanțe cu nume complicate poartă numele de hipergoli și au calitatea că rămân în stare lichidă la temperaturi și presiuni obișnuite (tetraoxidul de azot fierbe la 21,6 grade Celsius iar dimetilhidrazina asimetrică fierbe la 64 grade Celsius). Ele se aprind imediat ce intră în contact una cu alta, nemaifiind necesar un sistem de aprindere. În plus, motoarele care folosesc hipergoli sunt mai simple. Ele nu au nevoie de turbopompe complicate pentru a pompa carburantul și oxidantul în camera de ardere.
Revenind la Koroliov și Glușko, în vara anului 1960, între cei doi izbucnește o ceartă violentă, plină cu acuzații reciproce. Relațiile dintre cei doi se rup definitiv. Această schismă oferă posibilitatea ca alte două birouri de proiectare să încerce să intre pe scena lansatoarelor spațiale. Este vorba de OKB 52, condus de către Vladimir Celomei și OKB-586, condus de către Mihail Ianghel. În 1962, un nou decret îi răpește lui Koroliov monopolul lansatoarelor grele. Biroul lui Celomei primește sarcina să realizeze lansatoare grele din seria UR iar Ianghel ar fi urmat să realizeze lansatorul R-56.
Pe 16 mai 1962, Koroliov aprobă schița inițială a sistemelor spațiale care vor folosi lansatorul N-1. Este o lucrare amplă, în 29 de volume, care include mai multe obiective ambițioase. Dintre acestea făceau parte:
Realizarea de zboruri circumlunare cu o navă spațială cu un echipaj de 2 sau trei cosmonauți.
Trimiterea unei nave cu echipaj pe orbita lunară, aselenizare, explorarea suprafeței și revenirea pe Terra.
Expediție pe suprafața selenară având drept scop studierea solului și a topografiei pentru a găsi un loc în care să fie instalată o bază de cercetare.
Construirea unei baze de cercetare pe Lună și realizarea unui sistem de transport între Selena și Terra.
Realizarea de zboruri cu echipaj către Marte și Venus, urmate de revenirea pe Terra.
Expediţii pe suprafața venusiană și marțiană pentru a se putea stabili locurile unde vor fi instalate baze de cercetare.
Construirea de baze de cercetare pe Marte.
Este evident că aceste obiective sunt extrem de ambițioase. Ele nu au fost făcute publice și nici măcar nu au fost aduse la cunoștința comunității ştiinţifice. Au intrat direct sub clasificarea ”strict secret”. Nu știu cât de convins era Koroliov că aceste obiective pot fi atinse în secolul XX, mie îmi par acum doar niște ambiții romantice, imposibil de atins. Oricum cele mai multe dintre ele nu au devenit niciodată obiective luate în calcul de către planificatorii sovietici. În legătură cu planificatorii sovietici mai trebuie să remarcăm faptul că ei nu luaseră încă nici o decizie privitoare la expediții selenare cu echipaj uman, deși trecuse un an de la hotărârea președintelui Kennedy de a trimite oameni pe Lună până la sfârșitul deceniului 1960.
În documentul din 16 mai 1962 era descris și ceea ce ar trebui să fie viitorul lansator N-1. Acesta ar fi avut trei trepte, o masă la decolare de 2.200 t și ar fi putut plasa pe orbita terestră o sarcină utilă de până la 75 de tone. Toate treptele vor fi echipate cu motoare care vor utiliza oxigen lichid și kerosen, proiectate centrul de cercetare condus Nicolai Kuznețov (OKB-276). Cred că decizia alegerii OKB-276 pentru realizarea motoarelor rachetă care vor echipa lansatorul N-1 a fost una greșită. OKB-276 nu era specializat în proiectarea motoarelor rachetă, ci în proiectarea de motoare cu reacție! Din păcate Koroliov nu prea avea de ales. Cearta cu Glușko despre care v-am povestit mai sus făcuse imposibilă orice posibilitate de colaborare între cei doi.
Prima treaptă a lansatorului N-1 avea să fie echipată cu 24 de motoare rachetă, fiecare având o tracțiune maximă de 150 tf, treapta a doua cu 8 motoare rachetă, iar cea de-a treia cu 4. Lansatorul avea o formă aproape conică, diametrul bazei fiind de 15 m. Pe 24 septembrie 1962 un nou decret al Comitetului Central al PCUS și al Consiliului de Miniștri a emis un nou decret, în care era aprobat proiectul inițial al lansatorului N-1 și se cerea ca primele zboruri de test să înceapă în 1965, adică în numai trei ani.
Situația nu era deloc simplă. În primul rând erau probleme legate de rezervoarele de carburant și oxidant și de unele subansambluri mari. Ele nu puteau fi transportate pe calea ferată, din cauza diametrului lor uriaș. Era obligatoriu să fie construită o fabrică pentru construcția lor în imediata apropiere a zonei de lansare și, nu uitați, asta în mai puțin de trei ani. Rezervoarele mari mai puneau o problemă. Până atunci se optase pentru construirea unor rezervoare care să asigure rezistența structurală a întregului lansator. Altfel spus, ele jucau atât rolul de rezervor, cât și rolul de structură de rezistență. Din păcate sovieticii nu dispuneau de tehnologia de sudură a unor rezervoare atât de mari cum erau cele necesare pentru lansatorul N-1. Din acest motiv, proiectanții lansatorului N-1 au optat pentru a realiza rezervoare sferice, care puteau asigura stocarea carburantului și oxidantului, dar care nu mai făceau parte din structura sa de rezistență. Tot din pricina timpului extrem de scurt rămas până la prima lansare s-a mai luat o decizie gravă: o bună parte a testelor în vederea zborului vor avea loc direct pe rampa de lansare. Voi reveni mai încolo asupra lansatorului N-1. Acum mă obligă cronologia evenimentelor și trebuie să vă povestesc despre altceva.
Complexul Soiuz
Capsula de tip Vostok, cea folosită de către Gagarin, nu putea fi folosită pentru misiuni îndepărtate. Ea nu putea fi pilotată, mai bine zis, nu își putea modifica parametri orbitali. Era nevoie de un vehicul complet nou, care va purta numele Complexul Soiuz. Pe 10 martie 1962 OKB-1 prezintă un prim concept intitulat ”Complex pentru asamblarea vehiculelor spațiale într-un satelit artificial pe orbită (Soiuz)”. Acest complex era format din trei module: o navă spațială pilotată, numită 7K (mai târziu va primi numele Soiuz A), un modul de propulsie, numit 9K (Soiuz B) și un rezervor de combustibil, numit 11K (Soiuz V). El era destinat numai pentru misiuni circumlunare cu echipaj. Pentru lansarea acestor module ar fi fost folosită o variantă perfecționată a lansatorului care l-a purtat în spațiu pe Gagarin.
Asamblarea Complexului Soiuz era complicată: implica până la șase lansări și cinci cuplări pe orbită. Secvența zborului era următoarea: în prima zi era lansat blocul de propulsie, Soiuz B, cu o masă de 5.700 kg. În ziua următoare era lansat primul rezervor de combustibil Soiuz V. Urma cuplarea pe orbita terestră, vehiculul activ fiind Soiuz B. După alimentarea cu combustibil, rezervorul se decupla și ardea în atmosfera terestră. Urma lansarea succesivă a încă trei rezervoare. După finalizarea alimentării, urma lansarea navei spațiale cu echipaj, Soiuz A, care se cupla cu complexul orbital. În etapa următoare motoarele blocului de propulsie Soiuz B, erau pornite și demara călătoria către Lună. Motoarele de corecție de pe Soiuz A erau folosite pentru eventualele corecții de traiectorie. După efectuarea zborului circumlunar, în apropierea Pământului, capsula de coborâre a navei spațiale Soiuz A se desprindea de complexul spațial și reintra în atmosfera terestră.
Pe 3 decembrie 1963 Complexul Soiuz primește aprobarea din partea diriguitorilor sovietici și, mai mult, testarea navei spațiale Soiuz A a fost planificată pentru 1964, iar realizarea primului complex Soiuz în 1965. Termenele sunt foarte strânse și evident nerealiste. Abia în aprilie 1967 avea să aibă loc primul zbor al unei nave spațiale Soiuz, un zbor care s-a încheiat cu moartea lui Komarov…
Revenind la sfârșitul anului 1963, NII-88 (Institutul de Cercetare 88) a primit sarcina să facă o evaluare comparativă a capacităților lansatoarelor aprobate prin decretul din 1962, în ceea ce privește posibilitatea folosirii lor pentru asamblarea Complexului Soiuz. Calculele au arătat superioritatea evidentă a lansatorului N-1. Ar fi fost necesare numai trei rachete N-1, față de 20, dacă s-ar fi apelat la lansatorul UR-500, dezvoltat de Celomei.
Modificări pentru N-1
Koroliov era extrem de ambițios. Își dorea să folosească o singură lansare pentru Complexul Soiuz, așa cum propuneau și americanii. Asta implica modificări majore ale programului, care se va transforma în N1-L3. Pe 23 iunie 1964 Koroliov prezintă noua sa viziune. Lansatorul N-1 va plasa pe orbită întregul complex, care de acum se numește simplu, L3. Acest complex este format din: Block G (care va asigura înscrierea pe traiectoria spre Lună) Block D (care va asigura înscrierea pe orbita lunară), LOK (vehiculul orbital) și LK (landerul lunar). Toate aceste componente vor avea propriile sisteme de propulsie. Spuneam că planul lui Koroliov era extrem de ambițios. Din păcate lansatorul N-1, așa cum era dezvoltat în acel moment, era incapabil să plaseze pe orbită complexul L3, așa cum îl prezentase el. Era nevoie de un lansator mult mai puternic și asta i-a constrâns pe proiectanții lui să instaleze 6 motoare suplimentare pe prima treaptă, numărul lor ajungând acum la 30. Asta ar fi făcut posibilă plasarea pe orbita terestră a unei sarcini utile de 93 de tone.
Încheiere provizorie
Până în acest moment factorii politici sovietici de decizie nu au luat nici o hotărâre fermă de trimitere a cosmonauților pe Lună. Abia pe 3 august 1964, un nou decret, intitulat ”Despre studierea Lunii și a spațiului extraterestru” definea obiective precise. Printre ele erau: explorarea robotică a Lunii pentru a colecta date pentru viitoarele zboruri circumlunare și aselenizări ale cosmonauților, misiuni curicumlunare folosind lansatoarele UR-500 (dezvoltate de Celomei) și aselenizarea cosmonauților folosind lansatorul N-1. Din nou termenele erau afurisit de strânse. Zborul circumlunar trebuia să aibă loc în 1966 iar prima aselenizare a cosmonauților trebuia să se întâmple în 1967. Vă rog să rețineți, încă suntem la faza de proiectare, în care nimic nu este definitivat, rămânând multe probleme care își așteptau rezolvarea.
Dar despre ele vă voi povesti în episodul viitor.
Episodul 2 al serialului îl găsiți aici
Episodul 3 al serialului îl găsiți aici.
Episodul 4 al serialului îl găsiți aici
