Biologia era de departe cea mai iubită oră din program pentru toți elevii liceului meu american. Eram toți întâmpinați la intrare de către doamna profesoară care ne făcea cu mâna și ne arunca în brațe teancuri de foi. Fiecare pagină ascundea un alt proiect, un alt experiment de laborator, o altă noțiune de cultură generală acumulată. În cele din urmă am realizat că, deși biologia din America nu mi-a oferit cea mai mare cantitate de informații (căci am afirmat, tare și răspicat, că matematica a jucat pentru mine acel rol), este materia care mi-a influențat în cea mai mare măsură fizionomia sufletească. M-a făcut să realizez ce înseamnă să fii om de știință și, mai mult decât atât, m-a pregătit pentru această carieră.
Până acum nu v-am povestit cum arată o sală de clasă arată în America. Acum este momentul, luând în considerare impactul pe care încăperea respectivă îl avea asupra mea. Atunci când intram în laboratorul de biologie aveam senzația că sunt un copil care pătrunde într-un palat uriaș, căutând, cameră cu cameră, tainele vieții. M-a fermecat din prima clipă și acolo, într-un liceu străin, în prima mea zi de școală, m-am simțit acasă. Cinci mese mari, rotunde, de o parte și de alta a sălii. Mijlocul încăperii era plin cu tot felul de aparatură și cutii cu pahare Berzelius. Pe fiecare masă câte un microscop mare (trei în timpul experimentelor). Pereți înțesați de postere de știință. Pe undeva, prin spatele clasei, un acvariu cu pești. Sertare pline ochi cu manuale gigantice, halate de laborator, mănuși și ochelari.
Biologia era una dintre puținele materii din România pe care, cu chiu, cu vai, le acceptam. Și nu pentru că ar fi fost imaculată, ci pentru că pur și simplu nu mi-o imaginam altfel. Pentru mine, așa numita “știință a vieții” își desfășura activitatea în învățământ într-un mod foarte simplu: cărțile și doamna profesoară veneau cu noțiuni, majoritatea de tip trivia, noi le învățam. Bun. Mi s-a părut întotdeauna că ceea ce acumulam este cumva lipsit de cap și coadă și de o elementară înțelegere a noțiunilor predate. Vă voi da un exemplu, prin care nu încerc nicidecum să denigrez importanța olimpiadelor școlare, ci numai să îmi redau experiența. Atâta timp cât există o voce, ea merită auzită. V-am avertizat deja că voi reda un exemplu controversat și știu: v-am stârnit curiozitatea, așa că hai să începem.
Eram în clasa 10-a, eu un adolescent temător, la pregătirea pentru olimpiada de biologie. Patru manuale în față și, desigur, un teanc de subiecte. O mare dificultate a participanților la olimpiada de biologie este că li se cere să învețe noțiuni de pe un număr mare de manuale, majoritatea care se găsesc pe piață în România pentru clasa respectivă. Bine, bine, și de ce ar fi asta rău?, mă veți întreba. Dacă vor la olimpiadă trebuie să învețe, nu? Greșit, și vă spun și de ce. Pentru că manualele respective oferă noțiuni specifice, care se mai schimbă de la unul la altul. Imaginați-vă drama elevului olimpic care își notează o informație dintr-un manual, vede ceva diametral opus în altul, și nu știe ce să ia în considerare, o întreabă disperat pe doamna profesoară și tot așa, angrenându-se într-o luptă cu morile de vânt. Nici nu se mai întreabă de ce sunt informațiile atât de amăgitoare, el vrea doar să știe în care manual e mai probabil să găsească informația corectă, astfel încât să poată încercui răspunsul potrivit. Îmi aduc aminte și acum de o întâmplare care m-a marcat. La aceeași oră de pregătire, împreună cu colegul meu, ne notam informații pe care le găseam în manuale. La un moment dat văd că scrie: planta acvatică cutare conține nu știu care tip de clorofilă. Eu uimită peste măsură, îl privesc pe colegul meu și îl întreb dacă știa că există mai multe tipuri de clorofilă și dacă poate să îmi explice și mie. Mi-a oferit un răspuns colosal: “Nici eu nu știu, tu învață așa cum scrie în manual, că de atât avem nevoie pentru olimpiadă”. Și, Dumnezeule, ce dreptate a avut! Pentru că la olimpiadă nu știu cum, dar fix întrebarea asta a apărut. El a știut, eu nu. El s-a calificat, eu nu.
În primul rând, de ce era introdusă în manual o noțiune care nu a fost explicată anterior? Și dacă tot nu a fost explicată anterior, de ce a fost uitată explicația și după? Pe colegul meu nu pot să îl învinovățesc, la fel cum nu pot să îi reproșez unei piese că un întreg mecanism nu funcționează. Pe la vârsta aceea, deja începusem să îmi imaginez cum mi-ar plăcea mie să arate întrebările de la olimpiadă. Am decis repede că mi-aș dori să testeze înțelegerea conceptului într-un mod care să nu necesite limbaj științific exacerbat. Adică, dacă ar fi să compar un organism cu o mașinărie formată din mai multe piese care se îmbină perfect, în loc să arăt o piesa și să întreb câți milimetri are, care este densitatea ei și care este numărul de electroni pe un nanometru cub, poate mai bine aș atinge piesa respectivă și aș întreba: Și ce s-ar întâmpla dacă aș scoate-o? Care ar fi efectele acestei acțiuni asupra întregului mecanism?
Micile chinuri academice ale adolescentului din clasa a 10-a păreau soluționabile doar într-o lume entropică și perfectă la care eu nu aveam acces. Începusem să vorbesc cu mai mulți adolescenți ca să remarc că nu sunt puțini cei care îmi împărtășesc opinia, însă totul s-a schimbat când am ajuns în America la ora de biologie avansată. Lumea aceea utopică, ei bine, exista deja. Da. Da!
Îmi aduc aminte și acum prima oră de curs. Imediat ce am intrat în clasă, doamna profesoară mi-a pus în brațe un manual gigantic și m-a condus la prima masă rotundă din sală ca să îmi prezinte colegii mei de laborator, care au rămas până și acum unii dintre cei mai buni prieteni pe care îi am. Ne-a arătat de unde să luăm echipamentul de protecție pentru laborator, ne-a dat mape, hârtie milimetrică, ne-a pregătit emoțional pentru tot ce avea să urmeze și apoi a adus o cutie mică, opacă, din care a scos o mică bezea și a așezat-o în mijlocul mesei. Da, o bezea! Ne-a cerut apoi să o desenăm la scară, să luăm toate măsurătorile cu o minuțiozitate ieșită din comun, să o cântărim și să facem cinci zeci de observații cu privire la ea. Cinci zeci! Vă imaginați șocul meu când am auzit aceste instrucțiuni. Am început să lucrez, să râd împreună cu colegii de laborator, mai mult în joacă, mai mult în glumă, ca să remarc cum doamna profesoară trecea pe la fiecare masă ca să verifice măsurătorile și să corecteze vreo sutime.
Nu am înțeles de prima dată. Probabil că nici din a doua. Doar nu venisem mii de kilometri până în America ca să desenez bezele. Mai târziu am înțeles că doamna profesoară încerca să sedimenteze în noi ceva foarte important: o educație științifică. Pentru că, dacă o să lucrăm într-un laborator mai târziu, o să fie mai important să fim minuțioși (și minuțiozitatea asta să vină natural) decât să știm nu știu care noțiuni care sunt foarte ușor de trecut pe o foaie de hârtie. Pentru că nu trebuie uitat, pentru nimic în lume, niciun amănunt. Orice poate să conteze fantastic de mult. Îmi aduc aminte cât de mult mă corecta doamna profesoară, pentru că tot ce notam era telegrafic: “Scrie o observație și cu privire la textură. Nu lăsa nimic deoparte.” “Dar se înțelege din context”, era mereu răspunsul meu. Am înțeles mai apoi că, pentru a face conexiuni reale și semnificative despre obiectul pe care îl ai în față, trebuie notat tot. Și iată că, o lună mai târziu, când făceam disecții, am realizat că era ceva în mine ce nu aveam înainte, ceva prețios ca o comoară, ceva care deschidea toate ușile și alunga orice ceață: spirit critic.
Știu bine că la noi nu există nici aparatură, nici săli de clasă bine echipate, însă este foarte important ca elevii să lucreze într-un laborator. Și nu o zi sau două, dacă dorim să îi pregătim pentru o carieră în știință. Pentru că nu e de ajuns să îi aduci în laborator o dată pe semestru, să le arăți niște substanțe chimice în pahare Berzelius cu care faci niște acțiuni nedefinite, dar care rămân mai intangibile decât însăși cariera de om de știință. Nu funcționează dacă experimentele nu sunt realizate de către elevi. Și mai presus de toate, nu funcționează dacă nu o fac în mod constant. Pentru că profesorul intră în contact cu un grup de elevi care nu a pătruns niciodată într-un laborator, este evident că toată lumea este zăpăcită, nu știe ce să facă, este speriată. Mâinile elevilor pot mânui instrumentele abia după a șasea sau a șaptea vizită în laborator. Îmi aduc aminte că tot ce am făcut în a doua săptămână de curs în America, la biologie, a fost să lucrăm cu micropipeta. Dacă toți colegii mei știau ce să facă, eu abia reușeam să schimb vârfurile, însă după o săptămână, schimbam gradațiile la câte patru consecutiv.
Din cinci ore de biologie pe săptămână, într-o oră sau două, de obicei ni se explicau noțiuni prin documente power point, fișe, documentare, o altă oră era rezervată pregătirii laboratoarelor, iar în rest erau cireașa de pe tort, laboratoarele. Îmi aduc aminte de o activitate pe care am avut-o la un pârâu de munte (locuiam într-o zonă montană). Toată săptămâna ne-am ocupat cu testarea calității apei din diferite surse, adică pH-ul, cantitatea de sodiu și fosfor, temperatură, dacă există bacterii și alte variabile asemănătoare. O colegă a testat pH-ul apei (care măsoară cât de acidă sau bazică este subtanța) și a observat că nu era cel potrivit (fiind vorba de apă, ar fi trebuit să fie șapte sau foarte aproape de șapte, apa fiind neutră). Doamna profesoară ne privește întrebătoare, cu ochii mari, așteptând un răspuns. Ne explică un adevăr foarte important: o mare parte din munca noastră de cercetători va fi să realizăm conexiuni între datele pe care le obținem. Să luăm în considerare cauzele și efectele și să tragem concluzia pe care o considerăm cea mai aproape de adevăr. Chiar și atunci trebuie încă să fim bănuitori cu privire la propria concluzie. A adăugat că nimeni nu ne va da un răspuns. Este datoria noastră să ne dăm seama de cum funcționează lucrurile. Colegii mei au venit cu răspunsuri diverse: un turist a turnat o substanță în apă, ploaie, rădăcini de rododendron. Doamna profesoară nu ne-a dat niciodată un răspuns. La fel cum nici în viața reală, universul nu ne va da vreunul.
O masă de laborator cu trei sau patru oameni desemna o echipă, iar unitatea echipei era unul dintre cele mai importante și edificate aspecte din cadrul orei de biologie în America. În primele câteva săptămâni, doamna profesoară ne cerea să împărtășim unii cu alții lucrurile pe care le făcusem în weekend, lucru pe care, din nou, nu l-am înțeles inițial. Mai târziu am înțeles că era motivul pentru care atmosfera din clasa respectivă era atât de caldă și frumoasă. Nu era întâmplător, nu, doamna profesoară muncise la acest lucru încă din prima zi când, mai mult sau mai puțin intuitiv, construise echipele. Pe mine, de exemplu, pentru că eram elevă de schimb și nu știa cât de repede mă voi adapta la sistemul american, m-a așezat în aceeași echipă cu șefa de promoție a liceului, care a devenit cea mai bună prietenă pe care o am. Ce vreau să spun este că doamna profesoară a înțeles un mare adevăr: mai târziu, când vom fi în echipe de cercetare, nu vom munci singuri. De fapt, din momentul în care ne vom termina studiile, niciodată în viața asta nu vom mai face ceva de unii singuri. De aceea trebuie să le cerem elevilor să lucreze în echipă. Pentru că nu, nu vor fura unii de la alții. Vor descoperi împreună.
Cred că, dintre toate materiile pe care le-am făcut în America, atmosfera și principiile de la ora de biologie sunt probabil cel mai simplu de reprodus: hai să construim împreună următoarea generație de oameni de știință.
