De când mă știu am fost fascinat de zbor. Pentru mine, toți cei care se dăruiseră zborului erau niște eroi adevărați. Parcă erau coborâți din poveștile care îmi umpleau imaginaţia. Așa îi văd și acum, iar poveștile continuă să mă fascineze. Dar, dintre toți zburătorii, cei care plecaseră în Cosmos mă fascinau într-un fel ce nu poate fi descris de săracele mele cuvinte. Urmăream în ziare, reviste și cărți tot ceea ceea ce se povestea despre ei. Apoi încercam să îmi construiesc, culcând un taburet sub masa acoperită cu un cearșaf, imitații capsule spațiale cu care să călătoresc în spațiu. În acele vremuri mă ajuta foarte mult imaginația, iar călătoriile acelea din mintea mea îmi păreau frumos de reale.

Erau vremuri cu adevărat eroice și romantice, cele de la începutul explorării spațiale. Totul îmi părea foarte simplu, iar călătorii cosmici, ca niște Feți Frumoși, depășeau cu nonșalanță riscurile mortale cu care se confruntau. Iar ceea ce citeam pe atunci conturau foarte clar această imagine. De fapt, aveam să aflu mai târziu, lucrurile nu au fost chiar atât de simple și, uneori, nici măcar romantice nu au fost. Dincolo de entuziasmul textelor, pe care le citeam în acel timp, se desfășurau adevărate drame. Nu mi-aș putut imagina că cei ce cucereau Cosmosul pentru mine puteau ajunge la capătul rabdărilor. În acest text vreau să vă dau câteva exemple în acest sens.

Revolta lui Walter Schirra

Pe Walter, sau Wally, Schirra l-am remarcat atunci când era descris în revista Lumea ca fiind un astronaut înzestrat cu un bun simț al umorului. Am citit cu zâmbetul pe buze o relatare, destul de aproximativă, a ”întâlnirii” sale cu Moș Crăciun pe orbita terestră în timpul misiunii Gemini 6A. (Această faimoasă întâmplare v-am povestit-o cu o altă ocazie.)

Schirra făcea parte din grupul select al primilor 7 americani selectați pentru a zbura în Cosmos. Prima sa misiune în spațiu a avut loc pe 3 octombrie 1962, atunci când, la bordul capsulei Mercury Sigma 7, a dat ocol, de șase ori, Planetei Albastre. A urmat mai apoi zborul faimos, care a demarat pe 15 decembrie 1965, în care a avut loc și ”întâlnirea” cu Moș Crăciun amintită mai devreme.

Fiind un astronaut care căpătase o bogată experiență, Schirra a fost selectat pentru a participa la testarea în zbor a capsulei Apollo, în cadrul misiunii Apollo 7. Nemulțumirile au apărut încă din faza de pregătire a zborului. Programul activităților care urmau să se desfășoare la bordul capsulei Apollo 7 era extrem de încărcat, astronauții fiind obligați să muncească fără odihnă pentru chestii care nu aveau nici o legătură cu testarea propriuzisă a modului de comandă.

Echipajul Apollo 7. De la stânga la dreapta: Don F. Eisele, Walter M. Schirra și Walter Cunningham

Misiunea a început în ziua de 11 octombrie 1968. O dată ajunși pe orbita terestră lucrurile au început să se complice rapid. Schirra era răcit și aproape imediat ceilalți doi membri ai echipajului, Donn F. Eisele (pilotul modulului de comandă) și Walter Cunningham (pilotul modulului lunar, o funcție onorifică, deoarece în această misiune nu a fost folosit acest vehicul), s-au îmbolnăvit și ei. Problema era una foarte neplăcută. În imponderabilitate nu prea reușești să îți sufli nasul înfundat cu mucus. Stocul de batiste din hârtie se micșora rapid, iar stocul de pastile antinflamatoare era insuficient. Asta a făcut ca cei trei astronauți să devină extrem de iritabili. Iritarea avea să fie amplificată de meniul stabilit de medici pentru acest zbor. Deși era pentru prima dată când astronauții aveau la dispoziție mâncare caldă, ea nu era deloc pe gustul lor. Ca să fie și mai rău, medicii au stabilit că nu este sănătos să aibă parte de cafea în timpul zborului, pentru că s-a considerat că nu este deloc sănătoasă. Chestia asta avea să îl supere la culme pe Schirra, care, după zbor, a ținut să se ”răzbune” (mai încolo o să vă povestesc această anecdotă).

Walter Schirra în timpul misiunii Apollo 7

Pe scurt, avem trei astronauți iritați din cauza unor probleme, aparent mărunte. La asta mai trebuie să adăugăm programul extrem de încărcat, care era modificat adesea de cei de la controlul zborului. Cearta plutea în spațiul restrâns al capsulei Apollo 7, era nevoie doar de o scânteie pentru ca ea să izbucnească. În cea de-a doua zi de zbor era programată o transmisiune televizată în direct, prima din istoria astronauticii. Donn F. Eisele în cartea sa autobiografică, Apollo Pilot, descrie îngrijorările legate de această transmisie. ”Experiența noastră cu videocamera era foarte puțin încurajatoare. Am reușit să obținem câteva imagini înțețoșate, aveam probleme cu cablul de alimentare și ne băteam capul să găsim soluții în cazul în care lucrurile nu vor funcționa. Jos, la Centrul de Control al Zborului, reporterii țineau legătura cu tipii de la relații publice, fiind gata să dea sfaturi pentru a obține imagini mai bune. Noi ne gândeam că ar fi mai bine să așteptăm până în ziua a treia, după ce vom realiza întâlnirea programată cu treapta a treia și nu vom mai fi preocupați de procedurile legate de pornirea motorului.”

Treapta a treia a lasatorului Saturn V, fotografiată în timpul manevrelor de apropiere ralizate în cadrul misiuni Apollo 7.

Cei de la sol țineau cu tot dinadinsul ca transmisiunea tv să aibă loc la ora programată. La 23 de ore, 15 minute și 40 de secunde de la lansare Schirra reacționează furios: ”Ați adăugat două porniri ale motorului în planul de zbor […] Noi avem de pilotat o navă nouă și vă spun că transmisia tv va fi amânată fără discuție, până după întâlnire.” De la sol Deke Slayton, șeful astronauților americani, intervine ferm: ”Am fost cu toții de acord să porniți [camera]. Nu aveți nici o activitate asociată cu transmisiunea tv. Cred că trebuie să o faceți.” Schirra, din ce în ce mai furios, răspunde imediat: ”Nu pornim nici un echipament. Nu avem posibilitatea să facem setările. Până acum nici nu am apucat să mâncăm. În clipa asta sunt răcit și refuz să mai îmi stric programul.” Discuția cu solul pe tema aceasta s-a încheiat brusc. Nimeni nu a mai comentează subiectul și se trece la discuții tehnice. În cele din urmă, așa cum a decis Schirra, transmisiunea televizată a avut loc în cea de-a treia zi de zbor. Revolta a dat câștig de cauză astronauților de pe Apollo 7.

Chiar în ultima zi a misiunii a mai avut loc un act de revoltă, deși nu mai sunt folosite agresive. Pentru reintrarea în atmosferă, conform procedurii, astronauții trebuia să se echipeze cu costumele spațiale. Dar era o problemă cu căștile. La această misiune se trecuse la modelul de căşti specifice misiunilor Apollo, care erau asemănătoare unor globuri din sticlă, adică erau lipsite de o ”vizieră” mobilă. Fiind răciți bine și cu nasurile înfundate, astronauții se temeau atât de un posibil disconfort (nu puteau să își șteargă nasurile), cât și de afectarea timpanelor, deoarece nu ar mai fi reușit să echilibreze presiunea din urechea internă (asta se face strângând nasul cu degetele și suflând cu putere). Noul model de cască nu permitea o asemenea manevră. Pe parcursul misiunii s-a discutat în repetate rânduri, în contradictoriu, despre acest subiect, dar cei trei au decis, în cele din urmă să încalce procedurile de revenire pe Terra și să nu își mai pună căștile. La 10 zile 18 ore 24 minute și 17 secunde de la lansare Deke Slayton face o ultimă tentativă de a-i convinge pe astronauți să renunțe la idee: ”Sper că înțelegeți cu nu există nici o experiență cu aterizarea fără a purta căștile.” Schirra: ”Nici cu căștile astea nu avem vreo experiență”. Slayton: ”Cu căștile avem multă experiență.” Schirra: ”Dacă aveam posibilitatea să ridicăm viziera, am fi acceptat.” În acest moment Slayton cedează, iar astronauții vor ameriza cu bine după 10 zile 20 ore 9 minute și 3 secunde de la lansare.

Deși misiunea Apollo 7 a fost un real succes, nici unul dintre cei trei astronauți, care au făcut posibilă reușita, nu a mai zburat vreodată în spațiu. Este drept, Schirra își anunțase retragerea cu câteva săptămâni înainte de decolarea misiunii.

Vă promiteam o anecdotă legată de lipsa cafelei la bordul capsulei Apollo 7. Iat-o. Se spune că la o conferință organizată la Huston, Schirra a aranjat lucrurile astfel încât în pauze să nu fie servită cafeaua obișnuită, ci numai gustări. Normal, publicul, din care făceau parte și câțiva dintre cei ce interziseseră cafeaua la bordul capsulei Apollo 7, a început să protesteze viguros. În acest moment Schirra se ridică și rostește cu o voce răsunătoare: ”Domnilor, ați considerat că nu este potrivit ca echipajul Apollo 7 să bea cafea în timpul misiunii. De aceea cred că vă puteți lipsi și dv de cafea, timp de numai o zi!” 

Greva de pe Skylab 4?

Atunci când îmi propusesem să scriu această povestire lipsea semnul întrebării de la capătul subtitlului de mai sus. Aveam informații din surse pe care le consideram sigure că ceva ieșit din comun s-a petrecut în timpul misiunii Skylab 4. Apoi, pe măsură ce m-am adâncit în documentare, au început să apară îndoieli, fapt care m-a făcut să adaug acest semn de întrebare. Să trecem acum la povestire.

Stația spațială Skylab

Skylab a fost prima stație spațială americană. Ea a fost plasată pe orbita terestră, pe 14 mai 1973, de către o rachetă Saturn V, și a reintrat în atmosfera terestră pe 11 iulie 1979. La bordul ei s-au desfășurat trei misiuni: Skylab 2 (a demarat pe 25 mai 1973 și a durat 28 de zile), Skylab 3 (a demarat pe 28 iulie 1973 și a durat 59 de zile) și Skylab 4 (a demarat pe 16 noiembrie 1973 și a durat 84 de zile).

Echipajul misiunii Skylab 4 era format din Gerald P. Carr (comandantul misiunii), Edward G. Gibson și William R. Pogue. La circa opt ore după decolare are loc cuplarea cu Skylab și, conform procedurii, astronauții rămân peste noapte la bordul capsulei Apollo. Măsura avea rolul de ușura adaptarea la starea de imponderabilitate. Se considera că interiorul uriaș al lui Skylab i-ar fi dezorientat pe astronauți îngreunând această adaptare. În scurt timp Pogue începe să se simtă rău. Manifesta simptomele caracteristice răului de spațiu: dureri de cap, amețeli și stări de vomă. La un moment chiar a început să vomite și a umplut destul de repede o pungă cu prânzul consumat de dimineață…

Echipajul Skylab 4. De la stânga la dreapta: Gerald P. Carr, Edward G. Gibson și William R. Pogue.

Pe perioada acestor întâmplări nu exista legătură radio cu Centrul de Control al Zborului, așa că astronauții decid să le treacă sub tăcere și, la sugestia lui Gibson, se decide ca punga cu vomă să fie pusă în ecluza pentru gunoi, urmând să fie aruncată în spațiu. Era o încălcare clară a regulilor, dar astronauții Skylab 4 aveau un motiv serios, credeau ei, pentru acest act de indisciplină. Pe Pământ aveau loc audieri în congresul american, care aveau să decidă soarta navetei spațiale, aflată atunci în stadiul de proiect ambițios. Noul vehicul spațial urma să fie pilotat către aterizare iar faptul că astronauții aveau rău de spațiu putea să fie folosit ca argument împotriva realizării noului vehicul spațial. Se putea pune cu ușurință întrebarea: ”Ce rost are naveta spațială, dacă astronauții vor fi amețiți și nu ar fi în stare să o piloteze?”

Astronauții credeau că, nefiind în legătură radio cu solul, actul lor de indisciplină ar fi trecut neobservat.  Dar nu a fost să fie așa. Uitaseră că tot ceea ce se discuta în spațiu era înregistrat pe casete și apoi transmis către Pământ. A doua zi dimineață, imediat după trezirea astronauților, de la sol, Alan Shepard (primul american în spațiu) le reproșează actul de indisciplină. Spera că nu au aruncat în spațiu punga cu voma lui Pogue. Nu apucaseră să o arunce.

Dar de ce era atât de importantă această pungă nenorocită? Motivul era unul medical. Unul dintre obiectivele misiunii Skylab 4 era acela de a studia efectele zborului de lungă durată asupra metabolismului uman. Pentru aceasta fiecare picătură de apă și fiecare îmbucătură consumate de astronauți erau cântărite cu atenție. Tot cu atenție era cântărit și ceea ce se elimina în urma metabolismului. Comparând, zi de zi, cele două valori se puteau obține rezultate importante pentru fiziologia omului în timpul zborurilor cosmice de lungă durată. Actul de indisciplină, aparent neînsemnat, putea periclita unul dintre obiectivele importante ale misiunii Skylab 4.

O dată depășit acest moment lucrurile păreau să intre în normal. Astronauții s-au instalat în spațiosul Skylab și au început activitățile științifice. Din nefericire programul era extrem de încărcat. Părea că programatorii activităților de la bordul laboratorului spațial nu au ținut deloc seama de dificultățile lucrului în Cosmos. Programul de lucru ajunsese să fie de 16 ore pe zi. ”Programul era foarte strâns”, avea să remarce Carr (așa cum este citat în cartea Homesteading space: The Skylab story). ”Trebuia să luptăm minut de minut pentru a îl respecta. Iar asta s-a întâmplat pe parcursul multor zile. Era foarte greu pentru moralul nostru. Eram foarte grăbiți și și nu reușeam să ducem totdeauna la bun sfârșit experimentele. […] Am ajuns în situația în care trebuia să planificăm până și mersul lai baie!” Carr continuă: ”în cele din urmă am început să fim un pic țâfnoși. Pentru a face loc mai multor experimente ei au început să să ne înghesuie și mai mult programul. În unele cazuri au programat exercițiile fizice imediat după masă.” În mod normal săptămâna de lucru la bordul stației spațiale Skylab dura zece zile ”iar în cea de-a zecea zi puteam face orice aveam chef. Era și ziua în care puteam face duș. Dar am renunțat la primele două sau trei zile libere, pentru a ne încadra în program. Am ajuns în punctul în care moralul nostru a scăzut dramatic, ne simțeam groaznic și realmente eram epuizați.”

Jerry Carr și Edward Gibson în interiorul Skylab 4

Evoluția evenimentelor de la bordul stației spațiale Skylab nu putea avea decât un singur sens: dezastrul. Pe 28 decembrie 1973 avea să se producă ceea ce avea să fie etichetată drept o ”grevă spațială”. Pur şi simplu, comandantul misiunii, Gerald P. Carr, decide să întrerupă legătura radio cu solul, iar echipajul şi-a luat, cu de la sine putere, o zi liberă. Aveam de-a face cu o adevărată grevă în spațiu, un act extrem de insubordonare. Iată cum descrie evenimentul prestigioasa publicație Los Angeles Times, în ediția online din 28 decembrie 2015: ”În cele din urmă, la câteva zile după Crăciun, Carr a transmis către Pământ un mesaj revoltat: «Avem nevoie de mai multă odihnă. Avem nevoie de un program mai relaxat. Nu vrem exerciții fizice după ce mâncăm. Vrem să aducem lucrurile sub control.» Răspunsul de la sol a fost unul ferm: echipajul trebuie să își respecte programul. Pe 28 decembrie echipajul a intrat în grevă. (în anumite relatări se vorbește despre o «revoltă», dar termenul este mult prea aspru.) Carr a închis legătura radio cu Terra iar membrii echipajului și-au petrecut restul zilei relaxându-se.” Versiuni ale acestei relatări le-am găsit în foarte multe locuri, inclusiv în Smithsonian Magazine, o publicație caracterizată de o mare rigoare. Totuși…

Am încercat să adun mai multe date despre acest eveniment. Am găsit la NASA Oral History, interviuri cu Pogue și Carr. În nici unul dintre ele nu se amintea de vreo ”grevă” sau de vreo ”revoltă”. Asta mi-a dat de gândit. Apoi am găsit transcripturile comunicațiilor dintre echipajul Skylab 4 și Centrul de Control al Zborului. Nu a fost chiar ușor (cronologia transcriptului este în ore de la lansare), dar am dat de faimoasa zi de 28 decembrie 1973. Transcriptul arată o zi ca oricare alta, fără vreo urmă de grevă a echipajului. Am continuat documentarea și iată ce am găsit în cartea ”Homesteading space: The Skylab story”, din care am citat mai devreme. Gibson: ”În efortul de a fi mai eficienți, din când în când, numai unul dintre noi mai ținea legătura cu solul, în timp ce ceilalți doi aveau radiourile închise pentru a se dedica fără întrerupere sarcinilor ce trebuiau să fie finalizate. […] Într-o zi am făcut o greșeală și, timp de o orbită, am avut cu toții radiourile închise!” Carr: ”Centrul de Control al zborului ne-a apelat, iar noi nu am răspuns. Asta a produs mare îngrijorare la sol. Desigur, presa a jubilat. «Uitați-vă că astronauții ăștia bătrâni și morocănoși nu vor să mai răspundă la apelurile radio», spuneau jurnaliștii.” Gibson: ”Poveștile fabricate de media au fost preluate mai apoi și într-un studiu realizat de către Harvard Business School. Nu a existat nici o «grevă în spațiu», ea este rodul unei imaginații prea bogate.”

Incheiere

Să nu uităm că atât Apollo 7, cât și Skylab 4, au fost misiuni ce țineau de copilăria explorării spațiale. Abia învățam să trăim acolo sus, în Cosmos. Nu știam cât de importante sunt cuvintele, cât de important este dialogul dintre cei rămași acasă și cei plecați acolo sus. Acum s-a dezvoltat puternic o ramură a psihologiei, care se ocupă tocmai cu managementul relațiilor dintre astronauți și dintre astronauți și echipele de la sol. Totuși au rămas în continuare multe lucruri de rezolvat. Îndrăznesc să afirm că în cazul zborurilor de lungă durată, cum vor fi cele către Marte, principala provocare nu va fi una tehnologică, ci una psihologică.

Comentați pe Facebook