Deși oamenii de Neanderthal au dispărut cu aproximativ 40.000 de ani în urmă, unele dintre genele lor persistă în ADN-ul majorității oamenilor moderni, ceea ce sugerează că strămoșii noștri aveau o oarecare slăbiciune pentru acești hominizi îndesați, cu creste pronunțate ale sprâncenelor. Noile cercetări dezvăluie când au avut loc aceste schimburi genetice.
Pentru a reconstrui această poveste, autorii unui studiu, care a fost postat pe baza de preprinturi arXiv (dar care nu a trecut deocamdată prin procesul peer review), au analizat genomul a 59 de Homo sapiens antic, datând de acum 45.000 până la 2.200 de ani. Dintre aceștia, 33 au trăit cu mai bine de 10.000 de ani în urmă, inclusiv faimosul om siberian Ust’-Ishim. Aceste genoame au fost comparate cu cele a 275 de oameni actuali din întreaga lume. Cu ajutorul unui algoritm specializat, rulat pe un calculator, cercetătorii au urmărit apoi evoluția genelor de Neanderthal de-a lungul mileniilor și au determinat câte generații le-au fost necesare pentru a diverge așa cum au făcut-o. „Măsurând covarianța strămoșilor pentru fiecare dintre cei șaisprezece indivizi antici care au trăit între 40.000 și 20.000 de ani în urmă, deducem că fluxul de gene Neanderthal a avut loc cu circa între 321 și 950 de generații înainte ca acești indivizi să trăiască”, scriu autorii studiului. Relația de dragoste dintre Homo sapiens și oamenii de Neanderthal a început în urmă cu aproximativ 47.000 de ani și a durat aproape șapte milenii.
Impactul real al acestor întâlniri preistorice nu este înțeles pe deplin. Cu toate acestea, este clar că strămoșii Neanderthal nu se găsesc uniform în genomul nostru. Unele regiuni sunt complet lipsite de ele și sunt numite „deșerturi arhaice”, în timp ce altele conțin niveluri neobișnuit de ridicate de variante de Neanderthal. Acest lucru sugerează că o mare parte din materialul genetic dobândit de la Neanderthal a fost probabil dăunător și a fost eliminat prin selecție naturală. Cu toate acestea, unele gene au conferit avantaje de supraviețuire și au fost transmise din generație în generație.
Explorând acești „candidați pentru integrarea adaptivă”, cercetătorii au identificat 347 de gene de Neanderthal bine conservate în populațiile antice și actuale. Acest lucru sugerează că multe dintre aceste gene au fost imediat benefice pentru oamenii moderni atunci când au întâlnit noi presiuni de mediu în afara Africii. Aceste gene utile de Neanderthal se găsesc în principal în regiuni ale genomului legate de pigmentarea pielii, metabolism și imunitate. Aceasta înseamnă că schimburile genetice dintre Homo sapiens și oamenii de Neanderthal i-au ajutat probabil pe strămoșii noștri să se adapteze la medii noi și variate. De exemplu, adaptările în pigmentarea pielii ar fi putut ajuta oamenii să-și regleze expunerea la lumina soarelui în climate mai temperate, în timp ce îmbunătățirea metabolismului și a imunității ar fi putut îmbunătăți capacitatea de a supraviețui noilor boli și la diferite diete.
În concluzie, această cercetare ilustrează modul în care întâlnirile interspecifice au modelat evoluția umană. ADN-ul de Neanderthal din genomul nostru ne aduce aminte că specia noastră a fost modelată printr-o serie de întâlniri și adaptări complexe.
