Răspuns simplu: ocultația propriu-zisă și foarte multe fenomene adiacente eclipsei, majoritatea atmosferice.
Nu confundați eclipsa parțială cu cea totală. Ca să fac o analogie, eclipsa parțială e senzația pe care o ai când zbori cu avionul, iar eclipsa totală e sentimentul pe care îl încerci când sari cu parașuta din avion. Nu ați sărit cu parașuta din avion? Înseamnă că ați văzut numai eclipse parțiale.
Așadar, ce vedeți în timpul unei eclipse?
1. Cu aproximativ o oră și jumătate înainte de totală, Luna începe să intre în fața Soarelui – avem fazele de parțialitate, care se văd prin filtru solar, niciodată cu ochiul liber: există pericol de orbire!
2. Voi căuta un copac înalt și mă voi uita la umbrele lăsate de frunzele acestuia. Voi observa proiecția Soarelui în zeci-sute de lumini de forma unei seceri. Nu este secera Lunii, ci forma pe care o ia Soarele acoperit parțial de Lună.
3. Lumina se schimbă. Devine din ce în ce mai întuneric, iar la un moment dat culoarea obișnuită a luminii se schimbă și ea într-un gri metalic. Pentru fotografi, inclusiv calitatea luminii se modifică, gândiți-va doar că încet-încet sursa de lumină se transformă dintr-un disc generos într-un punct minuscul.
4. Vântul se întețește, iar temperatura scade. Acest lucru nu e valabil la toate eclipsele, mai ales în privința vântului. Temperatura scade, dar, dacă sunteți într-o zonă cu umiditate crescută, nu veți resimți neapărat creșterea de câteva grade Celsius (5°C în medie), pentru că, odată cu scăderea temperaturii, curba umidității crește, iar diferența de temperatură resimțită e mică. În zonele uscate însă, scăderea de temperatură se simte ușor și dați-mi voie să spun că e binevenită, după observațiile de dinainte de totalitate, în plin Soare.
5. Orizontul capătă culori și nuanțe pe care nu le vedem decât în timpul unei totale. De jur împrejurul nostru se produce un apus continuu, iar cerul devine cărămiziu, în nuanța cromosferei solare. Această cromatică e tipică unei eclipse totale, ea nu se poate observa fără blocarea luminii provenite de la sursa cea mai puternică de lumină – fotosfera.
6. Norii din apropierea orizontului se întunecă treptat, imediat ce umbra acoperă, de la vest la est, tot cerul.
7. Animalele reacționează la lăsarea acestui semi-întuneric brusc și neprogramat din timpul zilei, așa că e foarte posibil să auzim cocoși cântând al doilea răsărit al Soarelui, în aceeași zi.
8. Dacă vom urmări eclipsa dintr-un punct înalt – vârf de deal, munte, dintr-un avion, vom observa cu siguranță trecerea umbrei din dreapta în stânga (emisfera Nordică) peste relieful de la orizont sau chiar peste nori. Imaginea este spectaculoasă și seamănă cu ceea ce am văzut în filmele SF că se întâmplă cu Terra, când este atacată de vreo navă extraterestră – spre exemplu în filmul „The Indipendence Day”.
9. Cu 2-3 minute înainte de totalitate, pe sol, chiar lângă noi se proiectează un fenomen atmosferic încă neînțeles pe de-a întregul – așa numitele „shadow bands” sau benzi de umbră. Sunt niște umbre sub formă de dungi paralele, care traversează foarte repede solul.
10. Înainte de totalitate, vorbesc de ultimele 10-15 secunde, se întâmplă două fenomene foarte spectaculoase, pe care eu îmi propun, de data aceasta, să nu le observ, explicațiile ceva mai tarziu în articol. Inelul cu diamant și mărgelele lui Baily sunt ultimele fărâme de lumină care pătrund prin văile lunare și se scurg spre noi, chiar înainte ca Luna să acopere complet limbul solar. Aceste fenomene există pentru că suprafața Lunii nu e netedă, are munți, văi adânci, margini de cratere, crevase.
11. În timpul unei eclipse totale, precum cea din 21 august, care ține circa 2 minute și jumătate (tipic pentru o eclipsă), se vor urmări toate fenomenele din coroana solară și din cromosferă, de la baza Soarelui până la 7-8 raze solare de jur împrejurul discului acoperit de Lună.
Imediat după contactul 2 (C2) și înainte de contactul 3 (C3) (intrarea, respectiv ieșirea Lunii din fața Soarelui) se pot observa protuberanțe (același lucru cu filamentele vizibile deasupra fotosferei), lipite de discul abia acoperit al Soarelui. De culoare roșu-rozaliu, aceste formațiuni sunt de fapt coloane de gaz ionizat, plasma înfășurată pe liniile de câmp magnetic, care se plimbă de jos în sus și invers, la înălțimi de mii și sute de mii de kilometri, deasupra cromosferei.
După zona cromosferei, luminată intens, urmează zona coroanei solare, care seamănă cu un abur bine structurat, cu fuioare care pleacă de la baza discului spre toate direcțiile si pămătufuri fine de fire la poli. E de culoare alb-electrică și te lasă efectiv cu gura căscată când apare brusc, după momentul de inel cu diamant. Ea poate fi zărită cu circa un minut înainte de C2 și încă un minut după C3, dacă întindeți degetul și acoperiți fotosfera rămasă.
Notă: coroana solară NU se poate vedea cu ochiul liber decât în timpul unei totale, nu există niciun instrument care să o înfățișeze așa cum arată ea de fapt. Așadar, majoritatea timpului va fi alocat pentru studiul formațiunilor din coroană, atât cu ochiul liber cât și prin binoclu și telescop. Ca strălucire, informație utilă mai ales pentru fotografi, coroana solară este aproximativ la fel de luminoasă ca Luna la prim pătrar, dar depinde mult de ce se întămplă în acel moment în coroană (ejecții de masă) și în atmosfera noastră (norii de înaltă altitudine îi pot diminua semnificativ luminozitatea). Cea mai strălucitoare coroană pe care am observat-o s-a întâmplat în 2006, în plin minim solar.
12. Pentru mine, cel mai interesant lucru, de data aceasta, ar fi să observ lumina cenușie a Lunii, adică reflexia pe care Pământul o trimite cu o intensitate de 60-70 de ori mai mare decât reflexia Lunii pline pe care o percepem noi, într-o noapte senină. Mărturisesc faptul că până acum nu am dat importanță acestui fenomen și nici nu mi-a trecut prin cap să nu observ inelul cu diamant de dinaintea totalei pentru a face loc unui pseudo-efect, de reflexie a luminii.
Acum, la a 10-a eclipsă, voi încerca să mă adaptez la intuneric, folosind ochelari cu lentilă roșie, care lasă numai lumina din spectrul cu unde mai lungi, spre roșu, să pătrundă pe retină. În momentul în care anulezi benzile mai scurte, celulele responsabile cu vederea pe întuneric, așa numitele bastonașe, intră în funcțiune, se activează, și după aproximativ 25 de minute poți distinge obiecte în întuneric, bineînțeles dacă înlături ochelarii.
De fapt, culoarea roșie păcălește creierul, care prin intermediul retinei primește informația (falsă) că afară s-a întunecat, de vreme ce nu se mai percep undele mai scurte de roșu, din spectrul luminii. Bastonașele nu percep lumina roșie, iar, dacă celelalte benzi sunt tăiate, e ca și cum lumina ar fi stinsă pentru acești receptori de pe retină. Imediat se comandă activarea celulelor specializate, fără ca celulele „de zi” – conurile să fie dezactivate. De fapt singurii receptori care văd și în bandă roșie rămân conurile.
Cu alte cuvinte, voi putea să lucrez la calculator și la montarea instrumentelor, e adevărat, în lumină roșie, și în același timp să mă adaptez la întuneric, ca și cum aș fi stat cu ochii închiși timp de 25 de minute! Cool!
13. Privesc cerul. Tot cerul, cu atenție. De ce? Pentru că doar în timpul unei eclipse totale, în miezul zilei, putem vedea stele! Se face suficeint de întuneric, deși nu ca în timpul nopții, ca să vedem cele mai strălucitoare stele și, desigur, planetele aflate la ora aceea deasupra orizontului.
Pe 21 august, lângă Soare, la circa două grade de arc, spre est, așadar prin coroană, vom vedea steaua Regulus. Deasupra Soarelui eclipsat, ceva mai la dreapta, va străluci Marte, iar și mai sus, în aceeași direcție îl vom zări pe Venus. În stânga, spre est (în funcție de locul de observație de pe teritoriul american) se va vedea planeta Jupiter.
14. Bineînțeles că în preajma momentului C3, toate cele de mai sus se vor relua în sens invers, adică imediat înainte caut protuberanțele pe marginea discului, observ mărgelele lui Baily și inelul cu diamant, umbra cum dispare spre est, culoarea cromosferică cum dispare de la orizont, norii cum se luminează la loc, benzile de umbră și fazele de parțialitate. Dar cine mai are timp de fazele de parțialitate, după un astfel de succes al totalității?!
În încheiere, am un gând pe care vreau să vi-l împărtășesc, cu speranța că veți fi alături de noi, chiar și virtual, în această aventură prilejuită de știința astronomiei.
În timpul totalității, se întâmplă un lucru bizar, pe care l-am întâlnit la absolut toate eclipsele, dar mai ales la prima mea experiență, în România anului 1999. E vorba de un soi de dilatare a timpului – care se oprește brusc, la un moment dat. Imediat ce Luna pătrunde complet în fața Soarelui, timpul parcă stă pe loc. Rămâi fără idei și fără cuvinte.
Acest moment este ca o dilatare a timpului, pentru că ai impresia ca Luna care trecea prin fața Soarelui cu doar câteva minute înainte s-a oprit și acolo va rămâne, peste Soare. Dintr-o dată, brusc, apare lumina sub formă de mărgele, la marginea Lunii, și toate clipele percepute ca infinite se încheie prea repede. Dualitatea percepției acelor momente e fascinantă și te face să vrei să mai vezi încă o eclipsă și încă una.
Iar pe mine m-a determinat să vreau (mai rămâne să văd dacă și pot) să le observ pe toate câte mai sunt, până când eu nu voi mai fi.
URMĂREȘTE AICI
MAREA EXPEDIȚIE AMERICANĂ!
Mulțumiri speciale domnului Nicolae Dimaca, lui Florin Micu (TIPRO) și LynxTV
