Atunci când adresăm o asemenea întrebare, ne așteptăm ca răspunsul firesc să fie „pentru protecție în fața prădătorilor”. Ei bine, nu acesta este răspunsul. Mai degrabă, țestoasele au evoluat în felul în care arată astăzi pentru a fi mai eficiente atunci când sapă, se arată într-un studiu publicat în Current Biology de către mai mulți specialiști de la Muzeu Naturii și Științei din Denver, SUA.
Specialiștii americani și-au concentrat atenția spre cel mai vechi strămoș al țestoaselor, un animal botezat Eunotosaurus africanus, care a trăit acum circa 260 de milioane de ani. Resturi fosile ale acestui animal au fost descoperit în Africa de Sud, în regiunea Karoo.
„Bazinul Karoo era unul extrem de arid acum 260 de milioane de ani. Iar un mecanism comun de apărare în fața acestor condiții vitrege, și la animalele dispărute și la cele actuale, este acela de a te adăposti în subteran. Adăposturile săpate în sol ofereau nu numai răcoare, dar și un mediu stabil și sigur în care să poți trăi”, declară Tyler Lyson, unul dintre autorii studiului.
Lyson și colegii săi au observat că, în cazul lui Eunotosaurus, coastele animalelului ofereau o poziție stabilă din care acesta putea săpa. „O astfel de poziție stabilă este imperios necesară pentru a ajuta la săpat. Vedem cum animalele care își sapă adăposturi s-au adaptat pentru a fi mai eficiente, ele au membre masive și puternice sau gheare de mari dimensiuni”, adaugă specialistul american.
Modificarea coastelor la strămoșii țestoaselor a dus, într-un final, la apariția carapacei. A fost un pas evolutiv important, atâta vreme cât coastele, care au un rol important în respirație, și-au pierdut rolul la aceste animale. Astfel, ventilația plămânilor s-a bazat numai pe mușchi. Acest pas evolutiv le-a permis țestoaselor să se miște și să respire în același timp. În fapt, anumite animale, inclusiv din ziua de azi, așa cum sunt șopârlele, nu pot face aceste două activități simultan. Practic, șopârlele își țin respirația atunci când aleargă.
O astfel de adaptare evolutivă s-a dovedit una de real succes pentru strămoșii țestoaselor. În cea mai mare extincție pe care a cunoscut-o viața, cea de acum 252 de milioane de ani, acești strămoși au supraviețuit tocmai pentru că erau capabili să își sape adăposturi subterane. În timp, țestoasele s-au adaptat la traiul acvatic, ceea ce le-a permis să supraviețuiască atât extincției de la granița dintre Triassic și Jurassic, cât și celei de acum 66 de milioane de ani care a dus la dispariția dinozaurilor.
