În doar șase ore, deșerturile terestre primesc de la Soare echivalentul energiei pe care întreaga societate umană o consumă într-un an. Află cum poate fi exploatat acest imens dar.
(Continuare a articolului din revista Știință & Tehnică, nr. 2, Mai 2011).
Fondată în 2003, societatea Trans-Mediterranean Renewable Energy Cooperation (TREC) a plecat iniţial de la trei structuri disparate (Clubul de la Roma, Fundaţia pentru protecţia climei din Hamburg şi Centrul naţional pentru cercetări energetice din Iordania), două ale societăţii civile şi una de stat, pentru ca în scurt timp să atragă un nucleu de energeticieni, politicieni şi experţi în dezvoltare durabilă, care s-au declarat iniţiatorii unui supliment la resursele de energii renuvelabile – în sensul că: nu dărâmăm ceea ce există pentru un edificiu absolut nou, ci ne adaptăm, plastic, la structurile energetice existente în Uniunea Europeană.
Dar gândiţi-vă la partea MENA (Middle East + North Africa) din EU-MENA, au spus politicienii şi jurnaliştii implicaţi în proiect: pentru locuitorii Orientului Apropiat (Middle East) şi ai Africii de Nord (North Africa), cei ocoliţi de dezvoltarea industrială a ultimelor două veacuri: ei vor beneficia de „energie curată”, de zeci de mii de locuri de muncă, de infrastructura ce, inevitabil, va fi construită pentru proiect, poate de unele industrii adiacente fermelor solare, staţii de pompare pentru a scoate apă din lacul de apă dulce de sub Sahara, dar mai ales de uzine moderne de desalinizare a apei – acţiune teribil de importantă, căci, spun experţii UNESCO şi ai FAO, pe la mijlocul veacului în care ne aflăm peste 2 miliarde de pământeni vor suferi de sete (ce tragic, să mori de sete pe o planetă a apelor…). Iar apă înseamnă şi agricultură de bună calitate – vezi succesul extraordinarei lucrări a libienilor care, scoţând la suprafaţă apele din marea dulce de sub deşerturi, cresc lanuri de grâu în pustiu şi adapă şi setea unor mari oraşe.
Între 2004 şi 2007, ca să continui istoria modernă a energeticii nascente, TREC a lansat trei studii de mare amploare (MED-CSP, TRANS-CSP şi AQUA-CSP, CSP fiind acronimul de la Concentrating Solar thermal Panel, adică uzină solară în care razele Soarelui sunt concentrate pe o coloană cu apă-abur-turbină) studii care au evidenţiat deja potenţialul energetic (în energii renuvelabile) al MENA, posibilele cereri de apă şi energie ale populaţiei din Africa de Nord şi Orientul Apropiat în perioada 2010-2050 şi şansele de construire a reţelei energetice legând UE de MENA. Cele trei studii au fost comandate şi plătite, aflaţi, de Ministerul Mediului din Germania, în colaborare cu Centrul Aerospaţial german, iar sateliţii i-au dus pe inginerii nemţi la concluzia că folosind doar 0,3% din suprafaţa MENA pentru construirea de centrale solare s-ar putea obţine suficientă energie electrică şi toată apa (desalinizată) de care are nevoie regiunea! Pentru nevoile sutelor de milioane de cetăţeni ai Uniunii Europene a anilor 2050 (întreaga Europă, de la Portugalia şi Norvegia până la Turcia, Armenia şi Gruzia), ai Maghreb-ului, Libiei, Egiptului şi a întregii zone turbulente a Orientului Apropiat!
Şi îmi dau seama că tot la acest capitol de scurtă istorie a energeticii deşerturilor ar trebui să menţionăm o iniţiativă politică foarte interesantă, cea a preşedintelui francez Nicolas Sarcozy, acea Uniune Mediteraneană care ar trebui să lege în interese toate popoarele din jurul acestui Mare Nostrum, leagănul civilizaţiei de astăzi. Şi cu ce altceva îi poţi lega între ei pe cetăţenii secolului al XXI-lea decât punându-le în faţă soluţii la marile probleme ale lumii în care trăim: energie, apă, hrană, locuri de muncă? Şi chiar dacă reacţia politicienilor germani la ideea Uniunii Mediteraneene a fost una de respingere, cea a oamenilor de ştiinţă şi a inginerilor germani a fost una de implicare profundă – asta mă şi face să am încredere în acest proiect pur şi simplu fabulos. Proiect cu care ne aflăm în ceea ce strategii ar numi un joc cu sumă câştigătoare pentru absolut toţi factorii implicaţi în proces, indiferent de naţionalitate, limbă, profesie, grad de bogăţie. Un proiect care, odată intrat pe mâinile savanţilor şi inginerilor, scapă din ghearele politicienilor, breasla, s-o recunoaştem, cea mai înapoiată a lumii în care trăim.
Un perdant se profilează totuşi la orizont, mamutul Petrol + Gaze, dar chiar şi pierdearea lor este doar aparentă, căci preţioasele rezerve de hidrocarburi, în loc să fie arse, aşa cum se întâmplă acum, pot fi net rentabilizate dacă resursele sunt îndreptate spre industria chimică şi a materialelor plastice şi spre deservirea, totuşi, a unor centrale termice din locuri izolate sau la unele mijloace de transport. Cât despre uzinele nucleare, pot să-i asigur pe energeticienii de la Cernavodă că atât timp cât vor exista resurse minerale suficiente (cam până spre capătul veacului, spun specialiştii), cele câteva sute de centrale nucleare ale Terrei vor funcţiona fără probleme – desigur, sub stricta supraveghere a organismelor planetare de control al energiei atomice – deoarece nevoile de energie vor fi din ce în ce mai mari, pe măsură ce în noua ciivilizaţie industrială „verde” păşesc tot mai mulţi locuitori ai planetei.
Şi, pentru a încheia acest mic capitol de istorie, să spun că energetica solară începută prin câteva experiemente acum 2-3 decenii pare să intre într-o fază de consolidare, SUA, Grecia (care, după părerea mea, ar trebui deja să nu folosească decât Soarele şi vântul pentru nevoile energetice ale litoralului său şi ale puzderiei de insule din Mediterana), Spania, Algeria şi Maroc s-au înscris în cursă, iar în Egipt un consorţiu hispano-japonez proiectează o fermă solară într-un loc aşezat, geografic, sub nivelul mării, pentru a se aduce acolo apa sărată din Mediterana, ca „materie primă” pentru o mare uzină de desalinizare a apei – vă rog să vă gânţi ce extraordinare consecinţe ar avea construirea unui asemenea complex în zona egipteană apropiată de fâşia Gaza: energie şi apă pentru 2-3 milioane de egipteni şi toţi atâţia palestinieni, ale căror vieţi pot fi astfel cu totul schimbate. Cu o investiţie de doar 5 milioane de Euro, acest proiect al Uniunii Europene poate însemna o dramatică întoarcere de pagină pentru întreg Orientul Apropiat.
Concluzii? De fapt, nu se pot trage concluzii la un proiect care pare ieşit din paginile unei povestiri SF şi care a stârnit imaginaţia energeticienilor „verzi”, a ecologiştilor sadea, ba chiar şi a unor politicieni – vezi încleştările în care s-au lansat francezul Nicolas Hulot, americanul Al Gore sau britanicul Nicholas Stern. Deşi lobby-ul politic şi administrativ este abia nascent, veţi vedea însă că în jurul proiectului se vor stânge din ce în ce mai mulţi pământeni, milioane şi milioane. Oricum, este limpede că ne apropiem, şi cu acest proiect, de finalul cu prea multe focuri al epocii industriale. Deşi, spre 2050, spun prognozele, vom avea nevoie de şi mai multă energie decât acum, cu 50% mai mult, pentru nevoile celor 9,3 miliarde de cetăţeni ai Terrei – asta, în scenariul mediu (căci, Doamne fereşte, se poate şi mai rău!). Dar tot pentru mijlocul veacului, oamenii de ştiinţă de la Agenţia Internaţională a Energiei (AIE) ne spun că va trebui să păstrăm concentraţia de dioxid de carbon în atmosferă sub 450 ppm (părţi per milion) – iar pentru asta va trebui să punem la bătaie, anual, cel puţin 1% din Produsul Mondial Brut, dacă vrem (şi vrem!) ca în 2050 trei sferturi din energia produsă şi consumată de pământeni să fie obţinută din surse neconvenţionale (altfel, efectul de seră ne paşte!). Adică mai ales prin utilizarea energiei solare (de la Soare avem oricum de 8000 de ori mai multă energie, zilnic, decât consumul mondial!), eoliene, prin tehnologii pe bază de hidrogen (celule de combustie) şi, fireşte, prin reorientarea energetic economicoasă a maşinilor, aparatelor şi vehiculelor (1,1 miliarde, de autoturisme şi camioane, încă din 2030 – pentru parcul său auto, China va trebui să-şi asfalteze întreaga suprafaţă agrară!, ne avertizează Lester Brown) pe care le vom folosi. La fel, prin tehnologii industriale economicoase, prin reproiectarea caselor şi localităţilor în care trăim.
Or, schimbarea de paradigmă socială trebuie să se facă prin câteva mişcări revoluţionare, pentru a se dizloca situaţia de încremenire în care se află lumea de acum. Centralele termice pe bază de cărbune trebuie pur şi simplu închise, în următorii 10-20 ani, cele pe hidrocarburi lăsate să se stingă cu încetul, energetica nucleară trebuie încurajată, dar nu până la a duce la apariţia unor pericole geopolitice (vezi Iran, Pakistan, dar şi tsunami-ul japonez), va trebui să regândim biocombustribilii pentru a nu duce la scumpirea alimentelor, energiile renuvelabile prin Eol poate că vor trebui proiectate doar pentru planul local, cel mult pentru plan regional. Aşa că, pentru a evita colapsul lui H. sapiens spre anii 2050, nu ne mai rămâne decât să ne ridicăm ochii şi minţile spre Soarele nostru. Decarbonarea lumii poate începe cu Uniunea Europeană, spun iniţiatorii programului TREC, şi asta trebuie să se întâmple în următorul sfert de veac.
„Being here tomorow” – „Să fim aici şi mâine!”, este lozinca sub care se vor desfăşura lucrările Forumului Mondial al Ştiinţei de la Budapesta din noiembrie 2009. „Politicienii nu pot construi piramide, nici descoperi planete, dar ei pot investi în diseminarea cunoaşterii”, a spus Katalin Szili, speaker în Parlamentul Ungariei, prezentă la Forumul din 2007 a savanţilor lumii. „Trebuie să construim o nouă arcă a lui Noe!”, ne-a îndemnat atunci splendoarea asta de om, prinţul-inginer Hassan bin Talal, când ne-a azvârlit în faţă fabulosul proiect TREC. Iar Dennis Meadows, membru al Clubului de la Roma, coator al bulversantei lucrări a anilor ’70, „Limitele creşterii”, după ce ne-a ţintuit cu: ”V-am spus, în urmă cu 32 de ani, că vom ajunge la ananghie!”, a desenat natural şi metaforic prezentul şi viitorul ciivilizaţiei noastre prin: Viitor I – creştere exponenţială; Viitor II – paralel cu abscisa; Viitor III – curba coboară dramatic (criza de acum… – n.a.); Viitor IV – este nevoie de schimbări urgente, trebuie combinat socialul cu noile tehnologii, altfel sistemul global scapă de sub control – NU MAI AVEM TIMP!…
Producţia de energie prin mijloace clasice, adică murdare, ne-a făcut deja atât de mult rău, încât încălzirea atmosferei planetei va mai continua încă 30 de ani, chiar dacă schimbăm acum toate tehnologiile, ne avertizează economistul briranic Nicholas Stern, care şi calculează cât ne va costa ca să ne reparăm planeta: 5500 miliarde Euro. Ceea ce pare enorm – înseamnă cam 10% din Produsul Mondial Brut anual – dar poate fi „sifonat” spre diverse antreprize planetare, la care să fie atrase nu numai guverne ci şi mari companii. Iată două exemple: în Germania, prin legi logice, cetăţenii au fost convinşi să plătească câte 5 Euro de persoană anual pentru producerea energiilor neconvenţionale – iar rezultatul a fost că, în doar 8 ani, s-a pus în mişcare o producţie de energie neconvenţională (solară, eoliană, bio) de 18000 megawaţi, dar – amănunt important – au apărut şi 72000 de locuri de muncă!
Cât despre implicarea transnaţionalelor, iată bugetele pentru cercetare ale câtorva coloşi industriali: Exxon Mobil – 35 miliarde dolari, Shell – 25 miliarde dolari, British Petroleum – 22 miliarde dolari (poate se simt cu musca pe căciulă, dar probabil că au şi interesul de „a fi aici şi mâine”, cum spune lozinca de la Forumul budapestan al ştiinţei). Să remarcăm însă că nici o mare bancă, fond de investiţii, societate de asigurări, agenţie de speculanţi financiari nu se află printre investitorii în energetica neconvenţională, deci în viitor – asta spune multe despre lăcomia şi prostia acestei categorii profesionale.
Or, ca să nu dublăm „producţia” de CO2 de acum – ceea ce se va întâmpla până în 2025, dacă nu schimbăm lumea în care trăim – este nevoie, spuneam, de paşi spre o adevărată revoluţie. O revoluţie paşnică, aşa cum ne-o prezintă această minune de proiect care este TREC – Trans-Mediterranean Renewable Energy Cooperation, cu al ei concept al energiei electrice obţinută din deşerturi. Specialişti din Uniunea Europeană şi din unele ţări arabe au făcut primii paşi. Pe următorii îi aşteptăm de la carismaticul Barak Obama, preşedintele ţării „drogate” cu hidrocarburi şi principalul furnizor de gaze toxice în atmosfera planetei.
Administraţia Obama a întors la 180 de grade politica predecesorului său la conducerea SUA şi a anunţat pur simplu o transformare a industriilor americane, deci şi a energeticii în SUA. Ba chiar a dat ultimatum urmaşilor automobilistului John Ford (cel care a inventat producţia explozivă de autoturisme), obligându-i să gândească şi să proiecteze vehicule cu puţină cheltuială de combustibil sau, şi mai bine, fără benzină sau motorină în rezervor, vehicule electrice sau mânate de celule de combustie, capitol la care cercetarea tehnologică a SUA a rămas mult în urma Japoniei, Coreei de Sud, Italiei, Franţei, Germaniei. De aceea, eu mă aştept ca energeticienii americani să fie atraşi de proiectul TREC, nu numai pentru a-şi dezvolta producţia de energie electrică de tip solar în propriile lor deşerturi (ceea ce se va întâmpla repede, veţi vedea…), ci şi pentru că de pe poziţia pe care se află (volens nolens, jandarm planetar), proiectul EU-MENA trebuie să li se pară atrăgător, fiind, de fapt, singura soluţie pentru a face pace în Orientul Apropiat. Şi una dintre soluţiile importante în a aduce Africa în ciivilizaţia tehnologică de astăzi.
O fermă solară în Gaza, sau lângă Gaza, altele, eventual, în săracul Yemen şi în înapoiata şi turbulenta Somalie pot să dea pur şi simplu semnalul schimbării lumii, în acea parte a ei, mai ales dacă reţeaua de centrale solare se dezvoltă apoi spre Iordania, Siria, Turcia, Irak, Egipt, Libia, Tunisia, Algeria, Maroc, Mauritania.
Ne aflăm în faţa unei uriaşe uşi care se poate deschide, spre binele tuturor, dacă cetăţeanul planetar Barak Obama îşi asumă rapid rolul mesianic pe care părea că şi l-a propus cu doi-trei ani în urmă, acela de a face lumea mai bună. În colaborarea cu Uniunea Europeană – minunată invenţie a Istoriei – SUA au acum o uriaşa şansă de a juca o carte a păcii prin dezvoltare. Dezvoltare durabilă, bazate reverenţa pe care o datorăm Soarelui nostru.
