Pleistocenul (acum 2,5 milioane – 11.000 de ani) a cunoscut cei mai mari reprezentanți ai familiei urșilor, Arctodus –în America de Nord, și Arctotherium – în America de Sud. Aceștia au dispărut odată cu megafauna americană, la finalul acestei epoci geologice, însă întrebările privind apariția și proliferarea lor pe cele două continente americane au constituit un mister până în prezent.
Pentru mare parte din timp s-a crezut că acești giganți au apărut în America de Nord, migrând ulterior spre America de Sud, acolo unde au căpătat alte trăsături evolutive. Un studiu genetic realizat în premieră, studiu care a vizat ADN-ul acestor animale dispărute, a relevat totuși o surpriză de proporții.
Singura rudă încă în viață a urșilor uriași, deși este vorba de un reprezentant de mici dimensiuni, este ursul andin, sau ursul cu ochelari (Tremarctos ornatus). Analizând ADN-ul acestuia cu cel al speciilor gigantice dispărute, Arctodus și Arctotherium, a reieșit că Tremarctos se aseamănă doar cu primul, lipsindu-i în chimb legăturile genetice cu indivizii sud-americani. Implicațiile acestui rezultat sunt uriașe și schimbă din temelii paradigma evolutivă a urșilor uriași.
Înseamnă că aceștia au evoluat independent, un caz clar de evoluție convergentă, care a dat naștere, dintr-un strămoș comun, la două specii diferite, în zone diferite ale planetei. Cel mai probabil, urșii uriași au apărut ca urmare a condițiilor climatice și ecologice oarecum asemănătoare din cele două Americi. Medii în care vânatul era abundent, iar carcasele animalelor vânate de carnivore de dimensiuni mai mici puteau fi cu ușurință însușite de acești uriași ai naturii.
