5
(4)

Extincțiile în masă, acele momente în care viața de pe Pământ pare să se apropie de anihilarea totală, evocă adesea imagini de haos și dezolare. Totuși, potrivit unui studiu recent, aceste crize planetare ar putea juca un rol nebănuit în evoluția vieții. Simulările pe computer arată că departe de a fi simple catastrofe, extincțiile în masă permit vieții să renaște mai diversă și mai complexă. Acest paradox ridică o întrebare fascinantă: ce ar fi dacă perturbările majore ar fi nu numai scopuri, ci și oportunități pentru viață?

De la apariția vieții pe Pământ, planeta noastră a trecut prin mai multe extincții în masă care i-au transformat radical ecosistemele. Aceste răsturnări, adesea catastrofale pe termen scurt, au jucat și ele un rol cheie în apariția unor noi forme de viață.

Un exemplu emblematic este Marea Oxidare în urmă cu aproximativ 2,5 miliarde de ani. Activitatea fotosintetică a cianobacteriilor a eliberat apoi cantități mari de oxigen în atmosferă, făcând Pământul locuibil pentru forme de viață complexe precum animalele. Această revoluție chimică a decimat simultan o mare parte a organismelor anaerobe, incapabile să supraviețuiască într-un mediu bogat în oxigen. La fel, dispariția dinozaurilor în urmă cu 66 de milioane de ani, cauzată de un impact de asteroizi, a marcat sfârșitul unei ere. Această catastrofă a permis mamiferelor să-și diversifice nișele ecologice și, în cele din urmă, să deschidă calea pentru apariția umanității. Aceste evenimente arată că crizele globale pot acționa ca factori ai inovației biologice. Ele remaniază cărțile, redefinesc regulile și deschid perspective pentru evoluția vieții. Această dinamică rezonează cu ipoteza Gaia, propusă în anii 1970 de James Lovelock și Lynn Margulis. Potrivit acestei teorii, Pământul și ecosistemele sale formează un sistem de autoreglare, în care viața contribuie activ la menținerea condițiilor favorabile existenței sale. Prin urmare, crizele nu ar fi doar momente distructive, ci și oportunități pentru ca viața să evolueze și să-i sporească rezistența.

Un studiu recent, publicat în Monthly Notices of the Royal Astronomical Society, abordează științific această ideie. Folosind un model computerizat, numit Tangled Nature Model, cercetătorii au simulat evoluția ecosistemelor interconectate supuse unor perturbări majore, cum ar fi reduceri temporare ale resurselor disponibile sau dezastre globale. Rezultatele întăresc o viziune optimistă: în sistemele în care viața reușește să supraviețuiască acestor crize, adesea revine cu o complexitate crescută. Speciile stabilesc relații mai numeroase și mai sofisticate, ceea ce la rândul său crește stabilitatea și rezistența întregului ecosistem.

„Când există un colaps, oferă posibilitatea ca ceva nou să apară”, rezumă Arwen Nicholson, astrofizician și coautor al studiului. Departe de a condamna viața la declin ireversibil, aceste crize par, dimpotrivă, să catalizeze inovația și diversificarea. Această perspectivă este direct în acord cu spiritul ipotezei Gaia: viața și Pământul interacționează în așa fel încât să mențină și chiar să îmbunătățească condițiile propice coexistenței lor. Tulburările, deși pot provoca extincții în masă, deschid și calea unei reorganizări evolutive, marcate de ecosisteme mai complexe și mai robuste. Implicațiile acestui studiu se extind dincolo de Pământ. Cercetătorii cred că aceste mecanisme ar putea fi universale și se pot aplica altor planete. Într-adevăr, dacă perturbările favorizează apariția unor sisteme complexe, aceasta ar putea influența modul în care căutăm semne de viață extraterestră. Nathan Mayne, astrofizician și coautor al studiului, subliniază că planetele aflate în apropierea limitelor zonei lor locuibile, acea regiune din jurul unei stele în care poate exista apă lichidă, ar fi putut suferi mai multe perturbări climatice sau impacturi de asteroizi. Aceste evenimente, deși distructive, ar putea promova de fapt o viață mai complexă.

Ipoteza Gaia, deși influentă și atractivă, a stârnit întotdeauna dezbateri pasionale în cadrul comunității științifice.

Pe de o parte, apărătorii săi salută abordarea sa interdisciplinară. Ei o văd ca o explicație puternică pentru înțelegerea modului în care Pământul a menținut condițiile propice vieții timp de miliarde de ani, în ciuda răsturnărilor masive, cum ar fi impactul asteroizilor sau schimbările climatice majore. Menținând că viața contribuie în mod activ la modelarea condițiilor planetare, ipoteza Gaia evidențiază un fel de cooperare sistemică între mediul viu și cel neviu.

Pe de altă parte, detractorii săi subliniază defecte conceptuale și metodologice. Mulți critică natura teleologică a ipotezei: sugerând că Pământul acționează ca un organism autoreglabil, unii cred că implică un scop sau o intenție în spatele proceselor naturale, care nu este compatibil cu știința modernă. Mai mult, mai mulți oameni de știință susțin că mecanismele Gaian descrise de Lovelock și Margulis nu au baze experimentale solide și se bazează adesea pe corelații, mai degrabă decât pe o cauzalitate stabilită.

Nici acest studiu asupra crizelor planetare care pare să întărească ipoteza Gaia nu scapă criticilor. Unii cercetători observă că modelele computerizate precum Tangled Nature Model simplifică într-adevăr considerabil complexitatea biologică reală și omit în special mulți parametri cruciali, cum ar fi feedback-urile climatice sau interacțiunile geochimice.

Cât de util a fost acest articol pentru tine?

Dă click pe o steluță să votezi!

Medie 5 / 5. Câte voturi s-au strâns din 1 ianuarie 2024: 4

Nu sunt voturi până acum! Fii primul care își spune părerea.

Întrucât ai considerat acest articol folositor ...

Urmărește-ne pe Social Media!

Ne pare rău că acest articol nu a fost util pentru tine!

Ajută-ne să ne îmbunătățim!

Ne poți spune cum ne putem îmbunătăți?