De ce mă face Fiat 500 să mă simt ca un copil? Bună întrebare. De ce? Pentru că arată ca o jucărie, ca o bombonică sau poate pentru că mă face să mă simt pur și simplu tânăr? Ei, comedie, credeam că e o întrebare simplă și că am un răspuns clar, dar văd că lucrurile se complică.
Vai de mine, încep să mă simt „încolțit”, cam ca atunci când aveam doar câțiva ani și toate tantile mă întrebau câți ani am și toți nenii ce vreau să mă fac când voi fi mare. Ce întrebări aiurea, când eu voiam să alerg după păsări prin văzduh și să fac toate blocurile roșii doar pocnind din degete și, mai ales, să am cea mai supercalifragilistică supermegabestială mașină din lume, cu enșpe mii de roți și de volane și mai tare ca racheta!
La vremea respectivă, mașină era orice avea patru roți. Dar peste câțiva ani aveam să-mi dau seama că, pe lângă Daciile care se deosebeau doar prin culoare (familia mea avea o Dacia 1300 botezată „Negruța” – ghici de ce!), mai erau și altele în peisajul șoselelor comuniste: Lada, Skoda sau Fiat.
De un Fiat Polski al unui vecin îmi amintesc foarte bine, o buburuză roșie cam vechiuță și cam jerpelită, care nu prea ieșea din garaj. Eram proaspăt posesor de buletin și de bicicletă Pegas pseudo-semicursieră (avea 4 viteze, nenicule!), dar tot timpul, când garajul respectiv era deschis, mă opream curios și mă uitam la moaca permanent bosumflată a micului Fiat: ”uf, nu mai termină de meșterit omul ăsta, să mă scoată și pe mine la plimbare”.
Săracul „fiețel”, atât de simpatic și atât de… condamnat.
Între timp, am devenit ahtiat după mașini și lumea auto a început să se deschidă galopant. Am devenit fan a diverse modele și mărci, rând pe rând, conform gusturilor și înțelegerii de moment. Am ajuns să testez o grămadă de mașini, să trăiesc din plin diverse senzații la volan, să învăț multe despre ce se-ntâmplă în spatele scenei auto. M-am maturizat (oare?) dominat fiind de mașini.
Până când, în 2007, lumea s-a zguduit din temelii. A, nu despre criza economică mondială vorbesc. Ci despre apariția noului Fiat 500. Care mi-a adus instant în minte micul Polski care-mi rodea curiozitatea în adolescență. Ce-i drept, „inima” de petrolhead era deja promisă altei „domnițe” pe patru roți (ce chestie, nici nu-mi mai amintesc acum care a fost obiectul pasiunii trecătoare din acea perioadă…), așa că n-am căzut în mrejele cincisutelui.
Însă noul Fiat 500 m-a subjugat cu povestea predecesorului, care cu exact o jumătate de secol în urmă a devenit un adevărat erou salvator al Italiei. M-a lăsat fără grai, încercând să-mi explic de ce designul său retro mă făcea să mă topesc ca un copil care moare de ciudă că părinții nu-i cumpără jucăria din vitrină, devenită brusc centrul universului.
Mi-a dat judecata pragmatică peste cap când am realizat că e mai mare pe dinăuntru decât lăsa să se înțeleagă exteriorul. Și m-a cucerit prin caracterul ludic pe care îl transmitea, în ciuda unor performanțe care pe hârtie păreau doar niște caramele cu ambalaj tern, iar în realitate parcă te înfruptai din cea mai delicioasă înghețată.
Mă scuzați, am eu impresia sau am ajuns să vorbesc ca un om imatur și cu capul nori?! Ah, e 1 iunie, azi îmi permit să dau frâu liber copilului din mine.
Buun. Anii au început să curgă, Fiat-ul 500 a mai primit câte o cosmetizare, așa, cu iz de facelift. Până când italienii au anunțat că, gata, e cazul să scoată un nou 500. Că doar o regulă din lumea auto spune că 8 ani e suficient pentru ciclul de viață al unui model. Iar în 2015 se făceau deja 8 ani de la lansarea lui Fiat 500 pe piață.
Și iată noul Fiat 500. Adică „noul” Fiat 500. Cât m-am bucurat când am văzut că e, de fapt, același cincisute simpatic și ludic. Doar pe ici, pe colo s-a mai modernizat un far, un stop, un sistem multimedia, un motor. Detalii. Ceea ce contează, spiritul și caracterul, au rămas neatinse. Bene, molto bene, bravissimo!
Iar dovada că am dreptate e chiar faptul că am căutat febril pe un site de anunțuri o machetă a Fiat-ului 500 original, numai și numai pentru ca să-mi satisfac dorința apărută peste noapte de a face o poză copilărească. Colac peste pupăză, s-au potrivit și culorile: roșu pentru machetuță și tangerine-tango pentru mașină (ok, recunosc, soția mi-a deslușit ce tip de nuanță are, de fapt, 500-le de față; pentru mine era doar un roșu-care-bate-spre-portocaliu).
Nici nu mai știu ce voiam să spun despre mașină. Cât de spațioasă și ergonomică e, ce performanțe are motorul, ce comportament rutier oferă, cât consumă, cât costă… La naiba, astea-s chestii de oameni mari, ce-mi pasă mie de toate lucrurile astea serioase? Fiat 500 nu are nevoie de o analiză coerentă sau de comparații pragmatice.
Lucrurile sunt mult mai simple: dacă nu ești dominat de gândirea matură și ai în cont cel puțin 11.192 de euro (deși, la cât de mari sunt posibilitățile de personalizare, mai degrabă iei în calcul minimum 15.000 de euro…), andiamo – ia-o, bucură-te de ea și trăiește-ți viața lăsându-te dominat de pornirile copilărești.
Știu, e foarte greu în ziua de azi să accepți un astfel de sfat, dar cincisutele are darul să te convingă că e posibil. Cum? Nu știu, încă nu m-am prins. Tot ce știu este că exact lucrurile astea le-am citit în ochii oricui a văzut mașinuța asta. Iar eu m-am simțit, din nou, ca un copil fără griji și bucuros fără motiv la volanul lui Fiat 500.
P.S.
Mi se pare de-a dreptul incredibil că efectul super-subiectiv pe care Fiat-ul 500 îl are asupra mea este, totuși, rezultatul ingineriei exacte și al gândirii tehnologice. Și mai cred că aș deveni o „victimă” sigură a versiunii electrice Fiat 500e 🙂
