În regnul animal, toate strategiile sunt bune pentru a supraviețui atacurilor nemiloase ale prădătorilor feroci. Unele animale preferă să fugă și să-și exploateze viteza pentru a scăpa de atacuri altele încearcă să fie mai viclene decât atacatorii lor. Unele adoptă comportamente pur defensive, cum ar fi gruparea în turme pentru a descuraja prădătorii. De asemenea, pot fi folosite mecanisme de camuflare sau de mimetizare pentru a se amesteca în mediul înconjurător și pentru a evita să fii reperat. Uneori, tehnicile sunt chiar destul de neobișnuite, cum ar fi cașaloții care folosesc defecarea defensivă împotriva orcilor.
O broască tropicală minusculă și lipsită de apărare a trebuit să folosească alte metode de supraviețuire în cazul unui pericol iminent. Pentru prima dată, cercetătorii au reușit să identifice și să analizeze strigătele de suferință ale unui amfibian pe cale de dispariție. Conform rezultatelor acestui studiu, deși oamenii nu le pot auzi, ele sunt încă suficient de intense pentru a ține la distanță potențialii prădători. Este vorba despre Haddadus binotatus o specie broaște endemică în pădurea tropicală braziliană. Se remarcă prin dimensiunile reduse. Într-adevăr, chiar dacă femelele sunt mai mari decât masculii la această specie, ele rămân totuși mici, cu o lungime medie de doar 64 mm. Este suficient să spunem că, cu o dimensiune atât de mică, șansele de supraviețuire sunt destul de mici în cazul unui atac. Din fericire, aceste animale minuscule se pot baza pe un strigăt atât de ascuțit încât urechea umană nu-l poate percepe… spre deosebire de prădătorii împotriva cărora desfășoară acest mecanism de apărare uimitor.
Într-un studiu publicat în Acta Etologica, cercetătorii raportează că au reușit pentru prima dată să înregistreze emisia de ultrasunete la acești amfibieni sud-americani. Oamenii pot percepe doar o gamă de sunete de 20 kiloherți sau mai puțin. Cu toate acestea, aceste broaște pot emite sunete cuprinse între 7 și 44 de kiloherți pentru a se apăra. „Unii potențiali prădători ai amfibienilor, cum ar fi liliecii, rozătoarele și primatele mici, sunt capabili să emită și să audă sunete la această frecvență, ceea ce oamenii nu pot face. Una dintre ipotezele noastre este că strigătul de suferință se adresează unora dintre aceste animale, dar s-ar putea și ca banda largă de frecvență să fie generală, în sensul că se urmărește să sperie cât mai multe animale de pradă”, explică Ubiratã Ferreira Souza, autorul principal al studiului care este ceretător la Universitatea de Stat din Campinas (São Paulo, Brazilia).
Nemulțumită să scoată sunete pătrunzătoare, această broască adoptă și o poziție care se dorește a fi intimidantă. Ea își arcuiește spatele în timp ce își ridică partea din față a corpului și își deschide gura căscată, parcă gata să scoată celebrul ei țipăt de sânge. Cu toate acestea, în cele din urmă, numai atunci când își închide parțial gura emite acest sunet ultrasonic.
Cercetătorii au fost foarte norocoși aici. Ei au reușit să înregistreze de două ori strigătele de suferință pe care apoi le-au putut analiza folosind un software specializat pentru a identifica frecvențele incredibile desfășurate de aceste animale. Cu toate acestea, deși aceasta este prima dată când un apel ultrasonic defensiv a fost descoperit la un amfibian, oamenii de știință sunt siguri că Haddadus binotatus nu este un caz unic. După cum afirmă Mariana Retuci Pontes, coautor al studiului și doctorand la aceeași universitate braziliană: „ținând cont de faptul că diversitatea amfibienilor din Brazilia este cea mai mare din lume, cu peste 2.000 de specii descrise, nu ar fi surprinzător să descopere că și alte broaște emit sunete la aceste frecvențe. »
Până acum comunicarea cu ultrasunete este binecunoscută la mamifere precum balene, lilieci, primate mici și chiar rozătoare. Cu toate acestea, trebuie remarcat faptul că, dacă apelurile ultrasonice au fost deja descoperite la speciile de amfibieni din Asia, aceste apeluri aveau atunci comunicarea între specii ca unic scop și nu un obiectiv defensiv ca aici. Această nouă descoperire sugerează cercetări viitoare interesante pentru a descoperi care prădători sunt sensibili la aceste apeluri defensive și cum reacționează aceștia la ele.
Cercetătorii au prezentat și o altă posibilitate. La fel ca și în cazul peștilor domicile din jurul Marii Bariere de Corali care lansează semnale chimice de avertizare atunci când sunt urmăriți pentru a atrage prădătorii de la propriii lor atacatori, ar putea fi aici că amfibienii urmăresc același scop. Ubiratã Ferreira Souza crede în orice caz că este posibil ca aceste strigăte să servească, de exemplu, la atragerea bufnițelor care ar putea apoi, la rândul lor, să atace șerpii înainte ca aceștia să aibă timp să-și închidă colții fără milă asupra acestor mici broaște. Înțelegerea mai detaliată a mecanismelor lor fascinante de apărare, precum și a dinamicii dintre prădători și prada lor este în orice caz crucială și demonstrează nu numai că cele mai mici creaturi, aparent banale, pot implementa adaptări interesante care merită studiate, dar subliniază și importanța protejării. habitatele în care au loc aceste interacțiuni surprinzătoare, în special pentru aceste populații de amfibieni anonimi care se confruntă cu amenințări tot mai mari la adresa supraviețuirii lor. Acest studiu ne permite în sfârșit să întrezărim posibilitatea ca în liniștea aparentă a naturii să existe de fapt o cacofonie nebănuită pe care știința încă nu o dezvăluie.
