O cronică literară de Mihail Mihailide
Fabuloasa carte de recentă apariție „Întâmplări ciudate din Istoria Medicinei” (2019, Editura Curtea Veche) e scrisă de un autor cu vocație picomirandoleană, doctorul Radu Iftimovici, membru al Academiei de Științe Medicale,profesor universitar acreditat,iatroistoric, om de știință (cercetător virusolog), eseist, biograf și dramaturg – difuzat la radio și televiziune și jucat cu succes atât în Capitală, cât și în țară. Este de asemenea citabil faptul că, între 1972 și 1988, Radu Iftimovici a fost producătorul a 42 de filme de televiziune, dedicate vieții și operei unor celebri oameni de știință. În 1971, i-a fost acordat premiul „Kalinga” al UNESCO, destinat să recompenseze persoanele evidențiate prin activitatea de merituoși popularizatori ai științei.
Răsfoind opera lui Radu Iftimovici…
„Istoria medicinii și farmaciei universale” este principala sa operă în calitate de iatroistoric; monografiile închinate savanților Constantin Levaditi, Mihai și Alexandru Ciucă și George Emil Palade („Spovedania unui învingător“) sunt reprezentative pentru biograf; „Nu ucideţi caii verzi” (1983), o dezbatere de idei despre adevăr şi morală în lumea medicală; „Joc ciudat după scăpătat” (1987), „A cincea cameră a inimii” (1989), „Poftă bună, canibali”, „Creşteţi vipere la sân”, „Curve de lux” (1996) și recenta „conerie atroce”, „Aventurile pravoslavnicilor Mitică și Petrică” (2018) sunt titluri ale unora dintextele saledramatice.
Radu Iftimovici e membru al Uniunii Scriitorilor din România, iar experienţa sa ca om de teatru constituie subiectul scrierii Cleaf, cleaf prin noroiul societăţii noastre socialiste multilateral subdezvoltate.
Supusă controverselor (opinii nu îndestul argumentate de adversari) este lucrarea sa memorialistică și autobiografică – „Veşnica mea pomenire”, volum de aproape 500 de pagini, marcat de originalitatea frapantă ideatică și de limbaj a autorului, care – a proposito de carte – a avut şansa să cunoască mari personalităţi (ale științei, îndeosebi), unele afirmate după ultimul război mondial, perioadă pe care a străbătut-o în deplină sănătate, urmând ca, în curând să fie sărbătorit ca tânăr nonagenar și ca autor al recentelor „Întâmplări ciudate…”
Și păsările poartă ghips, nu?
Adjectivul „ciudate”din titlu (cu sinonimele: bizare/neobișnuite/stranii/chisnovate etc.) nu e determinantul cel mai potrivit, fiind ales probabil în scop de marketing editorial. Mai toate întâmplările pe care ni le înfățișează autorul – relatări interesante, atractiv înfățișate, adesea cu umor, scrise într-o frumoasă limbă românească (scuturată de galimatiasul importurilor lingvistice ale vremurilor noastre) – sunt despre descoperiri din cursul evoluției artei (și într-un târziu) științei medicale, în beneficiul semenilor. Existente ca fapte începând din „Timpuri străvechi”, „Călătorind prin Evul mediu” și parcurgând „Sinuosul drum către medicina modernă”, erau de nesesizat în absența unui observator curios și sagace. Pe scurt, o istorie selectivă a evoluției medicinii, din vremuri imemoriale și până în zilele noastre, cu referiri la viața și truda corifeilor. Episoade care – prin multitudine – sunt imposibil de enunțat în prezentarea de față, altfel decât numai prin câteva exemple.
Multe sunt observații din lumea animală, decriptate de om și adesea inspiratoare. Doi medici veterinari din Sibiu vânau sitari. Câinele adulmecă și le aduse pasărea vânată. Când să-l arunce în tolbă, unul dintre ei văzu la piciorul sitarului o ciudată umflătură, „de mărimea unei prune, tari ca piatra.” O tumoare osoasă, probabil. Dar o tumoare cu paie în ea? Observară că umflătura cea dură era argilă întărită cu fire uscate de iarbă.
La o radiografie ulterioară, constatară că pasărea își fracturase piciorul cu mai mult timp în urmă. Durerea a forțat-o să-și țină piciorul imobil, iar cu ciocul să facă un original bandaj rigid.
Încântați de observația lor, publicară în revista „Carpați” (apărea prin 1941) un articol intitulat „Doctorul Scolopax” (genul păsării), considerându-se primii în lume care au constatat fenomenul. N-au fost primii, ci K. Florike, un zoolog german, care scria la începutul secolului al XX-lea că a dat peste un „corb ortoped”. Cioroiul își protejase piciorul fracturat cu un ameste de licheni, puf și sânge închegat. Cele două întâmplări sunt întrețesute de autor într-o agreabilă schiță literară.
Operații de cataractă în antichitate
Apoi, uimitoare simbioze: pasărea Buphaga de pe spinarea hipopotamilor care, liniștiți, se lasă deparazitați; ori fioroșii crocodili cărora cursorius aegyptus le curăță rămășițele de carne dintre colți (altminteri, resturile ar putrezi și ar declanșa infecții cu grave repercusiuni nu numai asupra „aparatului masticator”); urangutanul „epidemiolog” care, din instinct, știe să trieze maimuțele bolnave de cele sănătoase ori să aplice peste rănile membrilor speciei sale „bandaje”originale din betel și salivă (conține lisosimă, enzimă-antibiotic izolată de Fleming, „care l-a orientat în cercetările sale în descoperirea penicilinei”). Istorioarele continuă cu manevrele „chirurgicale/obstetricale” din stră-stră-vechime, uneori uimitoare. Sau trepanațiile – care au lăsat dovezi pe craniile descoperite ori operațiile de cataractă de mai târziu: se împingea în jos cristalinul, creându-se astfel o „fereastră” pentru receptarea pe retină a imaginilor etc.
Cum l-a altoit mama lui Constantin Mavrocordat pe fiul ei… cu vărsat de vânt
O reproducere după Albrecht Dürer, cu legenda „Degeaba fugi – moartea te-ajunge din urmă”, sau a unei picturi cu semnătura lui Hans Holbein cel Tânăr (ilustrațiile din volum sunt pe cât de numeroase, pe atât de sugestive) deschide o amplă secțiune de miniproze cu subiect real: marile molime care au secerat populația în Evul Mediu (dar și mai încoace).
Ciuma neagră și lupta cu șobolanii (inteligența umană a inventat atunci, în lipsă de altceva „carantinele”), holera, lepra, variola (cu metoda de „altoit cu vărsat”, comună în principatele de la Dunăre locuite de români, un fel de imunizare sui-generis, datând dinaintea anilor 1450-1500: Pulheria, mama domnitorului Constantin Mavrocordat, și-ar fi altoit cu vărsat copiii. „În timp ce Ludovic al XV-lea, cel rămas în istorie pentru sintagma après moi, le déluge, dar nu numai, deși zicerea nu i-ar fi aparținut – ci uneia dintre metrese, Madame de Pompadour -, ar fi murit în 1774 de variolă). Cu istoria altor boli secerătoare de vieți, între care tuberculoza și descoperirea lui R.Koch; a rabiei (turbării) „celebră” pentru Pasteur – a cărei viață și operă merită considerate de patrimoniu universal–, cititorul se va întâlni în următoarele capitole.
Jenantul secret al lui Ludovic al XIV-lea
Urmează expunerea prin narațiuni captivante a avansului treptat în cunoaștere – secole – datorate unui Paracelsus („a lansat ideea chimiei analitice”); Morgagni (fiecare boală lasă în țesuturi leziuni specifice); Hipocrate (rolul mediului asupra sănătății, reguli de conduită medic/bolnav); Herofil din Calcedonia (a deosebit primul, prin disecție, arterele de vene; a menționat diferența dintre substanța albă și cenușie a sistemului nervos); Galen (observă cele două componente: sistemul nervos somatic și cel vegetativ); Vesalius (primele desene anatomice prin observație autentică); William Harvey (marile descoperiri cu privire la sistemul circulator – inimă și vase de sânge) și a multor altora: Avicenna, Malpighi etc.
Autorul ne oferă în continuare texte cu virtuți literare despre rolul anatomiștilor și chirurgilor. Este astfel descrisă cu talent prozastic operația (reușită) a lui Charles François Felix asupra lui Ludovic al XIV-lea (hemoroizi și fistulă anală), după care „onorariul” oferit de „Regele Soare” a fost: dreptate pentru chirurgi! Chirurgia era o meserie exercitată de bărbieri și trebuie recunoscută ca o ramură a medicinii!
Autorul, cu știința punerii în scenă și a dialogului exersate de-a lungul timpului, sporește plăcerea lecturii (esențială, în fond) și instruiește „subliminal”.
Sfârșitul tragic al unui mare om de știință
Interesantă este și relatarea observațiilor pe cât de simple, pe atât de uluitoare prin rezultatele lui Ignaz Semmelweis, care au condus la prevenirea ucigătoarei febre puerperale. Dar și notarea tristului final de viață al acestuia, o ilustrare, de-a lungul veacurilor a adagiului remanent invidia medicorum pessima: internat cu forța într-un spital psihiatric, Semmelweis – care deranjase somități și cutumele neigienice ale acestora în sălile unde se asistau nașteri – a murit ca urmare a unor răni infectate, pricinuite de bătăile „curative” primite, rezervate „nebunilor furioși”…
Mai selectez pentru citare, din sutele de întâmplări cuprinse în acest volum de 400 pagini, pe aceea care a tulburat lumea științifică de la noi în urmă cu nu foarte mulți ani. Terminată în… coadă de pește. Aceasta privește nedreptatea ce i s-a făcut fiziologului român Nicolae C. Paulescu, adevăratul descoperitor al pancreinei, cunoscută azi ca insulină, pe nedrept atribuită unor cercetători canadieni.
Pe Paulescu „nu s-a găsit nimeni să îl propună la premiul Nobel”
În 2021 se vor împlini 100 de ani de când la Paris și Liège apăruse în C.R.Soc. Biologie, articolul lui N. C. Paulescu, Action de lˊextrait pancreatique injecté dans le sang chez un animal diabetique (21 iulie); iar la 31 august, același an, și de același autor – Recherches sur le rôle du pancreas dans lˊassimilation nutritive, în revista Archiv. Internat. de Physiologie, Liège-Paris, ambele cu indicarea volumului și paginilor.
Paulescu anunța că descoperise un enigmatic hormon în lipsa căruia apărea diabetul (boală ce se caracterizează prin creșterea glucozei în sânge și eliminarea zahărului în urină – provocând așa-zisele „urini dulci”, cândva, prin gustare, element de diagnostic). El extirpase pancreasul câtorva câini de experiență și observase că în sângele acestora crește cantitatea de zahăr și apariția în urină, glucoza nemaifiind metabolizată, urmare a lipsei secreției endocrine a pancreasului. Apoi, când animalele erau muribunde, Paulescu le-a injectat intravenos un lichid filtrat, provenit din triturarea țesuturilor pancreatice de la alți câini. Patrupedele cu diabet și-au revenit; de asemenea și glicemia, iar eliminarea glucozei în urină a încetat.
Canadienii McLeod și Frederick Banting, apoi Charles Best, refac experiența lui Paulescu și „dându-se” că nu au aflat de observațiile acestuia, publică în iulie 1922 rezultatele „descoperirii” lor! Iar aceasta, cu toate că la reperul nr.19 din bibliografia canadienilor lucrarea lui Paulescu e… menționată. În textul articolului găsim totuși mențiunea mincinoasă: „Paulescu a reușit să obțină scăderea glicemiei și glicozuriei la câinii diabetici cu extractul său pancreatic, dar (…) nu a obținut nici un rezultat pozitiv”. O incorectitudine condamnabilă pentru oameni de știință. Furtul acesta științific le va aduce canadienilor premiul Nobel.
Povestea este mult mai lungă decât spațiul care ne permite aici relatarea integrală.
„Paulescu a murit în 1931, la 61 de ani, în mare măsură de inimă rea. În acest colțișor de Orient, pe care unii îl numesc „grădina Maicii Domnului”, nu s-a găsit nimeni să-l propună la premiul Nobel, chiar dacă nu l-ar fi luat” (Iftimovici).
Cum a scos Palade premiul Nobel din borcanul cu dulceață al bunicii
Acesta e titlul uneia din ultimele „povești”. Personajul principal e savantul de origine română, George Emil Palade, mult și pe drept admirat de autor. În anii 1991-1992 și 1995, Radu Iftimovici a avut șansa a două stagii la „San Diego School of Medicine”. A fost un bun prilej de a se documenta și pentru o carte biografică închinată profesorului G.E. Palade. După ce a reușit să scape din România ocupată de bolșevici, Palade s-a angajat cercetător benevol la Institutul Rockefeller din New York, în laboratorul condus de belgianul Albert Claude, renumit pentru că reușise disecția electronooptică a celulei vii. Acest lucru permitea studiul componentelor celulei vii: membrană, nucleu și, mai ales, citoplasmă.
Echipa belgianului obținuse imagini electonooptice pe care însă nu reușea să le interpreteze. „Nu se vedeau decât spărturi și fragmente din mitocondrii, aparatul Golgi, rețeaua endoplasmică etc. Or, care dintre spărturi aparținea uneia ori alteia dintre organitele celulei? Era evident că ultracentrifugarea, 10-20 de mii de rotații, spărgea celula, care nu putea rezista decât la cel mult 6-7 de mii de rotații. (…). Tehnica microscopiei electronice nu putea lipsi de operația prealabilă de ultracentrifugare.”
Într-o noapte de insomnie, (încă) tânărului Palade i-au venit în minte dulcețurile bunicii, așezate în ordine pe rafturile cămării cu „dichis moldovenesc”. (…) „Mi-am adus aminte de un fapt esențial. Cufundate într-o soluție foarte concentrată de zahăr, fructele din dulceață se păstrau luni de zile, absolut intacte. Nu se zbârceau, nu-și modificau forma. Ce-ar fi, mi-am zis, ca mâine, în laborator, în loc să pun celulele în soluția de ser fiziologic, să le pun în soluție de glucoză, ba nu – de fructoză, fiindcă e un zahăr extras din fructe.”
Ce le deosebește pe genii de noi, ceilalți
Le-a pus în într-o soluție de zaharoză (sucroză) și le-a supus la 10-15 000 de rotații. Minune: foarte multe organite din citoplasmă rămăseseră întregi. „Exact precum caisele și prunele verzi din dulceața bunicii…”. Autorul conchide: „Pentru «a pescui din memorie» amintirea cu dulcețurile bunicii, dar mai ales pentru a o asocia mintal cu tehnica ultra-centrifugării din microsocopia electronică îți mai trebuie ceva, deosebit de însușirile oricăruia dintre noi – îți trebuie să te fi născut un GENIU.”
Firește, când în 1974, Palade, A.Claude și De Duve au luat premiul Nobel pentru explorarea fină a celulei vii, savantul româno-american mai făcuse și alte descoperiri, precum: decriptarea structurii mitocondriei, punerea în evidență a ribozomilor, lămurirea „misterului” sinapselor nervoase și neuro-musuclare, clarificarea etapelor procesului de coagular etc., etc.
„Cărticica altoiului”, despre vaccinarea la 1850, ar trebui citită de mulți
A fi un diseminator al științei e un merit, nu cum preagrăbiții pseudotaxonomi o afirmă cu nuanță peiorativă – știință popularizată. Sunt (avem), slavă Domnului!, multe exemple. Atât de la noi cât și de aiurea. Pe la mijlocul veacului al nouăsprezecelea, de pildă, medicul Iuliu Barasch tipărea un jurnal pentru răspândirea științelor naturale și exacte în toate clasele: Isis sau Natura. Și tot el, broșura – „Cărticica altoiului” (despre vaccinare), ca intenție și temă – încă valabilă peste aproape două secole la noi… Henri Mondor, un mare chirurg francez, e un alt exemplu la îndemână, cunoscut de iatroistorici, care nu s-a sfiit să scrie medicină pe înțelesul tuturor, deși era – ca și Pierre Jean George Cabanis ori medicul Georges Duhamel, membru al Academiei Franceze.
