Chiar dacă astăzi este un termen asociat în mare parte cu ororile trecutului, rasismul pare mai viu decât ne-am fi închipuit. Pe fondul revenirii brutale în atenția opiniei publice a amenințării teroriste, vocile radicalilor de extremă dreapta și ale xenofobilor și rasiștilor de pretutindeni se fac din nou auzite.
Nu e deloc eronat să afirm că sunt inspirate poate și din credințele trecutului, din îndoctrinare sau prin promovarea pseudoștiințelor. Pentru a înțelege însă mai bine ceea ce înseamnă rasismul și care sunt subtraturile sale mai mult sau mai puțin științifice, vă propun o incursiune chiar în inima acestor ipoteze.
Deși poate părea paradoxal, noțiunea de rasă este una relativ nouă. Departe de a desemna o categorisire zoologică sau antropologică, termenul de rasă era, cel puțin în Renaștere, unul cât se poate de practic. În primul dicționar al limbii franceze, în anul 1679, autorul acestuia, faimosul gramatician și lexicograf francez César-Pierre Richelet (1626-1698), definea rasa ca linia unei familii, urmărită din tată în fiu.
Aproximativ în aceeași perioadă de timp, în anul 1690, într-un Dicționar Universal publicat postum, scriitorul francez Antoine Furetièr (1619-1688) împărtășea ideea colegului său din Academia Franceză, cu mențiunea că noțiunea de rasă putea fi folosită doar în cazul familiilor regale sau a celor ilustre. Furetièr propunea chiar o rădăcină etimologică a termenului de rasă din latinescul radix (fr. Racine – rădăcină), făcând o trimitere clară la imaginea arborelui genealogic.
Practic, rasa desemna un grup de oameni de același sânge și cu același patronim, o linie biologică continuă asigurată de transmiterea sângelui și a numelui. A venit însă sfârșitul secolului al XVIII-lea și momentul marilor schimbări socio-politice din Franța, dublat de contestarea puternică a familiilor privilegiate, iar noțiunea de rasă și-a schimbat atunci sensul.
Pentru prima dată, rasa desemna un grup de oameni cu trăsături fizice asemănătoare și cu aceeași origine geografică. Pe de altă parte, în Anglia, naturalistul John Ray, unul dintre părinții științei moderne, definea pentru prima dată, la sfârșitul secolului al XVII-lea, noțiunea de „specie” prin constanța formelor ereditare.
Inspirat din opera englezului, suedezul Carl Linnaeus, fondatorul sistemului taxonomic, menționa în prima ediție a monumentalei sale opere Systema Naturae (1735) că în cadrul speciilor există varietăți sau subspecii naturale, corespunzând unui tip morfologic și unei adaptări geografice determinate, însă termenul de rasă rămânea, cel puțin până la finalul secolului al XVIII-lea, unul vag și fluctuant.
De altfel, până la acest moment, noțiunile de rasă și specie tind, de multe ori, să fie privite ca interschimbabile. Georges-Louis Leclerc, conte de Buffon (1707 – 1788), unul dintre cei mai importanți oameni de știință ai secolului al XVIII-lea și un precursor al lui Charles Darwin, în a sa Istoria Naturală a Omului (1749) utiliza frecvent termenul de rasă pentru cel de specie, și susținea că, în cadrul speciei umane, există varietăți geografice, mai degrabă decât rase.
Însă, tocmai această dublă caracteristică (ereditate/adaptare geografică) a fost cea care a fondat definiția modernă a rasei, ca o subclasă naturală din cadrul unei specii, o varietate circumscrisă geografic. Însă, de aici și până la ideea superiorității unei rase asupra alteia este o cale lungă, iar noi trebuie să ne întoarcem privirea cu mult mai mult în trecut.
Unii sunt mai egali decât alții
Conform istoricului elvețian de origine israeliană Benjamin Henry Isaac, profesor în cadrul Universității din Tel Aviv, rădăcinile ideilor rasiste pot fi urmărite până în secolul al V-lea î.Hr., în Grecia Antică. Pe fondul dezvoltării diferitelor curente filosofice și a medicinei, o serie de gânditori greci, printre care și Hippocrate, au susținut ipoteza determinismului geografic, idee care menționa, printre altele, că mediul, clima și alte realități externe pot impregna calități fizice și mentale unor grupuri întregi de oameni.
Astfel, într-un tratat de acum circa două milenii și jumătate, aparținând părintelui medicinei, se găsește mențiunea că „oamenii cu pielea neagră sunt lași, în timp ce oamenii cu pielea albă sunt curajoși”, o idee preluată ulterior și de scriitorul și arhitectul roman Vitruvius. Și, chiar dacă mențiuni cu privire la diferențele de culoare și de fizionomie între oameni apar în scrierile chineze sau arabe de dinainte de secolul al XI-lea, primele date certe cu privire la superioritatea unei rase asupra alteia (deși acest termen nu este folosit explicit ci, mai degrabă, este folosit cel de nație) se nasc în secolul al XII-lea, în Anglia.
Mai precis din anul 1155, an în care Adrian al IV-lea, singurul papă englez, emite o bulă papală numită Laudabiliter prin care îi conferă regelui englez Henry al II-lea permisiunea de a cuceri Irlanda. Papa însuși îi numește pe irlandezi o națiune „primitivă și barbară”. Ulterior, papa Alexandru al III-lea, lider al Bisericii Catolice în momentul invaziei normande în Irlanda (1169), îi consideră pe irlandezi un „popor barbar cu practici dezgustătoare”.
Însă, nu este decât vârful aisbergului. Pentru a-și justifica și mai mult campania, monarhul englez îl trimite în Irlanda pe cronicarul său personal, galezul Gerald de Barry, cel care în Topographica Hibernica (Topografia Irlandei) și Expugnatio Hibernia (Cucerirea Irlandei) îi descrie pe irlandezi ca pe niște ființe extrem de înapoiate. În viziunea sa, Irlanda era o țară bogată, însă era populată de oameni leneși, murdari și înapoiați, dedați viciilor carnale, nu mai presus decât niște animale.
Au fost idei care s-au propagat sute de ani după moartea lui Gerard de Barry și care au adus un prejudiciu enorm poporului irlandez. În fapt, în secolul al XIV-lea, era deja împământenită ideea că irlandezii sunt oamenii cei mai înapoiați din lumea cunoscută, iar misiunea de civilizare a lor putea îmbrăca și cele mai brutale forme, uciderea unui bărbat irlandez sau a unei femei irlandeze fiind la fel de ușoară ca uciderea unui câine.
Puțini mai știu că primii sclavi din Lumea Nouă de pe plantațiile proprietarilor de pământ englezi au fost irlandezii. În Barbados și Jamaica, în secolul al XVII-lea, cei mai mulți sclavi erau irlandezi, urmați de indieni și abia apoi de africani. Ulterior, coloniștii englezi au descoperit că sclavii africani erau mult mai ușor de controlat și mult mai eficienți atunci când era vorba de munci grele (erau ieftini, erau imuni la bolile europenilor, nu aveau unde să fugă odată aduși pe plantațiile din Lumea Nouă, se revoltau mult mai rar decât irlandezii și erau mai rezistenți în fața temperaturilor ridicate decât aceștia).
Iar, odată cu începutul secolului al XVIII-lea, numărul sclavilor africani a crescut considerabil pe plantațiile din America Centrală și de Nord, și odată cu ei au răsărit și ideile pseudo-științifice cu privire la superioritatea rasei albe asupra celei negre. Cu atât mai mult cu cât militanții antisclavagism începuseră să își facă simțite opiniile.
Secolul al XVIII-lea este cel în care încep să se cristalizeze ideologiile rasiste cunoscute. Termenul de rasă, deși încă ambiguu (la fel de bine era folosit cel de „tip” sau cel de „neam”), este întrebuințat din ce în ce mai des pentru a crea o clasificare distinctă între europeni, indieni și africani.
Bazându-se pe diferențe fizice și, mai ales, pe o nouă „știință”, frenologia, liderii prosclavagism și o mare parte a coloniștilor albi au adoptat o clasificare semi-științifică, denumită Scala Naturae, derivată din scrierile vechilor greci, în care diferențele dintre etniile umane au devenit pietre de temelie pentru statutul acestora în societate. Inegalitatea fizică, morală, spirituală și, mai ales, intelectuală, era inalterabilă.
A fost creat, astfel, primul și singurul sistem sclavagist din istoria omenirii care a fost exclusiv rasial. Albii reprezentau forma desăvârșită a evoluției, fiind astfel în topul ierarhiei, galbenii se aflau la mijlocul acestui sistem, în timp ce negrii se aflau la baza sa. Acolo unde ar fi trebuit să rămână, în concepția creatorilor și susținătorilor acestei ideologii, pentru totdeauna. Vom reveni însă asupra acestei gândiri.
Pentru moment, ne vom întoarce la problema irlandezilor. Chiar dacă nu se mai numărau printre sclavii din Lumea Nouă, irlandezii au făcut în continuare subiectul multor stereotipuri și idei pseudo-științifice. Și asta nu numai în Anglia, ci și în Statele Unite ale Americii, Australia sau Canada, acolo unde imaginea lor a fost asociată cu cea a unor ființe inferioare, predispuse spre violență, spre consumul exagerat de alcool și care își impuseseră „monopolul” asupra locurilor de muncă prost plătite.
De multe ori erau numiți „negrii albi”, iar discriminările erau la ordinea zilei. Celebru a devenit anunțul NINA (No Irish Need Apply – „Nu angajăm irlandezi”), care în secolul al XIX-lea se regăsea în presa americană sau în semnele prin care se anunțau locurile de muncă vacante. Caricaturile vremii îi prezentau pe irlandezi ca pe niște ființe semi-evoluate, jumătate oameni – jumătate maimuțe, sau chiar cu trăsături demonice. Iar lucrurile nu s-au oprit doar la pamflete și caricaturi.
John Beddoe (1826-1911), unul dintre cei mai importanți etnologi englezi ai secolului al XIX-lea, publica în 1862 volumul Rasele Britaniei: O contribuție la Antropologia Europei Vestice. Volumul s-a bucurat de un succes enorm, fiind adăugit și republicat în același an 1862, apoi în 1885, 1905 și 1971. Beddoe susținea în opera sa că toate geniile tind să aibă mandibula și maxilarul reduse (aici era inclusă populația de origine engleză a Marii Britanii), în timp ce irlandezii și galezii au fălci proeminente.
Plecând de la această observație, etnologul englez sublinia faptul că populațiile de origine celtică (aceiași irlandezi și galezi) sunt similari Omului de Cro-Magnon descoperit pe teritoriul Franței, rasă arhaică similară la rândul ei cu rasa africană. Celții, de altfel, în opinia lui John Beddoe, erau complet diferiți de anglo-saxoni.
Astfel de idei au fost promovate pe larg și, chiar dacă nu au convins întreaga comunitate științifică, au devenit extrem de cunoscute. S-a mers până acolo încât „oamenii-maimuță” irlandezi să fie considerați veriga lipsă dintre maimuță și om, un clișeu tipic rasismului victorian. Ca un exemplu al acestor convingeri, Charkes Kingsley, un apropiat al lui Darwin și un promotor înfocat al ideilor acestuia, îi scria soției sale undeva la sfârșitul secolului al XIX-lea:
Mă bântuie imaginea acestor cimpanzei umani pe care i-am văzut în Irlanda… Să vezi cimpanezi albi este îngrozitor, dacă ar fi fost negri nu aș fi suferit atât
În concepția victoriană, irlandezii mai erau considerați emotivi, înclinați spre poezie, pasionali, sentimentali, însă nu vă lăsați păcăliți de aparențe. În epoca victoriană, astfel de atribute erau asociate copilăriei, implicit irlandezii erau oameni imaturi care aveau nevoie de îndrumarea unora mai evoluați, pragmatici, puternici, masculini… nimeni alții decât englezii. Peste toate, în ciuda sutelor de ani de opresiune, irlandezii nu renunțaseră niciodată la religia lor catolică, iar acest aspect era văzut ca o dovadă în plus a înapoierii lor. Vi se pare cunoscut?
Clasificări și ierarhii rasiale
Un aspect frapant al diferitelor clasificări în funcție de rasă în istoria antropologiei este cel dat de numărul de variații posibile. Dacă naturalistul francez Julien-Joseph Virey (1775-1846) menționa în Istoria Naturală a Omului (1802) doar două rase umane (cea albă și cea neagră), Joseph Deniker, antropolog francez de origine rusă, identifica, în anul 1900, nu mai puțin de 29 de astfel de rase.
Oamenii de știință ai secolelor trecute încercau, practic, bazându-se pe observații empirice, să determine criteriile diferențiative din sânul speciei umane selectând grupurile umane în rase. Nu s-au limitat însă la varietățile geografice, ci, în plus, au adăugat ideea superiorității unei rase asupra alteia, grupând oamenii în primitivi și evoluați.
În 1864, într-unul dintre primele texte cunoscute în care se vorbește despre o scală rasială, medicul și exploratorul francez François Bernier (1620-1688) propune o divizare a speciei umane bazată atât pe localizarea geografică, cât și pe culoarea pielii și pe trăsăturile faciale. În concepția lui Bernier, culoarea pielii era esențială pentru stabilirea apartenenței la o rasă, iar, pentru a sublinia inferioritatea unora dintre acestea, făcea analogii cu trăsăturile animale (de exemplu, ochii mici ca la porci, pentru rasa galbenă, sau textura părului negrilor, asemănătoare cu a unor rase de câini).
Carl Linnaeus, deși include omul în ordinul primate, subliniind apartenența sa animală, și deși pomenește despre o unică specie umană (Homo sapiens din genul Homo), o clasifică pe aceasta în șase rase. Astfel, conform savantului suedez, oamenii pot fi clasificați în:
- Americanus – roșu, coleric, corect, cu părul negru, încăpățânat, zelos, liber, care se pictează în culori roșii și care respectă tradițiile
- Europeanus – alb, sangvin, cu ochi albaștri, păr lung, blând, inventiv, cu veșminte mulate și care se lasă guvernat de legi
- Asiaticus – galben, melancolic, rigid, cu ochi și păr negru, sever, arogant, lacom, care poartă veșminte largi și care este condus de opinii
- Afer (Africanus) – negru, flegmatic, relaxat, cu piele mătăsoasă, nas plat, buze mari, viclean, negljient, care se unge cu grăsime, lipsit de rușine (în special femeile), care se lasă condus de dorințe și care poate fi guvernat după bunul plac al stăpânilor săi
- Monstruosus – o rasă aparte, cu indivizi agili, dar lași, în care Linnaeus îi include pe giganții patagonezi, piticii din Alpi, hotentoții, precum și ființe mitologice precum satirul, hidra sau troglodiții
- Homo feralis („Omul sălbatic”) – categorie în care suedezul numește câteva dintre cazurile cunoscute ale vremii despre copii crescuți în sălbăticie
Evident că, astăzi, o abordare ca aceasta, cel puțin în privința ultimelor două rase, ar putea părea cel mult puerilă. Însă, în contextul secolului al XVIII-lea, astfel de idei erau considerate cât se poate de serioase. Contele de Buffon, spre exemplu, admitea existența oamenilor cu coadă, așa cum matematicianul și filosoful francez Pierre-Louis Moreau de Maupertuis (1698-1759) considera orangutanii ca o rasă înapoiată de oameni.
Naturalistul Benoit de Maillet (1656-1738), un promotor al ideii panspermiei, mergea și mai departe și susținea existența oamenilor-urs, a oamenilor-maimuță sau a oamenilor marini (de Maillet era convins că oamenii își au originile în apă, afirmând că urmele fosile ale vertebratelor din Cenozoic erau, de fapt, schelete umane preistorice).
Cât despre clasificarea lui Linnaeus cu privire la rasele americană, europeană, africană sau asiatică, ei bine, o astfel de concepție era tributară preocupărilor dintr-o epocă în care se încerca asiduu o justificare pentru colonialism și sclavagism. Era cert, însă, că astfel de ipoteze aveau nevoie de un fundal mult mai solid pentru a putea fi confirmate.
În fond, chiar contele de Buffon menționa că negrii, spre exemplu, au fost descriși și ca leneși, dar și ca foarte harnici, viteji sau lași, totul în funcție de interesele vânzătorilor de sclavi. Iar pe acest fundal, secolul al XIX-lea aducea o fecundă și dinamică abordare a studiilor așa-ziselor diferențe dintre rasele umane.
În Franța, odată cu înființarea Societății de Antropologie din Paris (1859) de către mediul și antropologul Pierre Paul Broca (1824-1880), oamenii de știință au lansat o veritabilă campanie de elucidare a particularităților rasiale. Germanul Franz Ignaz Pruner (1808-1882) se axează pe variațiile craniene, munca sa fiind încununată cu titlul de președinte al Societății de Antropologie franceze în anul 1865. Paul Topinard (1830-1911), student al lui Broca, își concentrează studiile pe diferențele de pigmentație, în timp ce Charles de Varigny (1829-1899) își dedică studiile amprentelor digitale. Broca însuși, plecând de la patru culori inițiale ale pielii, identifică nu mai puțin de 34 de nuanțe.
Însă una dintre cele mai importante abordări a fost cea care continua munca lui Louis-Jean-Marie Daubenton (1716 – 1799), naturalist francez care inaugura epoca de aur a craniometriei, precum și pe cea a germanului Johann Friedrich Blumenbach (1752 – 1840). Blumenbach, printre altele, divizase specia umana în cinci rase (cea caucaziană, cea mongoloidă, cea malaeziană, cea etiopiană și cea americană), clasificare încă folosită în antropologie.
Spre deosebire de cei ce i-au urmat, Blumenbach susținea că diferențele de pigmentație, cele fizice și cele fiziologice țin strict de repartizarea geografică, nutriție și alți factori externi. Mai mult, germanul nega inferioritatea unor rase și superioritatea altora, susținând că „negrii sunt la fel de diferiți de europeni, precum sunt europenii de europeni”. Dar astfel de opinii nu erau bine privite într-o epocă în care rasismul tindea spre apogeu.
Craniometria, un nou pas în promovarea rasismului
Inspirat de studiile lui Daubenton, Pieter Camper (1722-1789), medic, zoolog, antropolog și naturalist olandez, inventa în a doua jumătate a secolului al XIX-lea ceea ce a rămas în literatura de specialitate ca măsura unghiului facial. Mai precis, pentru a măsura inteligența diferitelor rase umane, Camper propunea calcularea volumului cranian folosind două linii imaginare, una care pleca de la nară către ureche, și alta care pleca de la maxilar către frunte.
Olandezul susținea într-o prelegere publică din anul 1770 că fusese frapat de imaginea magilor biblici care apăreau în picturile vremii reprezentați cu trăsături caucaziene. Dorind să afle cum arătau magii în realitate și interesat, în același timp, de idealul de frumusețe, Camper calculase unghiul facial al statuilor din perioada greco-romană, stabilind că acest unghi are 100°-95°, aceasta fiind, în opinia sa, măsura maximei frumuseți.
Aceleași calcule arătau că europenii aveau un unghi facial de 80°, orientalii de 70°, negrii de 60°, în timp ce orangutanii aveau un unghi de aproximativ 42-58°. Intenționat sau nu, Pieter Camper făcuse o clasificare a raselor umane ce avea să fie luată în considerare până în perioada celui de Al Doilea Război Mondial și care avea să fie folosită ca fundament al ipotezelor rasiste.
Iar una dintre cele mai importante, cel puțin ca efecte, continuări a muncii lui Camper a fost cea a medicului american Samuel George Morton (1799-1851). Crania Americana, volumul de căpătâi al lui Morton, publicat în anul 1839, cuprindea 78 de imagini tulburătoare (printre altele, mumii, capete îmbălsămate sau un craniu străpuns de un proiectil). A fost, poate, cea mai importantă contribuție la rasismul științific ce se contura.
În acest volum, Morton grupa specia umană în cinci rase distincte, fiecare în funcție de configurația craniului. Medicul american susținea în opera sa că rasa caucaziană posedă cel mai mare creier, cu un volum mediu de 1.426 de centimetri cubi, indienii se aflau la mijloc cu 1.344 de centimetri cubi, în timp ce negrii se aflau pe ultimul loc, cu doar 1.278 de centimetri cubi.
Morton explica astfel de diferențe prin faptul că un Creator înțelept făurise, încă de la începutul Pământului, rase diferite de oameni pe care le-a așezat în zone separate pentru a nu se întrepătrunde. De asemenea, Samuel Morton era convins că simpla capacitate craniană determină capacitățile intelectuale ale unui individ, subliniind încă o dată superioritatea rasei caucaziene.
În opinia sa, caucazienii se distingeau prin „ușurința cu care ating cele mai înalte nivele intelectuale”, nativii americani aveau „o structură a minții diferită de cea a omului alb, aceștia fiind înceți la minte, agitați, răzbunători, gata oricând de război și lipsiți de orice porniri față de aventurile maritime”. În aceeași ordine de idei, negrii erau descriși ca „veseli, flexibili, indolenți, iar multele națiuni cuprinse în această rasă aveau o trăsătură singulară, un intelect extrem de redus, ceea ce îi făcea pe negri treapta cea mai de jos a umanității”.
Deși îl costase o avere ca să publice volumul (echivalentul a peste 50.000 de dolari), și asta în doar 500 de copii, Morton și a sa Crania Americana s-au bucurat de un succes enorm. În doar câțiva ani, cartea sa fusese studiată în Marea Britanie, Franța, Germania, Rusia și India (deși doar 60 de exemplare părăsiseră teritoriul SUA), punând bazele unei adevărate culturi rasiste.
Extrem de importantă s-a dovedit abordarea sa față de nativii americani. Pentru americani, Crania Americana reprezenta exact justificarea de care aveau nevoie pentru a-i înlătura pe amerindieni. Faptul că aceștia aveau „o atitudine ostilă față de civilizație și de valorile intelectuale și culturale ale lumii vechi” a fost argumentul forte al politicii criminale a președintelui Andrew Jackson față de nativii americani. Există voci care susțin chiar faptul că Morton a falsificat datele sale craniometrice tocmai pentru a susține masacrarea amerindienilor, însă astfel de acuze au fost imposibil de dovedit până în prezent.
Chiar dacă, astăzi, Crania Americana este asociată cu încurajarea și promovarea ideii de sclavie, în realitate, efectele sale imediate au fost doar asupra triburilor amerindiene. De abia în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, proprietarii de sclavi aveau să ia în considerare scrierile lui Morton. În plus, chiar și aboliționiștii fuseseră convinși de ideile medicului american. Însă, chiar și așa, efectul cărții sale pe termen lung a fost uriaș.
Ca un exemplu al modului în care a fost primită opera lui Morton, cel puțin în SUA, iată ce scria Jurnalul Medical Charleston la moartea acestuia:
Putem spune doar că noi, cei din sud, trebuie să îl considerăm pe Samuel George Morton ca binefăcătorul nostru, mai ales pentru ajutorul oferit în a pune negrii pe poziția lor adevărată de rasă inferioară
Inspirat de Morton, George Gliddon, coeditor al unei alte cărți faimoase, Tipuri de rase umane (1859), susținea că negrii sunt mai apropiați de maimuțe decât de albi, clasificând ulterior toate rasele dintre aceste două extreme. Mai mult, el afirma că negrii ar dispărea în mod natural dat fiind faptul că nu pot trăi în libertate, și că astfel ei beneficiază de pe urma sclaviei.
Cartea, care avea peste 800 de pagini, s-a vândut în timp record, fiind reeditată de nu mai puțin de nouă ori până la sfârșitul secolului. Iar istoria a dovedit că influența unor asemenea lucrări nu a fost deloc una de neglijat. Practic, pe tot parcursul secolului al XX-lea, și chiar și astăzi, există voci care încă încearcă „să aducă negrii pe locul lor adevărat”.
Iar de la ideile lui Morton și până la apariția unei alte opere celebre, cea a aristocratului francez Arthur de Gobineau (1816 – 1882), Eseu asupra Inegalității Raselor Umane (1855), nu a mai fost decât un pas. Gobineau grupa specia umană nu în cinci, ci în trei rase (cea albă, cea galbenă și cea neagră), susținând că interacțiunea sexuală dintre acestea va duce, inevitabil, la haos și la sfârșitul civilizației.
Peste toate, Gobineau folosea în premieră termenul de „rasă ariană”, inițial cu sensul de urmași ai indo-europenilor (slavi, celți și germani), pentru ca ulterior să îl restrângă doar la „rasa germanică”. Poate că Arthur de Gobineau nu putea să prevadă urmările ideilor sale. În fond, francezul a fost definit încă din timpul vieții ca filosemit, și nu ca un antisemit. Însă cei ce i-au preluat, modificat și continuat ideile aveau să își îndrepte atenția asupra unei alte „rase inferioare”, evreii, și să conducă, într-un final, către ororile celui de al doilea Război Mondial.
Monogenism și poligenism
Nevoia de a explica originile omului a creat, începând cu secolul al XVII-lea, un curent care a separat lumea științifică din următoarele două secole. Evident, pe acest fundal, nu puteau lipsi argumentele pro sau contra superiorității unei rase asupra altora. Este vorba despre originea unică a raselor umane (sau monogenism), ori originea lor separată (poligenism).
În ceea ce privește monogenismul, până în secolul al XIX-lea, argumentul esențial în favoarea acestei ipoteze a fost Geneza biblică. Toată oamenirea avea un strămoș comun, Adam, iar diferențele dintre rase erau puse pe seama celor trei fii ai lui Noe: Iafet, Ham și Sem. Mai precis, aceștia dăduseră naștere, după Potop, unor seminții diferite (Hamiții – africanilor, semiții – popoarelor semitice, iar iafetizii – europenilor).
Dar o astfel de idee avea nevoie de confirmarea oamenilor de știință. Contele de Buffon, precum și Pierre-Louis Moreau de Maupertuis, au fost doi dintre adepții monogenismului, ambii fiind convinși că rasele umane reprezintă degenerări ale unei rase primordiale. Maupertuis propunea astfel, în 1744, o explicație a formării raselor ca un efect al mecanismelor ereditare fortuite.
Maupertuis pleca de la ideea că „mult mai des s-au năcut copii albi din părinți negri, decât copii negri din părinți albi”. Astfel, el concluziona că „albul a fost culoarea primilor oameni și, printr-un accident, negrul a devenit o culoare ereditară a oamenilor din zonele toride”. Francezul era convins de superioritatea estetică a rasei albe, iar în scrierile sale nu se ferește să apeleze la etnocentrism, considerându-i pe francezi dept modele de frumusețe.
Georges-Louis Leclerc, Conte de Buffon, susține, de asemenea, originea comună a raselor umane, convins fiind că Pământul nu are mai mult de 6.000 de ani, însă credea cu tărie că acestea au degenerat de-a lungul timpului. „Nimic nu dovedește că asiaticii, europenii, negrii și americanii s-au născut din părinți diferiți. Pielea, părul, talia și alte trăsături s-au schimbat, pe când interiorul a rămas același. Temperaturile diferite, calitatea nutriției și răul sclaviei, iată cele trei cauze care au dus la degenerarea acestor animale”. Degenerarea însă, în viziunea sa, era reversibilă, iar negrii puteau fi transformați în albi în decursul a doar 150-
200 de ani.
Immanuel Kant (1724 – 1804), ilustrul filosof german, a fost însă cel care s-a apropiat cel mai mult de ideea de rasă, ca tip uman constant. În Eseu asupra diferitelor rase (1775), Kant nota: „Negrii și albii nu reprezintă specii umane diferite, căci provin cu certitudine din aceeași sursă. Dar formează rase diferite, pentru că fiecare s-a dezvoltat în zone diferite, iar încrucișarea lor a dus la nașterea hibrizilor (mulatrii). În aceeași ordine de idei, oamenii blonzi și cei bruni nu reprezintă rase diferite ale albilor, pentru că un om blond și o femeie brună pot da naștere unui copil perfect blond”.
La polul opus însă s-au situat poligeniștii. Dintre aceștia, Julien-Joseph Virey poate fi considerat, oficial, primul om de știință veritabil ce a luat în considerare poligenismul, deși asta la un mod minimal (reamintesc că Virey identificase doar două rase umane, albă și neagră, diferențiate atât pe criterii morfologice, cât și culturale).
Însă medicul englez Charles White (1728 – 1813) a fost cel care avea să ducă poligenismul pe o nouă treaptă. Preluând ideile lui Henry Home sau Lord Kames (1696-1782), filosoful care susținuse nu cu mult timp în urma sa că rasele umane provin din surse distincte, White insistă asupra superiorității rasei albe, pe care o consideră indiscutabilă, clasificând ulterior toate rasele inferioare acesteia (pe treapta cea mai de jos el situa hotentoții). Englezul aduce în favoarea sa chiar și argumente biblice, convins fiind că Biblia lasă de înțeles existența unor oameni care nu se nasc din Adam.
Trebuie menționat în această scurtă enumerare a poligeniștilor de seamă și faimosul François-Marie Arouet, sau Voltaire (1694 – 1778), scriitorul francez care a rămas în istorie, din fericire, prin valoarea operelor sale literare și nu prin ideile sale rasiste. Voltaire era, la rândul său, un adept al superiorității rasei albe, și considera demn de râs monogenismul biblic:
Este o chestiune serioasă aceea a originii africanilor și trebuie să ne întrebăm dacă ei se trag din maimuțe, sau maimuțele din ei. Învățații noștri spun că Dumnezeu a creat omul după chipul și asemănarea Sa. Ei bine, iată o imagine încântătoare a Creatorului, cu un nas negru și plat și cu extrem de puțină sau chiar deloc inteligență. Negrii sunt diferiți de albi așa cum cockerii sunt de ogari. Membrana pe care natura a așezat-o între piele și mușchi este albă la noi și neagră la ei
Iar Voltaire nu a fost singurul. O întreagă pleiadă de antropologi și gânditori francezi sau englezi a susținut ideea raselor cu origini diferite. Însă terenul pe care această ipoteză a fost dezvoltată cel mai mult a fost în Statele Unite ale Americii, acolo unde exista o numeroasă populație de culoare, iar sclavia era un fenomen extins. Morton și Gliddon, antropologii menționați în capitolul precedent, precum și Louis Agassiz sau Josiah Clark Nott sunt doar câțiva dintre cei care au radicalizat ideea de rase diferite, a superiorității uneia asupra altora și a dreptului albilor de a stăpâni „rasele inferioare”.
Poate că nu întâmplător, SUA a devenit prima țară din lume în care a fost introdus programul sterilizărilor forțate (Indiana, 1907, proiectul de lege fiind propus încă din 1897). Chiar dacă sterilizările priveau, oficial, persoanele cu handicap sever sau deținuții, unele dintre aceste sterilizări au fost îndreptate împotriva minorităților etnice (nativi americani sau afro-americani) ai căror membri ajungeau în spitale din cu totul alte motive. O practică preluată ulterior de multe state europene și transformată într-o regretabilă industrie de către naziști.
