Când începeți studiul creației lui Frank Herbert, trebuie mai întâi să îl plasați în epocă: s-a născut în anul 20 al secolului XX. Apoi luați aminte la locul în spațiul literar al romanului Dune: în mijlocul unui SF dominat de cibernetică și astronomie, roboți, nave și mecanicism.
Text de Dan Doboș
FRANK HERBERT, OMUL
În cele ce urmează, parafraza de început, scrisă după textul din deschiderea romanului Dune, va guverna încercarea de a (re)descoperi câteva chei de lectură a capodoperei herbertiene.
Într-adevăr, de parcă istoria ideilor și ideologiilor literare ar fi funcționat anizotrop, cu sincope, creația lui Herbert avea să fie scutită de moda structuralistă, născută cam în aceeași epocă în Rusia, care clama că o operă literară poate fi înțeleasă prin ea însăși, fără a fi pusă în relație cu viața autorului și cu contextul istoric.
Romanul planetei deșert nu poate fi înțeles însă dacă nu știi că autorul lui a crescut într-o familie numeroasă în America interbelică și schimbătoare.
Că a participat la campania din Pacific, de unde a fost reformat fiindcă a suferit un accident de punte înainte să fi luat parte la vreo luptă.
Că a fost ziarist și scriitor de discursuri pentru politicieni.
Că a fost fascinat de felul în care dunele de nisip se încăpățânau să se pună de-a curmezișul unei autostrăzi.
Că a fost căsătorit cu Beverly, pe care a iubit-o cu pasiune timp de aproape patruzeci de ani.
Importante sunt și interesul pentru opera lui Jung, atenția cu care a privit teoriile economice keynesiene, cele care au scos America din criză, pasiunea pentru politologie și pentru ecologie, curiozitatea cu care a parcurs istoria lumii, încercând să deceleze mecanismele intime care au pus-o în mișcare.
Abia după ce știi toate astea, poți (re)citi Dune cu adevărat.
ALT FEL DE SCIENCE FICTION
Dune a apărut în volum în 1965, după ce a fost refuzată de mai bine de două duzini de editori. Istoria romantică a obtuzității acestora nu e tocmai adevărată, fiindcă la vremea aceea încercarea de a lega un volum de peste șase sute de pagini nu era la îndemâna oricui. În plus, romanul apăruse pe fascicule, cu un an înainte, în revista Analog.
Noutatea indiscutabilă a acestei cărți a fost însă demonstrația magistrală a lui Frank Herbert că particula „S“ din SF nu trebuie neapărat să vină din zona astronomiei, a explorării spațiale sau a roboticii. Lui Frank Herbert nu-i plăceau laserele și de aceea a postulat existența unui scut personal care le face inoperabile. Nici de descrierea mecanicii voiajului spațial nu era prea încântat, așa că a inventat o Ghildă misterioasă, care să se ocupe cu asta. Cât despre roboți… Să nu-ți faci mașină după asemănarea minții omenești! este o poruncă esențială a Universului Dune, stindardul unui trecut Jihad Butlerian.
O RELIGIE A GUVERNĂRII
Dune pare a fi un roman despre ecologie. Forța cărții se mai bazează însă și pe politologie, pe istoria concepțiilor politice și religioase, pe opera lui Jung și pe ipoteza clonării, extrem de nouă pe vremea aceea.
Întâi de toate însă, Dune este un roman despre relația între putere și personalitatea care o exercită, între religie și profetul ei, o meditație la tema „oamenii mici fac greșeli mici, oamenii mari fac greșeli mari“.
Unul dintre cele mai importante paragrafe, care oferă o cheie de lectură chiar din primele capitole, conține explicația Cucernicei Maici Gaius Helen Mohiam cu privire la modul în care e alcătuită și funcționează societatea omenească: O lume se sprijină pe patru lucruri — învățătura celor înțelepți, dreptatea celor mari, rugăciunile celor credincioși și dârzenia celor bravi. Dar toate astea nu înseamnă nimic fără un conducător care cunoaște arta guvernării.
Dacă aceste fraze vi se par cumva cunoscute, asta se datorează faptului că sunt o parafrază a enunțului celor Cinci stâlpi ai Islamului: mărturia de credință, rugăciunea, postul, pelerinajul și dania. Culmea e că, în ambele cazuri, există un al șaselea stâlp, nenumit: jihadul.
Cu alte cuvinte, Frank Herbert ne propune o religie a guvernării, una realizată prin mijloace mistice, clădită în jurul unui personaj mesianic pregătit cu migală. Asta este ceea ce încearcă să realizeze fără succes Paul Atreides. În acest fel, autorul reușește să împletească politica, religia și administrația într-un mod care permite minunate dezvoltări ideatice și narative.
UMANITATEA ESTE RAȚIUNE ȘI AFECT
Postumanismul care câștigă atâta teren în ultima vreme este o creație filozofico-politică în care literatura SF a avut un rol foarte important. Ideea promovată de acest curent este că, la limită, orice om care are o plombă dentară este postuman. Nu avem aici spațiul necesar pentru a descrie evoluția care a făcut ca, de la această idee, să se ajungă la decapitări de statui, dar ajunge să spunem că fenomenul se datorează eliminării noțiunilor de afect și rațiune din definiția naturii umane. Pentru toți aceia care se simt sufocați de propaganda agresivă a acestor idei, (re)citirea romanului Dune poate fi o gură de oxigen. După cum, pentru ceilalți, poate fi un prilej de meditație.
Pentru Frank Herbert, a fi uman înseamnă în primul rând să-ți folosești rațiunea pentru a-ți gestiona afectul și să-ți folosești afectul pentru a-ți impulsiona rațiunea. Paul este declarat „uman“ de către Gaius Helen Mohiam abia după ce își stăpânește durerea, dar mai ales frica.
Existența celor mai multe personaje este atașată unei morale de sorginte kantiană, animată de iubiri trainice, loialități de neclintit, idealuri înalte și atașament de neclintit pentru valorile umane. „Confortul înseamnă slăbiciune“ obișnuiesc să spună fremenii. Lucrul acesta îl știe și Împăratul Padișah, care își dă seama că își va pierde armata de sardaukari imediat ce planeta lor de origine va înceta să mai fie un mediu aspru, inospitalier.
Pe de altă parte, cele mai apreciate calități din toate taberele se obțin prin disciplină și efort de autoconstruire, de perfecționare: abilitățile de luptător ale lui Paul provin din exercițiu, dar și din educație. Capacitatea Cucernicelor Maici de a-și controla chimia corpului este rezultatul a generații întregi de selecție genetică și antrenament, iar abilitatea fremenilor de a supraviețui în deșert provine dintr-o disciplină individuală, dar și de grup, deprinsă de la cele mai fragede vârste.
IUBIRI DE COCORI
Se spune că, pe tot parcursul vieții lor, cocorii nu au decât un singur partener. La fel și personajele Dunei! Într-o lume în care concubinajul este opțiunea cea mai la îndemână din punct de vedere politic, relațiile de cuplu sunt virtuos-monogame.
Jessica, fără a fi soție oficială, își neagă toate învățăturile și își abandonează loialitatea față de Benne Gesserit, fiindcă Ducele își dorea cu ardoare un fiu. Paul îi este fidel lui Chani și o surghiunește pe Irulan într-o bulă academică, deși ea este teoretic temeiul domniei sale asupra Universului. Yueh își trădează familia și își înfrânge condiționarea fiindcă nu poate suporta să nu afle ce s-a întâmplat cu iubita sa, Wanna. Toate exemplele de mai sus, cărora li se adaugă multe altele, pot părea semnul unei naivități crunte și al unei nonliteraturități dezamăgitoare. Dar nu e deloc așa. Frank Herbert crede într-un yin-yang perfect. Pentru el, aportul ambilor parteneri este esențial, egal sau mai degrabă congruent, deși, din punct de vedere omenesc, cei doi sunt extrem de diferiți. Bărbații sunt în general sortiți să poarte povara guvernării și a securității familiei, în timp ce femeile se ocupă de… absolut tot restul. Da, se poate să fie un model perimat, dar dominat de aura morală care strălucește deasupra tuturor personajelor, el mai ușurează suspinele acelora care cred că un cuplu format din oameni care se completează este fundamental superior unuia în care cei doi parteneri sunt perfect egali.
DUNEVERSE
Dune este un roman care a marcat profund evoluția SF-ului în special și a genurilor ficționale în general. Cartea a spulberat pretinsele hotare de calitate artistică și de literaturitate dintre science fiction și ficțiunea literară clasică.
În decursul seriei care a urmat, autorul a reușit să vorbească despre modelul faraonic incestuos, despre mizeria unui Mesia care nu a murit la vreme, despre felul în care clerul devine esența oricărei religii.
Un lucru cu totul extraordinar este și acela că mulți dintre fani, și chiar dintre critici, consideră că al patrulea volum al seriei, Împăratul-Zeu al Dunei, este cel mai bun dintre romane, atât din punct de vedere al meditației politice, care postulează că omenirea trebuie să fie condusă în mod ideal de o conștiință nonumană, dar care este atașată valorilor umaniste și progresului, cât și datorită unei reacții de negare emoțională a existențialismului francez. Era normal deci ca din trupul artistic imens al Dunei să se nască tot felul de vlăstare: filme, serii TV, benzi desenate și, mai ales, seria de romane scrise de fiul lui Frank Herbert, Brian, împreună cu un specialist al lărgirii Universurilor SF, Kevin J. Anderson.
Sunt toate aceste creații la înălțimea seriei originale? Probabil că nu. Ceea ce pierd însă în planul discursului ideatic, câștigă în pitoresc, în insolit. Nu putem încheia altfel decât cu ultimele cuvinte pe care Împăratul-Zeu le adresează ucigașei sale, un îndemn la meditație care și-ar fi putut găsi locul în orice operă literară sau dramaturgică a istoriei omenești: Nu te întoarce cu spatele! Privește ce ai realizat, Siona! Cum de mă poți atinge pe mine, dar nu te poți atinge pe tine? Iată prin ce ne deosebim! Tu ești încarnarea Zeului. Te afli înlăuntrul celui mai mare miracol din acest Univers, dar refuzi să-l atingi sau să-l vezi sau să-l simți sau să crezi în el!
