În urmă cu câțiva ani mă întâlneam cu Andreea Font, ”senior lecturer” la Institutul de Cercetări pentru Astrofizică, din cadrul Universităţii John Moores, din Liverpool, pentru a pregăti un interviu cu marele cosmolog Joseph Silk. (Interviul îl găsiți pe site-ul revistei noastre.) Cu acea ocazie Andreea mi-a povestit ceva foarte frumos. Steaua fără nume a lui Mihail Sebastian a fost descoperită în 2009! Mai mult decât atât, unul dintre autorii descoperirii a propus ca noua stea să primească numele Mona, întocmai ca steaua descoperită de profesorul Miroiu din piesa lui Mihail Sebastian. Din nefericire, din câte știu, această propunere nu a fost acceptată.
Steaua fără nume mi-a populat copilăria, adolescența și maturitatea. Am văzut-o de nenumărate ori la televizor și, de fiecare dată, mi-a stârnit visarea. Ori de câte ori o vedeam mă cuprindea dorința să mă fac și astronom (alături de pilot de vânătoare și astronaut). Acum nu mă mai cuprind asemenea dorințe, dar starea de visare a rămas. Nu am să vă povestesc eu acum Steaua fără nume. În schimb vă recomand să vedeți piesa, fie la teatru, fie în ecranizările pe care le găsiți cu ușurință pe YouTube. Dar, înainte de a trece mai departe, să vă povestesc un pic despre cum a ajuns Mihail Sebastian să scrie și să pună în scenă Steaua fără nume.
Geneza
Pe numele adevărat Iosif Hechter, Mihail Sebastian s-a născut, la Brăila, într-o familie evreiască. pe 18 octombrie 1907, în orașul Brăila. A urmat studiile universitare de drept şi filosofie la Bucureşti. A lucrat ca secretar la o casă de avocatură şi mai apoi ca avocat pledant. Talentul său literar îi este descoperit de Nae Ionescu. Acesta îl invită să colaboreze la revista Cuvântul, unde îl cunoaște pe Mircea Eliade, de care îl va lega o prietenie puternică. Debutul în literatură îl face în 1932 cu un volum foarte scurt, Fragmente dintr-un carnet găsit.
Începând cu 1940 cade victimă prigoanei antisemite. I s-a interzis să mai publice ca ziarist, i s-a retras licenţa de avocat. Piesele sale au fost interzise.
Idea piesei ”Steaua fără nume„ i-a apărut, în acest context complicat, la începutul anului 1943. Iată ce nota pe 7 ianuarie 1943 (Citatele le-am luat din Mihail Sebastian, Jurnal, 1935-1944, publicat de Editura Humanitas). ”Deodată. din chiar senin, astă-seară un subiect de piesă. Încă un subiect de piesă. Al câtelea e? […] al patrulea. Ba chiar al cincilea (căci i-am propus Cellei Serghi să confecţionăm împreună o dramă gen Manolescu-Marioara Voiculescu şi am şi stabilit un proiect de scenariu). Comedia ivită astă-seară mi se pare un lucru șarmant, ingenios, vioi, plin de spirit. Am scris în întregime (cu multe detalii) scenariul actului I. Mai vagi sunt actele II și III, dar plecarea e aşa de bună, încât posibilităţile de dezvoltare a acţiunii sunt foarte bogate. Sunt deocamdată la răscruce: pot merge spre comedie sentimentală, dar, dacă am puţin curaj şi oarecare lipsă de scrupul, pot intra categoric în comedie de situaţii, dacă nu absolut în farsă (lucru de care din păcate mă cred incapabil). Nu ştiu exact ce voi face. Dar în nici un caz n-aş vrea să las lucrurile în stare de proiect. Scenariul ăsta vreau să-l vând. (Repede, cât nu-mi devine prea drag: repede, cât este încă un lucru strein de mine.) Vreau să câştig repede cu el câteva zeci de mii de lei, care să mă scoată momentan din marile mele încurcături băneşti. (Am rămas azi cu 200 de lei în buzunar, iar leafa la liceu am încasat-o, pe ianuarie, încă înainte de Crăciun.)”
Pe 14 ianuarie, Sebastian își citește rândurile așternute pe hârtie actorilor Nora Piacentini și Mircea Septilici. ”Şi Piacentini, şi Şeptilici, au găsit (azi-noapte, după ce li l-am citit) scenariul meu «grozav». Amândoi văd un mare succes. Amândoi preferă soluţia farsă (ba chiar, la nevoie, cer şi muzică). Ce se mai alege din piesa mea? Nimic. Dar, dacă cel puţin în felul acesta s-ar fi putut să scriu repede, să joc repede şi să obţin un mare succes de public, care să-mi aducă bani mulţi în timp scurt, nu mi-ar fi părut prea rău. Sunt atât de încolţit de sărăcie, încât aş scrie, în teatru, orice pentru bani.” Urmează câteva luni în care nu mai scrie la piesă, concentrându-se pe scenariul piesei Insula (pe care nu avea să o îl finalizeze).
Totuși, pe 13 februarie 1943, Sebastian notează în jurnal: ”Ursa Mare este titlul posibil al ultimului meu scenariu – dacă cumva renunţ la farsă şi optez pentru comedie delicată. «Ursa Mare». fiindcă profesorul de provincie este profesor de matematici pasionat de astronomie. Are la el acasă o lunetă. Cartea pe care o aşteaptă în gară este un tratat de James Jeans [în varianta finală a scenariului va fi vorba despre catalogul lui Van Mersch]. Femeii în rochie de seară, care va petrece noaptea în casa lui, îi va vorbi fascinant despre cer şi stele.”
Către sfârșitul anului 1493 scenariul este aproape finalizat. Sebastian notează în Jurnal: ”Marţi, 14 decembrie. Citit aseară – pe neașteptate – pentru Nora Piacentini şi Şeptilici, «Ursa Mare». (Fusesem la ei la teatru și m-au luat pe sus.) Efect fulgerător. Mare entuziasm. Hotărâre de a mă pune imediat în repetiţie. […] Astăzi. lucrurile au decurs cu o rapiditate care bruschează toate ezitările și reticenţele mele. De la 11 dimineaţa la 4 după-masă, împreună cu Mircea, am dictat simultan la trei dactilografe. La 4 ½ manuscrisul a fost depus la teatru. Un sfert de oră mai târziu. Soare (Între timp iniţiat în complot și însușindu-și-l) prezenta o piesă din partea unui profesor care ţine să rămână necunoscut – și semnează Victor Mincu. Titlul piesei: Steaua fără nume. (Personal regret «Ursa Mare» – dar părea, după opinia lor, prea literar.)”. Dar scenariul nu era finalizat. În ciuda entuziasmului prietenilor lui Mihail Sebastian lipsea actul al III-lea. Va fi finalizat o săptămână mai târziu. Pe 21 decembrie scriitorul nota: ”Terminat azi actul III din «Ursa Mare». L-am scris repede. de vineri noaptea până azi la prânz, grăbit, puţin mecanic, aproape fără răgazul de a reciti. Azi-noapte «dopat» cu cafea neagră. am lucrat până la 4 dimineaţa. Nu e felul meu favorabil de lucru. Nu pot face nimic bun «cravaşat» fiind. Îmi trebuie mai multă libertate de mișcare mai mult timp de reflexie. Cred că sunt lucruri excelente în câteva momente ale actului, dar ştiu că n-am dat tot ce se putea. Poate să revin mai târziu. Finalul mă nemulţumește.”
Piesa lui Mihail Sebastian urma să aibă premiera pe 1 martie 1944, la Teatrul Alhambra. Dar, până la premieră, în presă încep să se pună întrebări despre identitatea autorului. Legile vremii interziceau punerea în scenă a autorilor evrei. Drept urmare, cu numai o săptămână înainte de premieră, Direcția Teatrelor a cerut ultimativ să fie prezentat autorul, împreună cu actele care atestau că acesta este etnic român. În caz contrar, premiera nu ar fi fost autorizată. Soluția salvatoare a fost avocatul Ștefan Enescu. Acesta a acceptat să ”joace” rolul autorului și, pentru a fi cât mai convingător, a copiat de mână toată piesa. Manuscrisul lui Mihail Sebastian a fost ars pentru a se șterge orice urmă.
Steaua fără nume s-a bucurat, încă de la început, de un mare succes, atât la public, cât și la critici. A fost jucată la Teatrul Alhambra, până la închiderea teatrului din cauza bombardamentelor anglo-americane. Din vară, pe 16 august 1944, piesa va fi jucată pe scena Teatrului Comedia.
Povestea
Nu vreau să vă povestesc piesa. Este obligatoriu să o vedeți. În schimb vreau să vă prezint câteva fragmente care ilustrează subiectul acestui text.
Cumva în piesa lui Mihail Sebastian întâmplă ceva magic. Noaptea pare să estompeze realitatea. Miroiu, cel rupt de lume, revine la viață. Poate povesti despre marea lui iubire, despre o stea pe care o descoperise abstract, pe hârtie. Dorea să afle dacă nu cumva altcineva o făcuse înaintea lui. Căutase cu îndârjire în cataloagele de stele. Nimeni nu o pomenea. Rămânea un singur loc în care ar fi putut fi: Catalogul lui Van Mersch, tipărit la Upsala. Goteburg, 1763. Redau în continuare un fragment din dialogul dintre profesorul Miroiu și Mona. Acum el avea cartea, acum poate să verifice, poate să știe că a descoperit steaua.
”Mona: Ce să ştii? Nu vrei să îmi spui?
Miroiu: Ba da. D-tale îţi spun. Dar n-ai să spui nimănui?
Mona: Nimănui.
[…]
Miroiu: Îmi făgăduieşti?
Mona: Iţi jur.
Miroiu: Eu am găsit o stea.
Mona: Unde?
Miroiu: În cer.
Mona: Nu te cred.
Miroiu: Nu mă crezi? (Ridicând o hârtie de pe biroul lui): Uite-o. (Indicând cu vârful creionului un punct pe hârtie) Aici e.
Mona: Spunea-i că e în cer.
Miroiu: Asta-i cerul.
Mona: Eu credeam că…
Miroiu: (Arătând cu creionul pe-hârtie): Uite. Aici e sfera. Linia asta e axa lumii. Cercul ăsta e ecuatorul (ridicând o clipă capul şi privind-o): Ecuatorul ceresc, se înţelege.
Mona: Se înţelege.
Miroiu: Aici sunt coordonatele orizontale; azimutul şi distanţa zenitală. Steaua pe care am găsit-o eu, e aici. O vezi?
Mona: O văd… dar mai bine arată-mi-o afară, pe cer.
Miroiu: Nu, că acolo nu se vede.
Mona: Nu spui că ai găsit-o?
Miroiu: Am găsit-o, dar am găsit-o aici… pe hârtie.”
Sunteți de acord cu mine că acest fragment este înduioșător? Nu uitați, Mona este reprezentantul interbelic al fițelor de astăzi. Frumoasă din cale-afară, întreținută de un ins bogat, Mona dă dovadă de toată naivitatea din lume. Este totuși o femeie de o sensibilitate aparte. Ceva mai târziu profesorul Miroiu vrea să îi arate locul în care se află steaua întunecată descoperită de el cu creionul pe hârtie.
”Miroiu: Vino aici. Lângă mine. Acum trebuie s-o vezi. Ursa Mare. Carul Mare.
Mona: Carul Mare?
Miroiu: E ca o ursoaică adormită pe labele dinainte. Un car răsturnat deasupra cerului… cu roţile în sus.
Mona: Cu roţile în sus! Mi se pare că văd. Da! zău că văd. Spuneai că sunt şapte stele; patru şi trei. Într-adevăr, patru… le văd… şi trei… Ce frumos e! Ce mari sunt stelele! Mari si albe.
Miroiu: Nu sunt albe.
Mona: Nu?
Miroiu: Întâia e galbenă. Şi a doua. A treia şi a cincea sunt roşii-rubinii. A patra e albastră.
Mona: De unde ştii?
Miroiu: Pentru că le cunosc.
Mona: Le cunoşti pe toate?
Miroiu: Nimeni nu le cunoaşte pe toate.
Mona: Dar steaua de-acolo o cunoşti?
Miroiu: Unde? Care?
Mona: O stea mică. Deasupra Ursei Mari. Lângă a şasea stea din Ursa Mare.
Miroiu: La stânga?
Mona: Da. La stânga.
Miroiu: Ai ochi buni. Te felicit. E Alcor.
Mona: Alcor?
Miroiu: Acolo e şi steaua mea… Steaua pe care am găsit-o eu.”
Mona este nedumerită, cum poate știi cineva că acolo, lângă Alcor, se mai află o stea?
”Mona: Dar eşti sigur că e acolo.
Miroiu: Trebuie să fie.
Mona: Atunci de ce nu se vede?
Miroiu: Pentru că e prea departe?
Mona: De ce nu te uiţi cu un ochean? Cu o lunetă?
Miroiu: Niciun ochean nu străbate până acolo. Eu văd mai departe. Mult mai departe.
Mona: Vezi.
Miroiu: Când închid ochii. Ştiu unde se află. Îi cunosc orbita. Îi urmăresc drumul.
Mona: Ce drum?
Miroiu: Drumul… Drumul pe care-l străbate de mii de ani în întunerec, nevăzută, necunoscută, nebănuită.
Mona: Şi nu se va vedea niciodată? Niciodată?
Miroiu: Niciodată.
Mona: Păcat.
Miroiu: Ar trebui să se abată puţin din drumul ei.
Mona: Şi-atunci?
Miroiu: Atunci ar străluci acolo (arată cu mâna): drept acolo…
Mona: Deasupra Ursei Mari?
Miroiu: Deasupra Ursei Mari… Lângă Alcor…
Mona: Şi nu se poate?
Miroiu: Nu!
Mona: De ce?
Miroiu: Pentru că stelele nu se abat niciodată din drumul lor.”
În fragmentele de mai sus este cuprinsă o mică lecție de astronomie, care, cred, ar putea fi folosită și ca material didactic în școli. Acum, în încheierea acestui subcapitol, doar pentru a vă înduioșa încă o dată, îl voi cita pe profesorul Miroiu: ”Sunt seri când tot cerul mi se pare pustiu, cu stele reci, moarte, într-un univers absurd, în care numai noi în marea noastră singurătate, ne zbatem pe o planetă de provincie, ca într-un târg în care nu curge apă, nu arde lumina şi unde nu opresc trenurile rapide… Dar sunt seri când tot cerul foşneşte de viaţă… când pe ultima stea, dacă asculţi bine, auzi cum freamătă păduri şi oceane, fantastice păduri şi fantastice oceane, seri în care tot cerul e plin de semne şi de chemări, ca şi cum după o planetă pe alta, de pe o stea pe alta, fiinţe care nu s-au văzut niciodată, se caută, se presimt, se cheamă…”
Desigur, steaua profesorului Miroiu este rodul imaginației lui Mihail Sebastian. Este o stea de poveste. Din acest motiv, atunci când afli că ea ține de lumea reală, nu ai cum să nu fi impresionat. Așa cum vă spuneam la începutul acestui text, steaua Mona de lângă Alcor a fost descoperită în 2009, nu cu hârtia și creionul profesorului Miroiu, ci vizual, cu ajutorul unor instrumente astronomice foarte performante.
Descoperirea
Steaua a fost descoperită în cadrul unui program de cercetare numit Proiectul 1640, în care au fost implicați cercetători de la Muzeul American de Istorie Naturală, Universitatea Cambridge și de la Jet Propulsion Laboratory al NASA. Proiectul 1640 avea drept obiectiv obținerea de imagini ale piticelor roșii și ale exoplanetelor care se rotesc în jurul stelelor apropiate. În scopul atingerii acestor obiective, pe telescopul de 5,1 m de la observatorul Mount Palomar au fost montate instrumente specializate, care permiteau obținerea de imagini cu un contrast ridicat. Practic, ele au permis obturarea unei bune părți a luminii care venea de la steaua Alcor, făcând astfel vizibil micul său companion, steaua Mona a lui Mihail Sebastian. Până la observația cercetătorilor din cadrul Proiectului 1640 steaua nu putea fi observată deoarece noua stea se află foarte aproape de Alcor, iar instrumentele noastre sunt ”orbite” de lumina care vine de la astrul central. Dar o singură observație nu era de ajuns. Cercetătorii trebuiau să aibă certitudinea că în imaginea obținută de ei se află cu adevărat partenera lui Alcor. Pentru aceasta ei eu repetat fotografierea după 103 zile, constatând că cele două stele se mișcă împreună. Poate că aici ar trebui să intru în mai multe detalii tehnice asupra metodelor folosite și a sistemului binar Alcor, dar mă abțin să o fac. Mă tem să nu vă scot din povestea stelei fără nume. Vreau doar să vă mai spun că în 2010 Neil Zimmerman, unul dintre participanții la Proiectul 1640, a făcut mai multe conferințe în care a prezentat noua descoperire.
În cadrul lor nu a uitat să amintească de piesa lui Mihail Sebastian și chiar a propus ca noua stea să primească numele Mona. Nu a fost să fie așa, ar fi fost insuportabil de frumos…
Încheiere
Oricât am încercat, nu am reușit să aflu dacă Mihail Sebastian a fost preocupat de astronomie. În Jurnalul său nu pomenește nimic despre asta, și nu vreau să speculez despre asta. De aceea cred că, și din punctul de vedere al astronomiei, ”Steaua fără nume” este o piesă formidabilă, demnă de a intra în manuale. Din păcate Mihail Sebastian nu a apucat să se bucure prea mult de imensul succes al piesei sale. Avea să moară, într-un accident, în ziua de 29 mai 1945. Avea numai 38 de ani și multe povești cuibărite în mintea și inima lui nu au mai apucat să vadă lumina hârtiei…
