„Eu cred în dovadă. Eu cred în observație, măsurare și raționament, confirmate de observatori independenți. Eu cred orice, oricât mi-ar părea de ridicol și absurd, dacă există dovezi pentru asta. Dar, cu cât ceva este mai ridicol și mai absurd, cu atât am nevoie de dovezi mai solide.” (Isaac Asimov)
Conform dicționarului Oxford, pseudoștiința reprezintă „o sumă de credințe și practici considerate, în mod eronat, ca având la bază metoda științifică”. Richard Feynman se exprimă cu mult mai plastic și preferă să utilizeze propria sa sintagmă, „cargo cult science”, pentru a cuprinde vastul domeniu al pseudoștiinței.
Într-o cuvântare din 1974, susținută în fața studenților de la Caltech, Feynman explică această sintagmă într-un mod oarecum alegoric: „În Mările Sudului, există un cult [al avioanelor] cargou. Pe timpul războiului, oamenii locului văzuseră avioane care aduceau o mulțime de bunătăți și doreau ca acest lucru să se petreacă în continuare.
Așa că au construit ceva care semăna cu pistele de aterizare și au aprins focuri de-a lungul lor. Au construit și o colibă în care stătea un om cu două bucăți de lemn pe cap, care imitau niște căști, și care aveau niște bețe de bambus care semănau cu niște antene. Acesta era controlorul de zbor. Au așteptat, apoi, ca avioanele să aterizeze. Făcuseră totul aproape perfect. Forma era perfectă. Totul arăta ca mai înainte [ca în vremea în care avioanele aterizau pe insulă].
Dar nu a funcționat. Nu a aterizat niciun avion. Eu numesc chestiile de tipul acesta „știința cultului [avioanelor] cargou”, deoarece, aparent, sunt respectate regulile și forma unui studiu științific, dar lipsește ceva esențial și, din acest motiv, avioanele nu aterizează.”
Oricât ar încerca cineva să mimeze metodologia științifică, diferențele dintre știință și pseudoștiință sunt evidente. Le-aș putea rezuma într-o singură propoziție: Știința se bazează fundamental pe dovezi, în timp ce pseudoștiința nu are nevoie de niciuna pentru a-și fundamenta afirmațiile.
Îmi dau seama că, deși simplă, această propoziție este… inexactă. Susținătorii năzbâtiilor vor oferi în permanență „dovezi”. Mai bine zis, vor enunța afirmații care vor fi ridicate, dintr-o singură trăsătură de condei, la rangul de „dovadă”. Pentru asta, este de ajuns o mărturie, un citat dintr-o lucrare științifică serioasă, dar care să fie scos din contextul său, un experiment dubios, niște valori numerice alese cu grijă, astfel încât să rezulte niște corelații inexistente, și așa mai departe.
Apelul la Galilei
Dacă se întâmplă ca aceste „dovezi” să fie puse în discuție, urmează ceea ce s-ar putea numi „apelul la Galilei”. Galilei, în ciuda argumentelor, sprijinite de observații astronomice, pe care le aducea în favoarea modelului heliocentric, a fost persecutat, iar ideile lui au fost respinse cu vehemență, deoarece contraziceau modelul cosmologic al vremii.
”Apelul la Galilei” sună cam așa: „Galilei a fost persecutat pentru ideile sale revoluționare, care răsturnau dogmele vremii. La fel se întâmplă și cu mine. Ideile mele răstoarnă dogme.” Trecând cu vederea faptul că persecuția lui Galilei venea din partea bisericii, care apăra dogmatic modelul geocentric, avem de-a face cu o eroare evidentă. Faptul că o anume pseudoteorie este respinsă de comunitatea științifică nu îi acordă valoare de adevăr. Adevărul unui enunț este confirmat prin dovezi și nu prin reacția negativă a altora la respectivul enunț.
Este adevărat, există o reticență (uneori chiar agresivă) în fața teoriilor noi și revoluționare, dar ea dispare în momentul în care sunt prezentate dovezile corespunzătoare.
V-aș da aici exemplul legăturii dintre ulcerul gastric și bacteria Helicobacter pylori. În anul 1983, australienii Robin Warren și Barry Marshall publicau un articol în revista Lancet, în care sugerau o posibilă legătură între gastritele cronice și prezența unor bacterii (la acea vreme erau încă neidentificate) pe epiteliul gastric. În 1984, cei doi mai publicau un articol, tot în Lancet, în care arătau că aceleași bacterii erau vinovate și de apariția ulcerațiilor gastrice.
Articolele lor au fost primite cu neîncredere și chiar cu multă ironie. La acea vreme era un lucru bine stabilit: mediul acid din stomac nu permite supraviețuirea bacteriilor! Cei doi australieni nu s-au descurajat și au continuat cercetările, încercând să adune tot mai multe dovezi care să confirme că inflamațiile produse de bacterii sunt responsabile de apariția ulcerelor gastrice.
În fața neîncrederii generalizate a comunității medicale, Barry Marshall a făcut un gest aparent nebunesc: a ingerat o întreagă cultură de H. Pylori. Trebuie să vă spun că gestul său era, totuși, unul rațional. Nu avea cum să experimenteze pe cobai de laborator, deoarece H. pylori nu afectează decât primatele. Nu putea să experimenteze nici pe subiecți umani, din motive de etică.
Marshall se aștepta ca după câțiva ani să dezvolte un ulcer gastric. Dar lucrurile au luat-o razna imediat. În numai câteva zile, a dezvoltat o formă gravă de gastrită, care este precursoarea ulcerului. În a opta zi după ingerarea culturii de bacterii, Marshall a fost supus unei endoscopii și i-au fost recoltate eșantioane de țesut gastric, constatându-se o puternică inflamație produsă de bacterii. În cea de-a paisprezecea zi de la infectare, s-a început administrarea de antibiotice, iar Marshall s-a vindecat.
Acum, avea dovada necesară, iar lumea medicală a început să fie din ce în ce mai interesată de descoperirea celor doi australieni. În urma acumulării dovezilor, în urma obținerii de rezultate similare în alte laboratoare, reticența a dispărut și, mai mult decât atât, în 2005, Robin Warren și Barry Marshall au primit Premiul Nobel pentru medicină și fiziologie.
Vreau să subliniez acest lucru: eroii științei sunt tocmai aceia care răstoarnă modelele unanim acceptate la un moment dat. Sunt nevoit să mă repet: asta nu înseamnă nicidecum că orice enunț care contrazice principii fundamentale poate căpăta vreo valoare științifică, în absența dovezilor care să îl susțină.
Publicații științifice și publicații „științifice”
Publicațiile științifice specializate sunt principalul vector prin care oamenii de știință își fac cunoscute și pun în discuție rezultatele obținute. Tot aici sunt prezentate ipoteze noi, unele dintre ele extrem de îndrăznețe. Poate că am să vă surprind, dar publicațiile de popularizare nu reprezintă altceva decât un vector de comunicare a științei către publicul larg. Ele nu au rolul de a valida vreo descoperire sau vreun rezultat din știință, ci doar să „traducă” pe înțelesul omului obișnuit rezultate care au fost deja publicate în revistele de specialitate.
Care este calea prin care pseudoștiința încearcă să imite procesul de validare a propriilor „rezultate”? În primul rând, se va căuta o cât mai mare mediatizare, pe toate canalele disponibile. Emisiuni de televiziune sau de radio, ziare, reviste, bloguri – nu contează. Totul este concentrat către un unic scop: să se câștige cât mai mulți adepți pentru tot soiul de „teorii” care nu au nimic de-a face cu știința.
Metoda este foarte eficientă. Pe această cale, în era Internetului, numărul susținătorilor a tot soiul de năzbâtii crește vertiginos. Partizanii pseudoștiințelor încearcă astfel impunerea unui principiu „democratic” care se poate rezuma așa: „Foarte mulți oameni sunt de acord cu mine, deci eu am dreptate”.
O altă cale prin care pseudoștiințificii încearcă să își valideze aserțiunile este cea a brevetelor de invenție. Desigur, nu se poate breveta o teorie, în schimb te poți strecura și să patentezi tot soiul de dispozitive-minune, de la economizoare de combustibil la dispozitive antigravitaționale. Cu puțin noroc, mai poți breveta și leacuri-minune. Se neglijează un aspect important: brevetul de invenție are, în primul rând, rolul de a certifica proprietatea intelectuală asupra unei idei noi și nu validitatea ei.
Vreau să fiu bine înțeles, eu nu afirm că sistemul de brevetare al invențiilor este un generator de pseudoștiință, spun doar că el are un cu totul alt scop decât confirmarea funcționării unui dispozitiv sau demonstrarea eficacității terapeutice a unui amestec de plante.
Vreți exemple? Sunt multe. Vă dau doar unul, de pe la noi. Prin brevetul RO123463 B1, a fost patentată o „ansă radiestezică utilizată în operațiuni de biodetecție, biolocație, măsurarea unor câmpuri enegetice și bioenergetice, diagnosticarea unor anomalii energetice, la măsurători calitative și cantitative”. Nu am ce comenta.
Dar mai există o cale prin care se poate mima știința, una mai subtilă și mai perversă. Se poate apela la publicații care au doar aparența, doar forma, unor adevărate publicații științifice. Numărul lor este extrem de mare și, fără o doză serioasă de scepticism, se poate cădea cu ușurință în capcana lor. În ultima vreme, numărul acestora a crescut vertiginos. Pe site-ul Scholarly Open Access (scholarlyoa.com), întreținut de Jeffrey Beall, bibliotecar la biblioteca Universității Denver din Colorado găsiți o listă a lor. Dacă în 2011 au fost identificate 18 asemenea publicații „științifice”, în anul 2014 numărul lor ajunsese la 477…
Cum arată o asemenea pseudopublicație? Să vă dau un mic exemplu. Anul trecut, doi cercetători în domeniul informaticii, David Mazières și Eddie Kohler, sătui să tot primească mail-uri nesolicitate de la diferite publicații prin care li se solicita trimiterea de articole științifice, au compus un pseudoarticol care nu conținea decât o singură frază, repetată la nesfârșit, pe câteva pagini. Fraza era următoarea: „Get me off your fucking mailing list”. Textul era însoțit și de figuri, care nu făceau decât să ilustreze fraza de mai devreme. Mai în glumă, mai în serios, au trimis articolul către mai multe publicații de la care primiseră solicitări de studii științifice.
Ca o paranteză, pot să vă spun că publicațiile „open access” au devenit o adevărată afacere. În schimbul unei sume (relativ) mici de bani, articolul pe care îl trimiți este examinat și, dacă va corespunde criteriilor, va fi publicat online și, dacă este cazul, în ediția tipărită a publicației respective.
Spre surpriza celor doi, foarte repede au primit un email de la International Journal of Advanced Computer Technology (IJACT) prin care erau anunțați că le-a fost acceptat articolul, care a primit din partea comisiei de experți, care au examinat articolul, calificativul „excelent”, iar textul lor urmează a fi publicat.
Dacă veți intra pe site-ul respectivei publicații puteți afla și principiile pe care se bazează: „JACT se adresează profesioniștilor din domeniul ingineriei, tehnologiilor inginerești și tehnologiilor industriale și este o publicație foarte selectivă. Manuscrisele publicate în JACT fac obiectul unui atent proces de examinare. Acesta include o examinare realizată de unul sau mai mulți membri ai comisiei de examinare urmată de o analiză detaliată, efectuată de către editorii JACT.”
Cuvinte frumoase și convingătoare în ceea ce privește rigoarea respectivei publicații. Numai că ele alcătuiesc doar un înveliș în interiorul căruia nu se află nimic. Cuvinte goale, care doar imită principiile fundamentale ale oricărei publicații științifice, și nimic altceva.
Din nefericire, așa cum vă arătam mai devreme, asemenea publicații proliferează și, pentru cineva neavizat, sunt greu de identificat. De acest lucru profită creatorii de pseudoștiință. Mă întâlnesc uneori cu oameni care aduc în sprijinul afirmațiilor lor faptul că ele au fost publicate în reviste științifice „peer review”.
Faptul că ele fac parte din categoria celor din care am dat un exemplu mai devreme nu mai contează. Contează doar mimarea științei, la fel cum pentru insularii lui Feynman conta numai aparența unei piste de aterizare, în așteptarea unui avion care nu va veni niciodată.
