Oamenii inteligenți și năzbâtiile

Există credința larg răspândită că scepticii ar fi înguști la minte. Unii ne numesc chiar cinici. În principiu, scepticii nu sunt înguști la minte sau cinici. Pentru mine, scepticul este acela care pune întrebări privitoare la o anumită afirmație, căutând dovezi pro sau contra. Cu alte cuvinte, scepticii sunt precum locuitorii din Missouri, care îți spun mereu „demonstrează-mi”. Dacă auzim o afirmație enormă spunem: „Interesant. Dovedește-o” (Michael Shermer, De ce cred oamenii în bazaconii, 
editura Humanitas 2009)

Vreau să vă mai ofer un citat din cartea „Medicina vibrațională”, despre care am discutat în episodul trecut. O descoperire senzațională, care ar fi trebuit să zguduie știința din temelii. Vă rog să citiți cu atenție următorul text, preluat din cartea amintită mai devreme: „David Hudson a făcut câteva experimente surprinzătoare cu microclusterii. Prin încălzirea unui microcluster de Iridium, greutatea acestuia a crescut de 300 de ori. La 850 grade C materialul a dispărut pur și simplu din această realitate, la scăderea temperaturii, apărând din nou și recăpătându-și greutatea. Acest experiment demonstrează cum un obiect poate trece într-o altă dimensiune a realității, în funcție de starea lui vibrațională”.

Sunt aproape sigur că nici unul dintre dumneavoastră nu a auzit vreodată nici de acest „experiment”, nici de „savantul” David Hudson, care l-ar fi realizat. Să fie vorba despre un experiment real? Vă spun doar că aceste constatări le făcea un… fermier. Restul comentariilor vă aparțin. Nonsensurile cuprinse în fragmentul citat sunt mult prea evidente și este de mirare că nu a fost sesizat de oameni cu studii superioare.

Vreau să vă reamintesc: autorii cărții sunt cadre didactice la o foarte importantă universitate de medicină din România. Veți spune că asta nu este o problemă, câtă vreme cursurile ținute studenților nu ies din sfera științei. Aveți perfectă dreptate. Numai că, cel puțin anul trecut, cei doi au susținut cursuri postuniversitare de biorezonanță, care primeau 37,5 credite EMC (educație medicală continuă). Iar aceste cursuri aveau la bază o bună parte dintre năzbâtiile prezentate de mine în articolul din numărul trecut și în fragmentul de mai sus.

Nu pot contesta buna pregătire științifică a autorilor cărții „Medicina Vibrațională”. Nu îndrăznesc să presupun că au scris cartea numai din dorința de a obține oarece beneficii financiare. Pot să presupun că ei sunt de bună credință și chiar consideră valabile, din punct de vedere științific, afirmațiile (năzbâtiile) pe care le susțin în cartea lor. Cum de este posibil așa ceva? Greu de spus.

În fond, chiar și fără o pregătire specială în domeniul fizicii, caracterul de năzbâtii al celor scrise în cartea amintită ar trebui să țină de domeniul evidentului. Ar fi fost de ajuns să se verifice competența autorilor de „teorii revoluționare”, cum sunt cele pe care le-am prezentat. (Nu uitați, vorbim despre un pilot care „revoluționează” teoria relativității restrânse și despre un fermier, care face ca „obiectele să treacă într-o altă dimensiune a realității”.)

Asta ar fi trebuit să ridice măcar un mare semn de îndoială asupra lor. Apoi ar fi trebuit să facă verificări suplimentare, pentru a vedea dacă există confirmări independente, în surse competente în domeniul fizicii și chimiei. Din păcate, autorii cărții nu au făcut nimic în acest sens. Pentru ei era suficient să găsească ceva convenabil în vreo carte obscură sau pe un site din acelea care vehiculează orice năzbâtie, pentru a îi atribui caracterul de dovadă serioasă. De aici se ridică o mare întrebare.

De ce cred oamenii inteligenți în năzbâtii?

Nu știu dacă voi putea găsi un răspuns satisfăcător la întrebarea de mai sus. Nu reușesc să înțeleg nici constatările din studiul STISOC-2009 (Ştiință şi societate. Interese şi percepții ale publicului privind cercetarea ştiințifică şi rezultatele cercetării). Este vorba despre un studiu sociologic amplu, la nivelul României, în care s-a ajuns la o concluzie îngrijorătoare: „România se situează printre primele locuri [în Europa] în ceea ce privește încrederea populației în para sau pseudoștiințe, în horoscop sau în numere norocoase. De asemenea, capacitatea respondenților români de a distinge între știință și pseudo-știință este redusă, comparativ cu alte țări europene”.

Cu siguranță, mulți vor fi deranjați de această constatare, dar ea este un fapt. Mai este un aspect relevat de studiul citat, care ar trebui să ne îngrijoreze și mai mult. Citez: „Surprinzător, analiza statistică a datelor din ancheta STISOC 2009 ne arată că un nivel ridicat de cunoaștere a faptelor științifice […] coexistă cu un nivel ridicat de credință în influența zodiilor”.

Acest fenomen nu este valabil numai pentru România. În numărul din septembrie 2002, al revistei „Scientific American”, Michael Shermer constata că: „Educația nu este o formă de profilaxie pentru credințele în paranormal. Chiar atunci când credința în percepțiile extrasenzoriale [extrasensory perception, ESP] scade de la 65% pentru absolvenții de liceu, la 60% pentru absolvenții de facultate, iar încrederea în terapia magnetică scade de la 71% pentru absolvenții de liceu la 55% în cazul absolvenților de facultate, încă mai avem mai bine de jumătate dintre absolvenții de facultate care cred asemenea lucruri! Iar atunci când vine vorba despre medicina alternativă, procentele cresc, de la 89% pentru absolvenții de liceu, la 92% pentru absolvenții de facultate”.

Așa cum vedeți, în ceea ce privește credința în tot soiul de năzbâtii nu este o problemă numai pentru noi, românii. Este o problemă cu care se confruntă și alții. Asta nu ar trebui să ne liniștească. Pe undeva trebuie să fie o cauză, un motiv care duce la o asemenea stare de lucruri. Studiul STISOC 2009 ne oferă numai constatările și nu încearcă să găsească o cauză.

Este amintit doar în treacăt Shermer (atunci când este vorba despre credința românilor în superstiții) și cartea sa „De ce cred oamenii în bazaconii”, care a apărut și în limba română, la editura Humanitas: „Oamenii preferă să nu renunţe la obiceiurile lor, căutând explicaţii raţionalizatoare pentru cazurile care nu le confirmă aşteptările. De asemenea, ei pot percepe selectiv situaţiile respective, alegând să nu observe excepţiile sau să considere că ele, de fapt, întăresc regulile iniţiale. Nu în ultimul rând, oamenii generalizează asocieri între evenimente sau fenomene şi extrapolează relaţii cauzale după bunul plac, folosind abuziv inducţia şi deducţia”.

În articolul din 2009, tot Shermer oferă un posibil răspuns: „Cauza profundă a acestei probleme o găsim într-o altă statistică: 70% dintre americani nu înțeleg cum funcționează procesul științific, […] metoda experimentală și testarea ipotezelor”. Acest aspect, neînțelegerea modului în care funcționează știința, mi se pare important și în cazul nostru.

Ori de câte ori am întâlnit cărți, cum este cea pe care tocmai am discutat-o, sau teze de doctorat care nu sunt altceva decât o înșiruire de nonsensuri (am prezentat câteva în anii trecuți) un lucru este cât se poate de evident: nu este înțeles faptul că drumul de la ipoteză la teorie trebuie parcurs respectând câteva reguli simple și evidente. Pentru a susține absurdul se abandonează, probabil din ignoranță, metoda științei.

Poate că a sosit momentul ca metoda științei să facă parte din programele educaționale la toate nivelurile. La fel de importantă ca învățarea teoriilor științei, mi se pare explicarea drumului parcurs pentru a se ajunge la ele. Poate că ar trebui, încă de pe băncile școlii, să fie explicată clar care este diferența dintre știință și pseudoștiință.

Îmi dau seama că aceste deziderate sunt greu de atins. Cine să predea asemenea cursuri? Autorii cărții din care am citat sunt cadre didactice de nivel universitar. Am mai văzut că filtrul academic funcționează uneori foarte prost, chiar în cazul unor teze de doctorat. La facultățile de medicină se organizează cursuri postuniversitare în care este susținută din greu pseudomedicina, cum ar fi cel de biorezonanță despre care aminteam la începutul acestui text.

Cine să scrie și cine să predea cursuri despre metoda științei și despre granița dintre știință și pseudoștiință într-o țară în care comunitatea academică nu își găsește resursele pentru a lupta împotriva pseudoștiinței? În lipsa unei asemenea educații, care să ajute la înțelegerea metodei științei, tot mai mulți oameni inteligenți vor ajunge să creadă în năzbâtii.

Citându-l pe Shermer, pentru a încerca să dau un răspuns la întrebarea pe care am pus-o la începutul acestui subcapitol: „Oamenii inteligenți cred în năzbâtii, deoarece ei sunt pregătiți să își apere credințele la care au ajuns pe căi lipsite de inteligență”.