În urmă cu aproape un an, cunoscându-l pe profesorul Marin Cârciumaru de la Universitatea Valahia din Târgovişte, m-am lovit pentru prima dată de un adevăr crunt. În România nu mai exista decât un singur curs complex de evoluţie a omului, cel scris şi predat de dumnealui, iar spectrul închiderii acestuia era cât se poate de real. A fost, realmente, un şoc.
Cu atât mai mult cu cât, fiind în contact cu marile universităţi din afara ţării şi cu marile publicaţii de profil din străinătate, ştiam cât de mult se investeşte, material şi intelectual, într-un astfel de domeniu. Mi-am dat seama că noi, ca popor, prin indiferenţa unora sau prin răuvoinţa altora, riscăm să rămânem iarăşi pe dinanfară, uitaţi de ceilalţi, sau uitând singuri o tradiţie universitară şi ştiinţifică îndelungată.
Poate că tinerii noştri nu mai au nevoie să înveţe o astfel de materie sau, mai bine spus, un astfel de cumul de materii, pentru că evoluţia omului nu se rezumă strict la paleoantropologie. Înseamnă geologie, biologie, genetică, botanică sau altele, şi vă rog să adăugaţi în faţa oricăreia dintre aceste ştiinţe prefixul „paleo”, pentru a înţelege cam câte ramuri ale ştiinţelor sunt atinse pentru a explica acest complex proces al evoluţiei noastre. Poate că e suficient să ne transformăm tinerii într-o turmă de absolvenţi cu diplomă de drept sau de economişti. În fond, nu mai e niciun secret, universităţile din România scot pe bandă manechine specialiste în ştiinţe juridice, semianalfabeţi cu diplomă de management sau pseudojurnalişti antrenaţi să elucubreze despre vedete de carton cu un IQ comparabil cu al unui amfibian. Avem, în schimb, îndoctrinare religioasă cât cuprinde.
De ce am mai avea nevoie de ingineri, de artişti, de geologi sau de istorici, atâta vreme cât ne îndreptăm cu paşi repezi spre acea doctrină a unor analfabeţi parveniţi de după 1989 care, din nefericire, are dar profetic:” cât timp a învăţat să numere banii, nu mai e nevoie de şcoală”? Şi de ce am mai încerca să ne aflăm originile atâta vreme cât un doctor cu mintea dusă din SUA antrenează o întreagă armată de acoliţi ca să ne convingă că dacii au fost primii oameni de pe pământ? În fond, nu ne sunt toate astea de ajuns?
Şi spun asta pentru că, da, din acest an, ultimul curs complex de evoluţie a omului a fost interzis în şcoala românească. Îmi este greu să înţeleg de unde toată această aversiune faţă de ştiinţele evoluţiei a aleşilor noştri, a celor care ar trebui să conducă lucrurile spre normalitate, precum şi indiferenţa distructivă a celor care ar fi trebuit să ia poziţie în faţa unor asemenea nedreptăţi. Este un mister complet pentru mine cum omul care a fost numit în acest an Doctor Honoris Causa și al Universității Valahia din Târgoviște, cum omul care a deschis în urmă cu doar 10 luni singurul Muzeu al Evoluţiei Omului şi Tehnologiei în Paleolitic din această parte de Europă, şi cum omul care a reuşit în ultimii doi ani descoperirea unor piese arheologice de excepţie, unele dintre ele unicat în lume, apreciat şi citat în toate mediile academice și universitare de profil din lumea asta, să fie înlăturat fără drept de apel de la o catedră pe care alesese să o slujească fără nicio pretenţie financiară, într-o facultate pe care a înfințat-o la Târgoviște din 1993, doar din dorinţa de a oferi tinerilor şi această alternativă a evoluţiei. Poate că este mai bine, însă, să îl las chiar pe dumnealui să vorbească:
”Un curs de Evoluţie a omului se preda de multă vreme şi încă se mai predă la Facultatea de Geologie din Bucureşti, aşa cum bănuiesc că se predă şi în celelalte centre universitare de tradiţie cum sunt cele din Cluj şi Iaşi. Este vorba despre un curs despre Cuaternar, un curs centrat mai ales pe depozitele cuaternare, dar din care nu lipsea evoluţia omului. De ce? Pentru că din punct de vedere geologic, Cuaternarul este definit prin două elemente extrem de importante: apariţia omului şi glaciaţiunile. Deci, este cert, evoluţia speciilor umane era o parte componentă a acestui curs. Eu am preluat această idee, fiind absolvent de geologie, şi, venind la Târgovişte, am introdus încă din primul an un curs care s-a numit ”Evoluţia omului în Cuaternar”, încercând să accentuez tocmai această parte.
Am considerat că era important să predau o astfel de materie studenţilor, pentru că le ofeream o viziune clară asupra evoluţiei omului, lucru care nu se întâlnea la celelalte facultăţi de istorie. Ba mult mult, studenţii de atunci, care acum sunt cadre didactice, când îi duceam la sesiuni ştiinţifice, erau conştienţi că sunt deasupra celorlalţi prin cunoştinţele suplimentare pe care le aveau asupra evoluţiei omului.
A fost un curs pe care l-am predat din 1993 şi până anul trecut. Ceea ce a fost foarte interesant a fost că în anii `90, modelul târgoviştean a fost preluat întâi la Iaşi, de către profesorul Attila Laszlo, profesor care l-a predat câţiva ani, după care, tot dintr-o lipsă de înţelegere, a fost obligat să se restrângă, ba chiar să renunţe şi să se pensioneze. Ştiu sigur că modelul a fost preluat şi la Cluj, însă nu ştiu cum a fost dezvoltat şi predat ulterior. Studiul originilor noastre a fost accentuat acolo şi printr-o serie de descoperiri, vezi urmele de neanderthalian identificate în Ardeal, care au impulsionat ideea evoluţiei omului. Repet, era un curs care completa teribil cultura generală a studenţilor de la facultăţile de istorie şi evident, predându-se şi la geologie, a studenţilor de la aceste facultăţi. Pur şi simplu, nu am înţeles de ce de anul acesta au desfiinţat acest curs de la Facultatea de Istorie din cadrul Universităţii Valahia din Târgovişte.
Vreau să spun că în ultimul an am predat acest curs complet gratuit, fără nicio pretenţie financiară, din dorinţa de a avea continuitate și pentru ca studenţii să poată beneficia de aceste cunoşinţe. Era o modalitate extraordinară inclusiv pentru mine de a păstra contactul cu studenţii, de a-i cunoaşte şi de a-i capacita pentru săpăturile arheologice. Pot spune că făceam chiar o selecţie a celor care prezentau suficiente garanţii că pot suporta rigorile unui şantier arheologic. Ani de-a rândul, eu mi-am selectat studenţii pentru şantierele arheologice prin cursurile pe care le-am predat. Asta este o realitate de netăgăduit, pentru că din 1993 sunt probabil singurul cadru didactic din România care a mers în absolut fiecare an cu cel puţin zece studenţi pe şantierele arheologice sau pentru cercetări pe teren, dar uneori au fost ani când au mers cu mine peste 30-35 de studenţi pe un singur şantier, ceea ce însemna o mare responsabilitate. Iar aceste şantiere au fost adevărate şcoli de însuşire a ceea ce înseamnă arheologia, a tehnicilor de săpături şi a interpretării materialelor care şi-au dovedit roadele, pentru că la un moment dat s-a vorbit, datorită acestei intensități a acestor moduri de comportare pe şantierele arheologice, că la Târgovişte este singurul centru universitar care scoate arheologi autentici. Afirmaţia aparţine fostului meu coleg, actualul preşedinte al secţiei de istorie al Academiei Române şi directorul secţiei de arheologie al Academiei Române, academician Alexandru Vulpe. Evident, nu este o părere oarecare, ci una pe care dânsul şi-a exprimat-o inclusiv într-o emisiune la un cunoscut post de televiziune.
Una dintre raţiunile pentru care cred că a fost scos acest curs din programa şcolară, vine din incapacitatea de a înţelege valoarea unui astfel de curs a celor care sunt acum la conducerea departamentului de istorie al universităţii noastre. Din întâmplare, este vorba despre un fost student de al meu, primul om care a devenit doctor sub îndrumarea mea în cadrul Universităţii Valahia, profesorul Mircea Anghelinu. Sigur, am considerat că menirea mea de profesor este aceea de a forma mai multe generaţii. Poate că uneori am constatat că rigoarea şi ritmul în care speram ca foştii mei studenţi să facă arheologie nu mai corespondeau exigenţelor mele, iar eu am hotărât să o iau de la capăt cu alţi tineri din noile generații, învăţând şi eu, la rândul meu, din greşelile trecutului, şi asta probabil că i-a deranjat foarte tare, mai ales că, nu din întâmplare, am reușit să fac din ei uneori arheologi mai buni.
Spre surprinderea mea, aceşti oameni care timp de douăzeci de ani au văzut cum procedez eu, luând studenţiii, formându-i, având grijă de ei, nu au considerat, cu excepția lect. dr. Marian Cosac, că trebuie să facă la fel. Nu am înţeles niciodată acest lucru. Şi nu este posibil ca profesor care predă istorie la o facultate care ţine şantiere arheologice, să nu ia niciun student pe şantierele arheologice, măcar pentru obligativitatea de a face practică. Faptul că eu am continuat să fac acest lucru, i-a determinat să creadă probabil că sunt un reper prost, în timp ce ei consideră că nu trebuie făcut. Evident, sunt conştient că este o mare responsabilitate să iei studenţi, tineri, nu să îi plimbi pe un şantier, nu să facă săpături, ci să le cultivi emulaţia necesară, să încerci să îi convingi că arheologia este o disciplină vocaţională care cere foarte multe sacrificii şi cere foarte multe calităţi, fizice, intelectuale, dar şi o pasiune enormă. Astfel de lucruri, părinteşte trebuie să le cultivi şi să reuşeşti să faci o selecţie ca dintr-o grupă, dintr-un an, să scoţi măcar unul care să aibă şansa să ducă meseria asta mai departe.
Ei bine, nu spun că înainte era mai greu sau mai uşor decât acum. Greu a fost tot timpul. Poate că ei au considerat că e prea greu să mai facă acest efort şi că, la urma urmei, sunt avantajaţi de ceea ce societatea le oferă, că şansa unui tânăr care dintr-o pasiune nebună dorea totuşi să facă arheologie, nu prea este cultivată de către instituţiile noastre, se obţine greu un astfel de post, şi au zis ei, fiind mai pragmatici decât mine, nu are rost să amăgească tinerii. Dar totuşi, eu cred că este păcat ca anumite discipline să dispară din ţara asta şi arheologia este pe primul plan. Mai cred că şi geologia este în aceeaşi categorie dar, dacă ar fi să mă refer la arheologie, fac trimitere la potenţialul extraordinar la României, care nu este exploatat în măsura în care trebuie nici din punct de vedere cantitativ, dar mai ales din punct de vedere calitativ. Şi asta pentru că eu cred că ceea ce a lipsit ca arheologia românească, sau patrimoniul arheologic românesc, să fie perceput ca patrimoniu universal, au fost descoperirile de excepție. Şi din acest punct de vedere, doresc să spun cu toată convingerea, şi nu este vorba despre o lipsă de modestie, că prin introducerea unei noi metode de săpătură, cel puţin pentru siturile paleolitice, care a însemnat trecerea de la lopată şi şpaclu la a face arheologie cu nişte instrumente foarte fine de lemn, practic niste spatule, a fost o distanţă enormă.
Faptul că avem în momentul de faţă, ca un exemplu, cel mai vechi colier din melci, foarte mici şi fiabili, datat la 29.000 de ani, melci cu diametrul între 5 și 8 milimetri, care au fost descoperiţi în strat, nu prin tamisare, pentru că prin tamisare riscau să fie distruşi, este o dovadă a faptului că o săpătură arheologică trebuie făcută cu multă, multă atenție și finețe. Ei bine, acest colier este unic în patrimoniul arheologic din această parte a Europei tocmai prin fragilitatea melcilor respectivi. El a necesitat nişte studii cu totul particulare şi este considerat acum un progres extraordinar din punct de vedere tehnologic de realizare a unor podoabe din astfel de materiale. Exemplele ar putea continua, sunt foarte multe, cine vrea să vină să vadă unele dintre ele poate vizita Muzeul Evoluţiei Omului şi Tehnologiei din Paleolitic de la Târgovişte care deţine, de altfel, graţie acestui mod de săpătură, mai mult de două treimi dintre toate obiectele de artă din os, corn, fildeş etc. descoperite până acum pe teritoriul României de către toate generaţiile de arheologi. Iar ca dovadă a faptului că am dreptate, vă pot aduce un argument care nu necesită nicio urmă de îndoială, la Poiana Cireşului, acolo unde săpăm în prezent, primele săpături au fost efectuate în 1963. Următoarele au fost realizate în 1968, pentru ca ele să fie reluate în 1983. Noi am început în 1999. Până la noi, acest şantier nu a oferit niciun obiect de artă. Este greu de crezut că noi am picat ca din cer, şi în fiecare an noi să descoperim ceva nou, pe când ei nu au făcut-o. Este cert vorba de tehnica de săpătură nouă care a fost aplicată.
Vedeţi deci, este regretabil că un patrimoniu de care eşti conştient, şi ştii clar că putea fi mai bogat, a fost distrus din cauza unor tehnici proaste de săpătură. Ei bine, dacă generaţiile următoare nu vor beneficia de însușirea rigurozității săpăturilor arheologice paleolitice pe care eu încă pot să le-o transmit, precum şi o parte din colaboratorii mei, nu aceia pomeniţi mai devreme pentru indiferența lor, cei care nu vor să facă astfel de investiţii, este păcat pentru că vom rămâne din nou în urmă, în faţa celorlalţi.
Am să vă mai dau un exemplu. Anul trecut, în aşezarea de la Poiana Cireşului, a fost descoperit un pandantiv din piatră care din punct de vedere tehnic, dar şi artistic, este cel mai complet pandantiv la vârsta aceasta de 20.000 de ani. Dintre toate pandantivele de piatră de pe acest palier cronologic, niciun altul descoperit vreodată nu îl întrece din punct de vedere al realizării artistice dar nici din punct de vedere al complexităţii tehnice cu care a fost făcut. Nu întâmplător, el a fost selecţionat şi face parte acum dintr-o expoziţie din China ca parte a patrimoniului arheologic al României. Şi trebuie să spun că tot graţie acestor tehnici noi de săpătură, cele patru obiecte mai vechi de 20.000 de ani care au fost selectate printre cele 100 de obiecte care au plecat în China, provin în totalitate de la Muzeul Evoluției Omului şiTehnologiei în Paleolitic. Mai mult, toate au fost descoperite de mine şi de colaboratorii mei, datorită tocmai unui nou sistem de abordate a săpăturilor arheologice. Este greu să cred că alte obiecte nu există şi nu au existat vreodată. Este cert că ele există. Mai grav este că acolo unde s-au făcut săpături, eu am ajuns să regret că ele s-au făcut vreodată în loc să fiu bucuros. Şi asta pentru că sunt conştient de faptul că s-a distrus mult. Sunt de acord că orice săpătură arheologică înseamnă un rezultat, chiar dacă nu găseşti nimic. Una este să nu găsești nimic printr-o săpătură arhologic pentru că nu există nimic în acel loc și alta să nu găseşti pentru că aplici tehnici de săpătură proaste, practic să distrugi. Şi asta s-a întâmplat la noi adesea, o distrugere a patrimoniului, încât îmi permit să spun azi că ar fi fost mai bine să nu se facă astfel de săpături, ci să se fi efectuat mai târziu, dar după rigorile necesare.
Vedeţi, peste toate acestea, revin şi spun că este trist că am ajuns să oprim un astfel de curs. Nu ştiu cine are de câştigat, dar ştiu cu certitudine că cel mai mult au de pierdut studenţii, generaţiile următoare şi, dacă vreţi, învăţământul românesc, pentru că un curs de evoluţie a omului nu numai că ajută la formarea unor specialişti veritabili în arheologia românească, dar ridică şi nişte întrebări esenţiale. De unde venim? Cine suntem şi unde o să ajungem? Dacă nu îţi cunoşti trecutul, nu îţi cunoşti rădăcinile, nu din punct de vedere cultural, ci din punct de vedere genetic, este grav. Ceea ce vă pot spune este că astfel de subiect, şi sunt convins că mulţi sunt de acord cu mine, are darul de a fascina pe toţi oamenii. De la cei simpli, la cei cultivaţi, toţi simt că trebuie să mai existe ceva încă nedescoperit. Iar faptul că aceste descoperiri sunt într-o dinamică permanentă, că în fiecare zi apar informaţii care uneori schimbă toată viziunea dinainte, care aduc completări uneori suprinzătoare, rămâne un domeniu care ar trebui să facă parte din cultura fiecărui om. Din momentul în care nu mai este cultivată o astfel de idee, ea riscă să se piardă ca multe altele, iar tinerii noştri vor avea cel mai mult de suferit. ”
