Cel mai cunoscut autor canadian de science fiction, Robert J. Sawyer s-a născut la 29 aprilie 1960. A urmat studii superioare în domeniul jurnalismului de televiziune şi, în 1990, a debutat în literatura science fiction cu romanul The Golden Fleece. Avea să fie doar primul dintr-o lungă serie de cărţi exclusiv science fiction, care i-au adus toate marile premii ale genului, de la Hugo, Nebula şi John W. Campbell Memorial la canadianul Aurora sau japonezul Seiun.
Deşi sînt publicate de case de editură americane, romanele sale au protagonişti canadieni şi îşi plasează acţiunea, în bună măsură, în ţara sa natală. Temele sale de predilecţie sunt căutarea inteligenţelor extraterestre (în Golden Fleece, Starplex sau Calculating God), paleontologia şi paleoantropologia (în End of an Era, trilogia Quintaglio, trilogia Hominids) şi explorarea posibilităţilor conştiinţei (în Mindscan, The Terminal Experiment, Rollback sau trilogia WWW).
Romanul său Flashforward a stat la baza unui serial de televiziune de succes, iar Red Planet Blues (2013) are o intrigă detectivistică, acţiunea desfășurându-se pe Marte, planetă colonizată de către om într-un viitor apropiat.
Ce citea adolescentul Robert J. Sawyer? Cum ai început să scrii? Şi de ce tocmai science fiction?
A fost o combinaţie de factori. La opt ani, în 1968, am văzut 2001: O odisee spaţială la cinematograf; tot cam pe-atunci, am urmărit o parte dintre episoadele seriei originale Star Trek la televizor, dar şi serialele produse de Gerry Anderson la Supermarionation, Fireball XL5 şi Thunderbirds; am crescut pe măsură ce programul Apollo era în plină desfăşurare; în sfârşit, au mai fost şi primele cărţi science fiction care mi-au căzut în mînă: The Enormous Egg de Oliver P. Butterworth, The Runaway Robot, semnată de Lester del Rey, dar scrisă de fapt de Paul W. Fairman, Trouble on Titan de Alan E. Nourse, Space Skimmer de David Gerrold şi una dintre culegerile de povestiri ale lui Isaac Asimov, The Rest of the Robots.
Mi-au plăcut enorm toate aceste cărţi şi am vrut să încerc să creez eu însumi propriile-mi poveşti. În chip ironic, cea care m-a influenţat cel mai mult a fost, se pare, cea care e considerată a fi cea mai puţin SF dintre acestea, The Enormous Egg, cu situarea sa temporală contemporană, cu atenţia acordată paleontologiei şi cu tonul ei uşor satiric.
Multe dintre romanele tale explorează conştiinţa umană şi evoluţia acesteia. Ce anume te atrage la această temă?
Am afirmat adesea că science fiction-ul este literatura combinaţiilor stranii. Unde altundeva poţi întâlni oare o întrepătrundere între calculul cuantic şi paleoantropologie – aşa cum se întîmplă în romanul meu, Hominids? Ce alt gen literar ar permite oare ca teoria informaţiei, comunicarea cu primatele şi politica Chinei să fie elementele care pun intriga în mişcare – cum este cazul trilogiei alcătuite de romanele Wake, Watch şi Wonder?
Pentru o bună parte dintre cărţile mele, mi-am îndreptat atenţia asupra studierii conştiinţei, deoarece aceasta este aria cunoaşterii cu cel mai ridicat grad de interdisciplinaritate; neurologii, cercetătorii din domeniul inteligenţei artificiale, biologii preocupaţi de evoluţie, filosofii, teologii şi aşa mai departe, cu toţii îşi au locul lor la masa dezbaterii privind natura conştiinţei, iar ciocnirea dintre viziunile acestora a fost cea care a furnizat substanţa romanelor mele: The Terminal Experiment, Factoring Humanity, Hominids şi urmările sale, Mindscan, Wake şi urmările sale, Triggers.
Am observat, de asemenea, că eşti fascinat de dinozauri şi, în general, de paleontologie. Trilogia Quintaglio, End of an Era, chiar şi Calculating God… De unde vine această fascinaţie?
Încă de la grădiniţă am fost fascinat de paleontologie şi mai ales de dinozauri; în asemenea măsură încât până la jumătatea ultimului an de liceu am avut de gând să fac carieră în domeniul paleontologiei; am fost chiar acceptat pentru a studia paleontologia la Universitatea din Toronto.
Sunt atras de studierea formelor de viaţă străvechi din acelaşi motiv pentru care mi-e dragă noţiunea de viaţă extraterestră: e vorba de fiinţe străine nouă. E o noţiune interesantă în sine, dar e mai mult de-atât, sunt două domenii care permit speculaţii îndrăzneţe: în paleontologie încercăm să desluşim cum arătau dinozaurii şi, pe baza unui număr redus de indicii, extrapolăm care le erau strategiile de reproducere, cu ce se hrăneau, care le era structura socială. În astrobiologie mergem chiar mai departe: încercăm să ne imaginăm cum ar putea arăta fiinţele extraterestre inteligente, bazându-ne doar pe nişte principii, fără a avea măcar un specimen pentru a-l studia.
Apropo de interesul meu pentru aceste domenii: datorită lui, am ajuns să am o relaţie minunată cu Institutul SETI. Sunt singurul autor de science fiction care a fost invitat la cele două simpozioane cu public, SETICon, iar astronomul-şef de la Institut, Seth Shostak, m-a invitat în numeroase rânduri la emisiunea radio pe care o realizează Institutul, Big Picture Science; în schimb, eu am dat numele de Shostakia uneia dintre speciile de fosile marţiene din Red Planet Blues.
Cel mai proeminent paleontolog canadian e Philip Currie, specialist în dinozauri, de la Universitatea Alberta din Edmonton. Eu însumi am fost desemnat de către mass-media canadiană drept cel mai proeminent autor canadian de science fiction. Phil şi-a dorit dintotdeauna să devină scriitor de SF, iar eu mi-am dorit să devin specialist în dinozauri. Amândoi ne simţim deosebit de entuziasmaţi de ideea că, într-un univers paralel, rolurile noastre ar putea fi inversate.
În ceea ce priveşte pasiunea mea pentru antropologie şi, mai ales, pentru paleoantropologie, aceasta oglindeşte, din nou, interesul meu pentru inteligenţa extraterestră. Un neanderthalian sau un individ aparţinînd speciilor Homo Erectus sau Homo ergaster este fundamental diferit de noi; mai mult decât un vulcanian sau un bajoran din Star Trek. Prin urmare, încercarea de a ne închipui care erau procesele cognitive şi modul de viaţă al rudelor sau strămoşilor noştri îndepărtaţi e cel puţin la fel de pasionantă ca o poveste poliţistă.
Raţionalism vs. misticism, iată o altă temă majoră a scrierilor tale. Cum te situezi în această dispută? Te consideri ateu?
Sunt ateu, iar la vremea adolescenţei chiar îmi făcusem un titlu de mândrie din asta. Crescând, am avut prea puţine contacte cu persoane religioase şi, în sinea mea, eram convins că orice credincios e, cu siguranţă, un prost cu capul plin de iluzii, incapabil de o gândire critică.
La 23 de ani am ieşit de pe băncile facultăţii cu o diplomă în jurnalismul de televiziune şi am obţinut o slujbă la un grup care pregătea o aplicaţie pentru autoritatea canadiană de reglementare în vederea deschiderii unui canal de televiziune multi-confesional. Aveau nevoie de mine fiindcă eram la curent cu toate reglementările din domeniu.
Ei bine, am presupus iniţial că voi avea de-a face cu o grămadă de indivizi limitaţi. Imaginează-ţi cât de surprins am fost să descopăr că aveam colegi extraordinar de inteligenţi şi de deschişi la minte, oameni de toate religiile: hinduşi, sikhşi, budişti, evrei şi creştini de toate confesiunile.
Unul dintre cei mai străluciţi dintre aceştia era omul însărcinat cu producţia audio-vizuală pentru Armata Salvării canadiană. Oamenii aceştia credeau în lucruri în care eu nu credeam; lucruri pe care, bănuiesc, nu sunt capabil, din punct de vedere al organizării mele neuronale, să le cred; am învăţat însă să le respect credinţele. Îmi place să cred că, atunci când pun în discuţie religia în cărţile mele, argumentele mele nu sună a idei primite de-a gata.
