În 2015, Fondul Monetar Internațional dădea publicității un studiu efectiv șocant (și folosesc acest termen în adevăratul său sens). Conform calculelor specialiștilor FMI, subvențiile acordate industriei combustibililor fosili de către guvernele de pe mapamond, cumulate cu costurile externalizate cauzate de poluare (începând cu problemele de sănătate până la afectarea mediului înconjurător) ajungeau la circa 5,3 trilioane USD pe an.
„Aceste subvenții alimentează corupția și descurajează utilizarea eficientă a energiei, promovează industriile energofage și susțin producătorii nesustenabili din industria fosilelor, frânează inovația și încurajează promovarea surselor poluante de producere a energiei.”
Ceea ce s-ar putea traduce în irosirea a circa 170.000 USD pe secundă! Nu degeaba, într-un recent editorial, cei de la Bloomberg au declarat că „subvențiile pentru combustibilii fosili sunt cea mai proastă decizie politică din lume”. Pentru că astfel este sprijinită o economie poluantă, care echivalează cu „tăierea crăcii de sub picioare”.
Cu ocazia summit-ului COP21 Paris 2015, pe tema schimbărilor climatice, se pare că liderii lumii au înțeles că problema poluării nu mai poate fi ignorată, așa încât s-au luat decizii istorice, prin care națiunile care contribuie cel mai mult la poluare ar urma să ia măsuri drastice de reducere a poluării și instaurare a unui mediu socio-economic echitabil.
Dar, în mod realist, cât de aproape suntem de acest deziderat, considerat de mulți utopic?
Ecologiștii ar putea rămâne foarte mirați, însă presiunea de a reduce poluarea ar putea veni… chiar din partea mediului de business. Oricât de neverosimilă pare această afirmație – pentru că, nu-i așa, știm cu toții că tocmai activitatea industrială a companiilor și corporațiilor e responsabilă de creșterea nivelului de poluare, care accelerează încălzirea globală și duce la schimbările climatice…
„Cerem guvernelor G20 să stabilească un obiectiv precis pentru eliminarea totală și echitabilă a subvențiilor pentru combustibilii fosili, până în 2020, de către toți membrii G20. De asemenea, un obiectiv similar este necesar pentru sistarea finanțării publice pentru petrol, gaze naturale și cărbuni. Cerem membrilor G20 ca, începând cu 2017, să ofere transparență totală privind programele de eliminare a subvențiilor.”
Cea mai bună dovadă este recenta scrisoare trimisă puterilor G20 (care s-au adunat în China la summit-ul de ratificare a tratatului de la Paris) de către un grup de companii și instituții reunite sub titulatura ODI (Overseas Development Institute). Vorbim de un grup în care principalele voci sunt ale celor mai mari trei companii de asigurări din lume – Aviva, Aegon NV și MS Amlin – care dețin, cumulat, un portofoliu de circa 1,2 trilioane de dolari.
Conform celor din industria asigurărilor, „schimbările climatice reprezintă mama tuturor riscurilor, nu doar pentru business, ci și pentru societate în ansamblu. Un risc majorat de modul în care subvențiile pentru combustibilii fosili distorsionează piața de energie”. Iar șeful Avira, Mark Wilson, pune punctul pe i: „În afaceri e esențial să faci profit. Dar nu vom mai face afaceri în viitor decât dacă acționăm sustenabil în prezent și dacă creăm valoare pe termen lung”.
Acestora li se alătură un alt grup, IIGCC (The Institutional Investors Group on Climate Change), cu 200 de membri cu investiții de circa 13 trilioane de dolari. Care, de asemenea, au transmis un mesaj hotărât puterilor G20 de a lua măsurile necesare pentru a scăpa de poluare și a prioritiza investițiile în energiile regenerabile și soluțiile sustenabile.
Practic, lumea afacerilor dă semnale că a ajuns la capătul răbdării: deși încă din 2009 puterile G20 s-au angajat să diminueze sau chiar să elimine subvențiile și facilitățile fiscale din domeniul combustibililor fosili, diversele studii arată că, de fapt, cele mai poluante națiuni din lume pompează în industria fosilelor aproape o jumătate de trilion de dolari anual, prin diverse subvenții, investiții în companii de stat și finanțări publice. Asta în timp ce subvenționarea regenerabilelor, deși e de patru ori mai mică, a ajuns să fie considerată o povară pentru bugetele țărilor…
Dar, chiar dacă toate aceste subvenții ar fi eliminate, tot rămâne problema costurilor externalizate. Pentru că toate daunele asupra sănătății și mediului sunt suportate de societate, nu de cei care creează problemele. Ei bine, din punct de vedere business, lucrurile ar putea fi rezolvate de o taxă pe carbon care să reflecte cu adevărat impactul negativ al poluatorilor.
Și în acest caz, primează nu protestele ecologiștilor și argumentele climatologilor, ci tot un concept provenit din… lumea economiștilor. Este vorba despre tragedy of the commons (tragedia bunurilor comune), care descrie situația unui sistem cu resurse la care toți au acces, dar pe care indivizii le exploatează conform interesului propriu, astfel epuizându-le, contrar interesului comun.
De exemplu, creșterea oilor: pe o pășune cu suprafață limitată, turmele care pasc mai mult sunt mai profitabile pentru ciobani; însă goana după profituri mai mari duce rapid la epuizarea ierbii, iar animalele vor muri de foame; prin urmare, toți ciobanii vor falimenta. Sau pescuitul maritim: toți pescuiesc intensiv, fără a-și pune problema extincției peștilor – asta deoarece pescuitul intensiv nu este taxat.
„Eu cred în economia de piață pentru că reprezintă suma deciziilor individuale. Dar când apare o problemă în piață, lucrurile o iau razna. Lipsa unei taxe pe carbon adecvate face afacerile poluante foarte profitabile, deoarece costurile adevărate nu sunt plătite de făptași” Elon Musk
La fel se întâmplă acum în societatea industrializată modernă: fără o taxare realistă a poluării produse, oamenii și corporațiile pot polua fără limite. Asta deși capacitatea ecosistemului planetar de a-și menține echilibrul este din ce în ce mai limitată.
Conform cunoscutului Elon Musk, piața liberă („free market”) este minunată câtă vreme „jocul” nu este „măsluit” – atât prin subvențiile inechitabile, cât și prin sustragerea poluatorilor de la a-și asuma costurile reale.
Creierul din spatele Tesla Motors dă un exemplu elocvent: domeniul transporturilor. De exemplu, numărul autovehiculelor de pe mapamond se apropie vertiginos de limita de 2 miliarde, anual adăugându-se circa o sută de milioane de noi mașini. Chiar dacă toate aceste o sută de milioane de mașini ar fi nepoluante (electrice, pe hidrogen sau cu alte sisteme „zero emisii”), tot ar fi nevoie de circa 20 de ani pentru a înlocui total vehiculele poluante.
Odată ce tehnologiile poluante, cum sunt motoarele cu ardere internă, vor fi taxate drastic, oamenii vor realiza că sunt mai rentabile tehnologiile verzi. Deci, oricât de nepopulară poate să pară taxa pe carbon (care în opinia multora ar putea fi o lovitură mult mai gravă pentru economia mondială decât criza din 2008), ea este pur și simplu necesară. Altfel, viitorul omenirii sună sumbru, chiar și în cele mai optimiste prognoze.
https://www.youtube.com/watch?v=HaJAF4tQVbA
Pentru că ne-am obișnuit să reducem totul la bani, poate ar fi de ajutor să înțelegem și cât de mult ne costă dependența de petrol. Înainte de criza mondială, Europa ajunsese să cheltuie în medie un miliard de euro pe zi (!) pentru importul de petrol, iar acum, de când petrolul e foarte ieftin, suma aproape s-a înjumătățit – dar tot reprezintă circa 1-1,5% din produsul intern brut al Uniunii Europene.
Așa încât UE cheltuie anual peste 200 de miliarde de dolari pentru petrol. Iar în SUA importurile de petrol se ridică la peste 150 de miliarde de dolari anual. Iar alte zone contribuie și ele la „exportul” altor sute de miliarde de dolari pentru petrol. Unde se duc toți acești bani? În conturile marilor producători de petrol (Arabia Saudită, Rusia, Venezuela, etc.).
Ei bine, dacă, în loc de mașini care funcționează pe bază de carburanți produși din petrol, toți europenii și americanii ar folosi mașini electrice alimentate cu energie produsă local, din surse regenerabile, banii ar rămâne în circuitul intern, nu ar fi „exportați”. În plus, deoarece motoarele electrice sunt mult mai eficiente decât cele cu ardere internă, costurile populației pentru „combustibil” (curentul electric) ar fi de 3-4 ori mai mici. Și ar dispărea costurile externalizate cauzate de efectele poluării.
Există și un revers al medaliei: Europa și SUA exportă petrol, ceea ce înseamnă venituri valoroase. Iar taxele pe carburanți (care în Uniunea Europeană ajung, în medie, la 7% din prețul combustibililor) înseamnă bani suplimentari la bugetele guvernelor. Deci, din perspectivă financiară, pare profitabilă dependența de petrol nu-i așa? Ei bine, nu e așa.
După cum am arătat mai sus, poluarea presupune și niște costuri externalizate uriașe. Conform OECD (Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică), poluarea cauzată de transportul rutier din cele 35 de state membre duce la costuri estimative de circa un trilion (o mie de miliarde) de dolari pe an! Deci de trei ori mai mult decât costă importurile de petrol în Europa și SUA cumulat…
Să adăugăm în ecuație și cât ar costa daunele produse de schimbările climatice. Un studiu recent publicat în Nature arată că, dacă se depășește limita de 2 grade Celsius a creșterii temperaturii globale, pierderile economiei globale s-ar putea cifra la peste 24 de trilioane de dolari. În schimb, dacă s-a renunța la companiile din sectorul combustibililor fosili, falimentul acestora ar însemna pierderi de „numai” 5 trilioane de dolari.
Deja orice economist poate concluziona că dependența de petrol și de alți combustibili fosili este pur și simplu neprofitabilă. Mai ales dacă se pun în balanță și politicile de subvenționare. Să ne înțelegem: deja pentru cam toată lumea este clar că schimbările climatice nu mai pot fi oprite. Dar impactul lor ar putea fi redus, dacă autoritățile ar lua deciziile corecte – eliminarea subvențiilor pentru fosile, precum și impunerea unei taxări drastice a poluării.
Închei cu o anecdotă reală: economistul Chris Hope, specialist în managementul riscului, se afla în 2008 la o conferință în Cambridge, unde publicul se dovedea extrem de reticent în privința avertizărilor ținând de riscurile încălzirii globale. Hope i-a provocat pe cei prezenți la un pariu, prin care afirma că 2015 va fi mai călduros decât 2008, pariu acceptat de Sir Alan Rudge, un cunoscut membru al societății de ingineri britanice.
Ca un adevărat Sir, Rudge l-a plătit pe Hope chiar în prima parte a lui 2015, când măsurătorile indicau temperaturi mai mari decât în anii precedenți. Ulterior, 2015 a devenit oficial cel mai călduros an din istoria măsurătorilor. Evident, Hope folosește acest exemplu nu pentru a se lăuda cu mia de lire sterline câștigată, ci pentru a încerca să îi convingă pe climato-sceptici de pericolele poluării.
Până la urmă, societății moderne i se aplică de minune principiul enunțat de o melodie mai veche a formației Holograf – „banii vorbesc”. Deci, odată ce vom înțelege mai bine ce costuri implică economia poluantă și cât de mari sunt acestea față de una sustenabilă, bazată pe energii regenerabile, reciclare și eficiență, alegerea va veni de la sine. Pentru că afaceriștilor nu le convine să facă „bad businnes”.
