Drumul ştiinţei nu-i deloc lipsit de erori. Adesea se fac greşeli, unele dintre ele de-a dreptul copilăreşti. Dar, de cele mai multe ori, metoda ştiinţifică de cunoaştere a lumii oferă căile prin care greşelile să fie eliminate, pentru că ştiinţa, dincolo de teorii, are nevoie de experimente clare, care să îi confirme afirmaţiile. Să vorbim acum despre apa polimerizată…
Povestea noastră începe undeva pe la începutul anilor 1960. Fizicianul sovietic Nikolai Fediakin, care lucra într-un mic laborator din oraşul Kostroma, a efectuat un şir de experimente cu un rezultat surprinzător. Atunci când apa pură se condensa sau trecea prin nişte tuburi capilare (cu diametrul interior mai mic de 20 microni), fabricate din cuarţ, ea se separa în două: o apă normală şi o apă de 20 de ori mai vâscoasă, de circa 1,3 mai densă decât apa normală, cu un punct de fierbere în jur de 150 grade C şi unul de îngheţare de circa -40 grade C. Această nouă apă, vedeţi şi dumneavoastră, era una cât se poate de ciudată. Rezultatul era mult prea extraordinar ca să nu merite o analiză mai detaliată.
Aşa că experimentele au fost repetate la Moscova, împreună cu Boris Deriagin, un adevărat savant specializat în chimia fizică, renumit pentru lucrările sale din domeniul straturilor coloidale subţiri. Deriagin mai era renumit şi pentru meticulozitatea cu care efectua fiecare experiment. Iar experimentele riguroase ale lui Deriagin au confirmat existenţa acestei ape stranii. Rezultatele au fost prezentate în mai multe publicaţii sovietice de specialitate, inclusiv în limba engleză. Dar nimeni nu părea să bage de seamă existenţa acestei ape anormale. Lucrurile s-ar fi oprit aici pentru multă vreme dacă în 1966 Deriagin nu ar fi ţinut câteva conferinţe în Marea Britanie, unde a adus la cunoştinţă oamenilor de ştiinţă din occident informaţiile legate de apa anormală.
Poliapa poate distruge viața pe Terra
Imediat, în ciuda neîncrederii generale, au fost declanşate noi experimente, care să verifice existenţa acestei noi ape. Şi dintr-o dată, ca la o apăsare pe un buton, au început să curgă lucrările ştiinţifice care confirmau rezultatele cercetătorilor sovietici. Chiar şi marina americană a devenit brusc interesată de subiect. Specialiştii militari întrevedeau aplicaţii militare pentru această apă ciudată, sau poliapa (polywater), cum o voi numi în continuare. Cel mai spectaculos rezultat a venit în anul 1969 când un grup de cercetători de la Biroul de Standarde al SUA a publicat un articol în care era prezentat spectrul de infraroşu al acestei poliape. Acest spectru prezenta nişte benzi stranii, care nu corespundeau cu nimic din ceea ce se cercetase până atunci. Au fost făcute comparaţii cu mai bine de 100.000 de spectre cunoscute şi nu a fost găsit nimic asemănător cu benzile poliapei. De aici ei au tras concluzia că avem de-a face cu o apă polimerizată (de aici şi numele de poliapă). În poliapă, moleculele de H2O se leagă între ele, formând o structură hexagonală.
Unii cercetători indicau nişte lucruri ciudate cu această apă. „Poliapa este mai stabilă decât apa obişnuită”, spuneau ei. „Poliapa nu există aici, pe Pământ, pentru că nu sunt condiţii pentru ea, dar poliapa ar putea fi un fel de germene, care ar putea contamina apa normală, transformând-o în apă polimerizată. Dacă cercetătorii ar produce cantităţi mai mari de poliapă, atunci ar exista riscul polimerizării apei terestre.” Se sugera chiar că pe Venus întreaga apă s-a transformat în poliapă, datorită condiţiilor de acolo. Cercetătorul britanic F.J. Donahoe a publicat în 1970 un articol alarmant, intitulat „Is Venus a Polywater Planet?” în care spunea că „Eu cred că acest polimer este cel mai periculos material de pe Pământ. Trebuie depuse toate eforturile pentru a asigura securitatea totală înainte de a produce [poliapa] în scopuri comerciale. De îndată ce nucleele de polimer se vor dispersa în sol va fi prea târziu pentru orice acţiune. […] Ameninţarea este mai mare decât cea a oricărui virus cunoscut, dacă nu vom lua măsurile de siguranţă necesare.”. Vă daţi seama că această poliapă ar fi riscat să distrugă toată viaţa de pe Pământ. Noroc că se producea în cantităţi extrem de mici…
Felix Frank, un cercetător american care s-a ocupat de cazul poliapei, relata o poveste oarecum amuzantă despre un cercetător care, ajutat de „un student foarte răbdător”, a încercat luni în şir să obţină cantităţi mai mari de poliapă. A reuşit să fabrice o „picătură ceva mai mare”…
De fapt aici era şi problema pe care o ridicau cei ce se îndoiau de existenţa poliapei. Aceşti sceptici nesuferiţi spuneau că, probabil, poliapa nu este decât rezultatul unor contaminări din laborator. În scenă intră şi marele fizician Richard Feynman, care a declarat că „Nu cred în existenţa poliapei, deoarece, dacă ea ar exista, ar trebui să credem în existenţa unor fiinţe care nu mai au nevoie de mâncare. Ar fi suficient ca ele să bea apă şi să excrete poliapă [folosind energia degajată prin conversia apei în forma ei mai stabilă, pentru a-şi alimenta metabolismul]”. Adepţii poliapei ripostau spunând că ştiu ei bine ce fac, că au asigurat ca nicio contaminare să nu se producă pe timpul experimentelor. Iar experimentele se desfăşurau pe bandă rulantă, articole apăreau cu sutele, în reviste de mare reputație, cu ar fi acest articol din Science, dar lucrurile rămâneau neclare. Poliapa nu putea fi prinsă în teorie, nu putea fi explicată în niciun fel.
Pentru puțină culoare, înainte de a trece mai departe, vă invit să vă produceți singuri puțină poliapă urmând sfaturile dintr-un articol publicat de către prestigioasa revistă Popular Science.
Lucrurile aveau să se lămurească începând cu anul 1971, printr-o adevărată lovitură de teatru. Denis Rousseau, cercetător la Laboratoarele Bell, înfuriat din pricina incertitudinilor legate de poliapă, decide să folosească propria transpiraţie, în loc de apă pură. Rezultatul a fost colosal. A obţinut şi în acest caz ceea ce până atunci se credea a fi apă polimerizată! Punct! Rousseau își publică rezultatele mai întâi într-un articol în Science, urmat de un altul, publicat în Journal of Colloid and Interface Science. Experimente ulterioare au demonstrat că atunci când sunt asigurate condiţiile necesare, când este înlăturată cu grijă orice posibilitate de contaminare, poliapa nu mai apare. Iar imaginile obţinute cu ajutorul microscopului electronic au arătat că, de fapt, eşantioanele de poliapă conţin urme de contaminanţi de la siliciu până la fosfolipide. Dintr-o dată misterul era lămurit. De fapt, ceea ce se credea a fi apă polimerizată era rezultatul unor contaminări. Lucrurile erau acum atât de clare încât aproape peste noapte toţi cercetătorii, inclusiv cei sovietici, au renunţat la poliapă.
Precizez că în acest caz nu avem de-a face cu o fraudă ştiinţifică, ci doar cu o experimente prost realizate. Nimeni nu a dorit să obţină glorie pe căi necinstite. Metoda ştiinţifică de cunoaştere are marele avantaj că poate elimina, mai greu sau mai uşor, acest tip de erori. Oamenii de ştiinţă verifică în permanenţă rezultatele obţinute, repetă obsesiv, la nesfârşit, experimentele, tocmai din pricină că ei sunt conduşi de o formă de scepticism sănătos, care nu ia în seamă orice afirmaţie, câtă vreme nu există certitudinea experimentelor corecte. Vedeţi şi dumneavoastră cât de uşor se poate greşi, chiar în ştiinţa serioasă…
În pseudoștiință nu se greșește niciodată, pentru că acolo este eliminată din start nevoia dovezii. E nevoie doar de o poveste credibilă. Apa pseudoștiinței are calități de-a dreptul miraculoase, care încalcă cu mare voioșie legi elementare ale fizicii. Dar asta este o altă poveste…
