A fost unul dintre acele momente astrale clipa în care am ridicat de la poștă o scrisoare venită de dincolo de ocean. În clipa când am deschis-o nu mi-a venit să îmi cred ochilor și m-a cuprins o atât de mare amețeală, încât a trebuit să mă sprijin de un perete ca să nu cad. Scrisoarea conținea o invitație semnată personal de un personaj foarte drag mie, unul care a contribuit din plin la formarea mea. Nu știu de unde au aflat, dar a doua zi la ușa mea s-au înființat doi ofițeri de securitate, care au început să mă descoasă cu amabilitate oarecum amenințătoare. Probabil că răspunsurile mele le-au sugerat că nu sunt un element nesănătos și că am trăsăturile omului nou, care nu poate trăi departe de patrie, pentru că în scurt timp am fost invitat să completez formularele pentru pașaport. Ciudat lucru… eu nu depusesem nici o cerere în acest sens.
Călătoria a fost una de vis, o aventură minunată, cum numai în visul unui copil poate exista. Am avut parte de tot luxul pe care mi-l puteam imagina. Așa că m-am înfruptat din toate acele bunătăți din care nu mai gustasem demult. Vă dați seama? La bordul avionului aveau până și portocale! Dar să nu ne mai lungim cu vorba. Avionul m-a lăsat la aeroportul JFK de lângă New York. Aici mă aștepta deja un mic avion cu reacție, care m-a purtat către Ithaca, orașul lui Sagan. Am aterizat pe aeroportul regional Tompkins, iar de aici am fost luat cu o limuzină, care m-a dus la casa lui Sagan, pe Stewart Avenue la numărul 900.
Peisajul din jur era de-a dreptul încântător, iar în apropierea casei o mică, dar spectaculoasă, cascadă mă făcea, pe mine, omul asfaltului, să mă simt ca pe o altă planetă. Ajunsesem lângă casa celui care mă invitase la el. Acum, după ce v-am lăsat destul de mult timp pradă suspansului, vă pot spune despre cine este vorba. Am fost invitat la o ”discuție ca între prieteni buni” (așa scria în invitația pe care o primisem), de către omul de la care am învățat că, alături de rigoare, știința are dimensiunea frumuseții. Am învățat de la el că știința poate fi povestită, întocmai cum o făceau povestitorii din vechime.
În schimb casa lui Sagan, la început, m-a dezamăgit. Un paraleliped din piatră, oarecum înspăimântător. Nimic frumos la casa asta. Dar era doar de o aparență, aveam să îmi dau seama de asta mai târziu. Pentru cei care sunt pasionați de mistere năzbâtioase, voi spune că la începuturile ei această casă, care seamănă oarecum cu un mormânt egiptean, a fost la începuturile ei sediul societății secrete Sphinx Head! Membri ei au construit-o, prin anii 1920, ca loc de întâlnire pentru ședințele, desigur, secrete și au folosit-o până în 1969. Casa și-a mai schimbat de două ori proprietarul, până când, pe la începutul anilor 1980 a ajuns în proprietatea lui Sagan. Cea mai mare parte a locuinței se află în subteran, de parcă Sagan ar fi avut nevoie de un adăpost antiatomic sau… de un bunker secret pe care să-l folosească în cazul unei invazii extraterestre. Se mai spune că există și un tunel secret, care ar lega casa de universitatea Cornell, dar, așa cum mi-a spus Sagan, asta este doar o mică și nevinovată năzbâtie. Oamenii au tendința de a inventa năzbâtii, pentru că iubesc misterele, după care încep să creadă în ele, ca și cum ar fi adevărate.
Stânjenit la culme, cu o pereche de genunchi care se transformaseră într-un soi de piftie, m-am îndreptat către ușă și am sunat. Ușa s-a deschis și în cadrul ei a apărut un zâmbet uriaș. Am făcut un mic efort și am reușit să îl văd pe Sagan în spatele zâmbetului. Am bâguit un ”bună seara domnule Sagan” în timp ce îi întindeam o mână umezită de emoție, mână care Sagan mi-a strâns-o cu putere. După o scurtă pauză, după ce s-a uitat atent în ochii mei, mi-a atras atenția, zâmbind în continuare, că el este Carl și așa îi place să i se spună, mai ales când i se adresează un prieten. Apoi m-a invitat în casă.
De aici încolo, parcă la o apăsare de buton, toate emoțiile mele au dispărut. Dintr-o dată m-am simțit în largul meu. Timp de două zile am avut lungi discuții cu prietenul meu, Carl, Carl Sagan.
-Carl, ești foarte popular în toată lumea. Cunosc mulți oameni cărora le-ai schimbat drumul în viață pentru că, ascultându-te, au început să iubească știința. Pun deseori întrebarea asta. Ce este știința?
-Știința reprezintă mai degrabă o metodă de cunoaștere decât o sumă de cunoștințe. Scopul ei este să afle cum evoluează lumea, ce legități o guvernează, să pătrundă în conexiunile lucrurilor – de la particulele subnucleare, care, poate, sunt constituenții întregii materii, până la organismele vii, la societatea umană și de acolo, la întregul Cosmos. […] Știința se bazează pe experiment, pe voința de a înfrunta dogmele vechi, pe receptivitate, pentru a vedea Universul așa cum este el în realitate. De aceea știința cere unori curaj – cel puțin curajul de a pune sub semnul întrebării cunoștințele deja acceptate prin convenție.
-Omul de știință, cel care caută legitățile despre care îmi vorbești… cum pășește în căutarea asta?
-Cel care se ocupă de știință examinează în mod critic Universul, ca și când ar exista mai multe lumi alternative, ca și când alte lucruri, care nu există, ar putea exista. Suntem, deci, obligați să ne întrebăm de ce sunt prezente în realitate unele lucruri și nu altele.
-Carl, îmi poți da un mic exemplu? Ar fi de mare ajutor pentru cititorii mei…
-[Desigur… uite Cristian, cândva fizicianul Robert W. Wood, descria așa căutarea pe care o întreprinde omul de știință.] Un fizician are o idee. Cu cât se gândește mai mult la ea, cu atât îi pare mai plină de sens. Începe să consulte literatura de specialitate. Cu cât citește mai mult, cu atât i se pare ideea mai promițătoare. Astfel pregătit, el merge în laborator și concepe un experiment pentru a o verifica. Experimentul este chinuitor. Sunt verificate mai multe posibilități. Este îmbunătățită precizia măsurătorilor, eroarea este micșorată. Fizicianul lasă experimentul să evolueze liber, și se concentrează numai asupra a ceea ce poate învăța din el. La capătul muncii, după o experimentare atentă, constată că ideea lui este lipsită de valoare. În acest moment fizicianul o abandonează, își eliberează mintea și trece la altceva.
-Este frumos exemplul acesta… Carl, știința nu poate ajunge la publicul larg în forma ei brută, riguroasă, oricât de frumoasă ar fi ea. Știi bine că eu o iubesc și așa, nefiltrată, rece, lipsită de emoție. Dar este nevoie ca știința să fie popularizată. Tu cum vezi lucrurile?
-Cea mai mare provocare pentru cel care popularizează știința este aceea de a prezenta istoria reală, sinuoasă, a științei, cu toate piedicile întâlnite pe drum. Multe manuale de știință, probabil majoritatea, îi prezintă pe oamenii de știință ca și cum ar fi ajuns ușor la rezultate. Este mult mai ușor să prezinți rezultatele a secole de interogare colectivă, răbdătoare, a Naturii, decât să arăți drumul aspru care a trebuit să fie parcurs. Metoda științei, oricât de morocănoasă și greu de digerat ar putea să pară, este mult mai importantă decât rezultatele științei. [… Dacă ar fi să dau sfaturi aș spune că] nu trebuie să vorbești publicului larg ca și cum te-ai adresa unor experți. Există termeni care sunt înțeleși imediat de către experți. Poate că îi folosești atunci când discuți cu colegii tăi. Dar acești termeni ar putea fi de neînțeles de către nespecialiști. Amintește-ți în permanență că a fost o vreme în care nici tu nu îi înțelegeai. Reamintește-ți pașii pe care i-ai parcurs pentru a parcurge drumul de la ignoranță la cunoaștere. Folosește cel mai simplu limbaj cu putință. Și nu uita că oamenii sunt inteligenți…
-Nu uit asta Carl, dar nu pot să nu fiu foarte îngrijorat atunci când văd prea mulți oameni inteligenți devenind adepții a tot soiul de năzbâtii, a tot soiul de născociri. De ce pseudoştiinţa are o atât de mare răspândire?
-Dacă toată lumea ar înțelege că orice susținere din domeniul cunoașterii are nevoie de dovezi corespunzătoare pentru a fi acceptate, atunci pseudoștiința ar putea fi eliminată cu ușurință. (Cuvintele astea le-a spus aproape în șoaptă parcă pentru sine însuși. Apoi a continuat:) [Vezi tu, Cristian…] Știința trezește un sentiment de uimire. Același lucru îl face și peudoștiința. Slaba popularizare a științei echivalează cu abandonarea unor nișe ecologice, pe care pseudoștiința le umple cu promptitudine. Dacă toată lumea ar înțelege că orice susținere din domeniul cunoașterii are nevoie de dovezi corespunzătoare pentru a fi acceptate, atunci pseudoștiința ar putea fi eliminată cu ușurință. Dar, în cultura populară, acționează un soi de lege a lui Gresham: pseudoștiința alungă știința.
-Dar Carl, te rog să mă crezi, împreună cu mulți prieteni de-ai mei, încerc să nu las gol locul ăsta, să nu las liberă nișa ecologică despre care vorbești tu. Undeva greșesc cu siguranță. Încerc să lupt, să nu las loc pseudoștiinței, cu modestele mele puteri, și sunt acuzat de o oarecare aroganță…
-[Cristian, cred că ar fi trebuit să știi deja! Nu este vorba numai de tine.] Unii oameni consideră că știința este arogantă, în special atunci când contrazice credințe adânc înrădăcinate sau când introduce concepte care contrazic bunul simț. [Știința] este ca un cutremur care ne zguduie convingerile, care dărâmă dogmele de care suntem atașați, și asta poate să deranjeze. Totuși eu cred că există umilință în știință. Oamenii de știință nu impun ceea ce vor ei Naturii, ei doar încearcă să întrebe cu umilință Natura și să ia în serios ceea descoperă.
-Uff Carl… mie îmi este atât de clar asta! Să știi că mă doare foarte mult când îmi dau seama că sunt prea mulți cei cărora cuvintele mele în apărarea științei le par arogante… Carl, eu sunt convins că știința trebuie apărată în fața pseudoștiinței, mai ales acum, când orice năzbâtie se răspândește cu iuțeală. Unii mă întreabă, de ce ar funcționa știința mai bine decât ceea ce amândoi numim pseudoștiință?
-[Cristian,] motivul pentru care știința funcționează atât de bine stă, parțial, în faptul că ea a construit un mecanism de corectare a erorilor. Nu există întrebări interzise în știință, nu există nimic prea sensibil sau prea delicat pentru a nu fi cercetat, nu există adevăruri sacre. Știința este deschisă la idei noi, și împreună cu un control sceptic riguros, ea poate cerne grâul de neghină. În știință nu conteză cât ești de isteț, renumit sau popular. Trebuie să îți susții ipoteza în fața criticilor aspre ale experților. Diversitatea și dezbaterea sunt încurajate. Opiniile diverse se confruntă, în mod substanțial și în profunzime. […] Știința se bazează pe greșeli, îndepărtându-le una câte una. Concluzii greșite apar tot timpul, dar ele sunt abandonate pe parcurs. Ipotezele [științei] sunt enunțate astfel încât să poată fi infirmate. O succesiune de ipoteze alternative se confruntă prin experiment și observații. Știința bâjbâie în căutarea unei mai bune înțelegeri [a naturii]. Sunt rănite sentimentele unora, atunci când o ipoteză este infirmată, dar tocmai asemenea infirmări reprezintă axul central al activității științifice. Pesudoștiința este exact opusul. Ipotezele ei sunt enunțate adesea astfel încât să fie invulnerabile în fața oricărui experiment care ar putea să le infirme, astfel încât ele nu pot fi invalidate. […] Atunci când o ipoteză pseudoștiințică nu este acceptată de către oamenii de știință, imediat se ajunge la concluzia că există o conspirație care încearcă să o suprime.
-Mi se mai cere, de către oricare susținător de năzbâtii, să am mintea deschisă…
-(Carl a zâmbit.) [Așa este.] A avea mintea deschisă este o virtute, dar, așa cum spunea o dată inginerul spațial James Oberg, [îl cunoști, cu siguranță,] nu trebuie să fie atât de deschisă, încât să îți cadă creierul afară. Desigur, trebuie să fim dispuși să fim cu mintea deschisă și să acceptăm noile dovezi. Dar aceste dovezi trebuie să fie unele puternice. Nu toate susținerile au merite egale… […] Afirmațiile extraordinare au nevoie de dovezi extraordinare..
-Carl… tu vorbești de știință și de scepticismul care stă la baza succesului ei. Mai devreme spuneai să țin seama de faptul că oamenii sunt inteligenți. Acum pomenești de acceptarea dovezilor, atunci când ele sunt puternice. Dar, Carl, pentru a înțelege valoarea unei dovezi științifice este nevoie de o anumită pregătire intelectuală. A fi sceptic nu înseamnă cumva a apela la cunoștințe serioase, mai puțin accesibile omului mediu?
-[Bună întrebare mi-ai pus, Cristian.] Pentru a înțelege principiile scepticismul nu ai nevoie de pregătire universitară. Scepticismul este o calitate pe care o are aproape orice cumpărător de mașini second-hand. Scepticismul ar trebui să fie democratic, și fiecare dintre noi să posede uneltele esențiale pentru a putea evalua bine susținerile legate de cunoaștere. [Să știi Cristian,] toate științele solicită același nivel de scepticism pe care îl folosim pentru a cumpăra o mașină la mâna a doua, pentru a evalua calitățile unui analgezic sau a unei beri, atunci când urmărim reclamele de la televizor. Din păcate, uneltele scepticismului sunt adesea indisponibile pentru cetățenii din societatea noastră. Ele nu sunt predate la școală, chiar și atunci când este predată știința. […] Politica noastră, economia, reclamele și religiile ne pregătesc pentru credulitate. Cei care au ceva de vândut, cei care doresc să influențeze opinia publică, cei care doresc puterea, sugera cândva un sceptic, au tot interesul să descurajeze scepticismul.
-Dragă Carl, toți ăștia pe care îi pomenești au o influență foarte mare în descurajarea scepticismului, în descurajarea gândirii raționale. De câte ori mi se oferă ocazia încerc să demonstrez, pe baza faptelor, a dovezilor, că o susținere sau alta nu ține de vreun adevăr ci de pseudoștiință. Mi se răspunde, uneori, cu un dispreț prost mascat…
-[Ești prea tânăr Cristian…] Oamenii sunt rareori recunoscători dacă le demonstrezi că au fost prea creduli… […](Carl a rămas din nou gânditor, preț de câteva clipe, după care a continuat:) [Cristian…] Pentru a găsi urma de adevăr în marele ocean al confuziei și prostiei ai nevoie de vigilență, devotament și curaj. Dar dacă nu ne obișnuim să gândim, nu vom putea rezolva problemele adevărate și serioase cu care ne confruntăm și riscăm să devenim o națiune de fraieri, o planetă de fraieri, gata să ne lăsăm păcăliți de șarlatanul următor cu care ne vom întâlni.
-Ai mare dreptate… Carl, văzând ceea ce se întâmplă în jurul nostru, văzând, așa cum ai spus mai devreme, cum riscăm să devenim victime ale șarlatanilor, cum vezi viitorul?
-Dacă ar veni acum pe Pământ niște extratereștri și ar vedea ce arătăm copiilor noștri la televizor, la radio, în filme, în ziare, în reviste și așa mai departe ar putea crede că ne pregătim copii pentru violență, crime, cruzime, credulitate, superstiție și consumerism. În cele din urmă, prin repetare, la asta se va ajunge. [Acum Cristi, am să îți răspund la întrebarea ta cu o alta, o întrebare retorică.] Ce fel de societate am creea dacă, în loc de asta, am promova știința și speranța?
Am avut bucuria de a discuta multe lucruri cu prietenul Carl, Carl Sagan. Cred că l-am uimit povestindu-i câteva dintre năsbâtiile de pe la noi. Mi-a împărtașit, la rândul lui, câteva lucruri care m-au uimit. Gânduri pe care nu le spusese nimănui altcuiva. Dar m-a rugat să le păstrez numai pentru mine. Asta și fac, le țin pentru mine.
