Luna mai a adus în România reuniunea unei familii ale cărei origini în spațiul românesc se pierd în negura istoriei… familia Peligrad. Ingineri, antreprenori, profesori, oameni de artă, actori, din țară și din străinătate, oameni care au dus mai departe reputația unui nume cu valențe istorice s-au reunit la Săliștea Sibiului într-o acțiune care va deveni, sper, o tradiție.
Dincolo de importanța acestui eveniment, reuniunea familia Peligrad mi-a prilejuit revederea cu om extrem de drag și de apropiat mie, savantul Denis Buican. O revedere pe care o așteptam încă de anul trecut, anul în care l-am cunoscut pe maestrul Buican și care mi-a oferit șansa de a lega o strânsă prietenie cu dumnealui.
Ne-am revăzut în București, am luat masa împreună și am purtat o discuție realmente fabuloasă care s-a întins pe parcursul a mai multor ore. Nu știu, sincer, când a trecut timpul. Nu știu când și cum voi putea retrăi astfel de momente. Însă, așa cum spunea însuși Denis Buican, o astfel de discuție, transpusă în pagină tipărită, devine ceva extrem de personal și de intim, ceva care va rămâne în timp pentru cei care vor fi interesați să îl asculte și să calce pe urmele unuia dintre cei mai mari oameni de știință pe care i-a avut România.
Însă înainte de a vă destăinui frânturi din discuția avută, simt că este nevoie să spun câteva cuvinte despre omul, savantul și scriitorul Denis Buican. Denis Buican s-a stabilit la Paris încă de la finalul anilor ’60, la invitația președintelui și premierului Franței din acea perioadă.
Doctor în genetică, în științe naturale și, de asemenea, în litere și științe umane, creator al unor teorii evoluționiste care completau teoria darwinistă, poet și filosof, precum și autor a zeci de volume publicate de unele dintre cele mai mari edituri din Franța și România, Denis Buican a devenit una dintre personalitățile de marcă ale celor două țări.
Îmi dau seama că este extrem de dificil să rezumi în doar câteva fraze personalitatea covârșitoare a unui astfel de om. Poate că, mai bine, o să vă las pe dumneavoastră, cititorii, să vă faceți singuri o părere, după ce îl veți fi ascultat.
L-ați citat și l-ați apărat pe Darwin în foarte multe dintre lucrările dumneavoastră. De ce credeți că Darwin este atât de important pentru lumea științei?
Darwin, cred, este important în lumea științifică biologică și lumea științifică generală ca unul dintre cei mai mari savanți și gânditori din toate timpurile. Și asta, fiindcă darwinismul, așa cum am spus și în titlul uneia dintre cărțile mele, „La revolution de l’evolution”, a produs a adevărată revoluție științifică. Nu atât pentru că a fost primul care a introdus evoluția globală și generală în lumea științei.
Evoluția era deja postulată într-un transformism mai limitat de către contele de Buffon în Franța, și mai ales de către Jean-Baptiste de Lamarck, cel care vorbea de un evoluționism generalizat. De altfel, bunicul lui Charles, Erasmus Darwin, la sfârșitul secolului luminilor, arătase deja că există un evoluționism global și chiar avea unele elemente despre selecție, fără să fie susținute însă cu toate argumentele necesare.
Însă Darwin, inspirându-se din mai multe surse, în special din surse teoretice, mai precis din Thomas Robert Malthus,economistul englez care, în „Eseu asupra populației”, publicat în 1798, arăta că dacă populația umană se înmulțeste în progresie geometrică, populația celorlalte specii cu care se hrănește omul s-ar înmulți în progresie aritmetică. Mai precis, mijloacele de subzistență ale omului se înmulțesc în progresie aritmetică.
Ori, marxist-leniniștii, ca și demagogii occidentali și orientali, spuneau că Malthus nu avea dreptate, și malthusianismul ajunsese un cuvânt aproape de rușine. Pentru că, spuneau ei, speciile se înmulțesc, toate, în aceeași progresie. Dar acest raționament era valabil pentru epoca veche, în care oamenii erau puțini și nu aveau mijloace de distrugere masivă. Atunci, omul nu distrugea biosfera. Nu e același lucru să ucizi elfanți cu sulițe pe cum este să îi ucizi cu pușca cu lunetă ca astăzi.
Iar Malthus, de aceea l-am și citat, este unul dintre inspiratorii lui Darwin. Darwin, care a plecat de la suprapopulație, fiindcă malthusianismul implica suprapopulația, a ajuns la lupta pentru existență darwinistă și, de aici, la selecția naturală și artificială, deci la evoluția speciilor. Suprapopulația enunțată de Malthus ar putea să fie rezumată în faptul că, de pildă, mărarul, dacă nu ar avea niciun fel de concurență, în câteva sute sau poate mii de ani ar împânzi tot globul. Ei bine, omul de azi se găsește în situația acestui ipotetic mărar.
Altă sursă a darwinismului este experiența crescătorilor de animale și de plante din Anglia și din alte țări ale secolului al XIX-lea care au produs numeroase specii de plante și animale domestice, plecând de la specii sălbatice sau de la alte specii deja domesticite. Iar Darwin a observat că, față de selecția aceasta artificală făcută de om, selecția naturală este făcută spontan datorită suprapopulației. Adică, se nasc mult mai mulți indivizi decât cei care mor.
De aici a ieșit selecția naturală care trebuia să ducă, sau nu, către o evoluție pozitivă sau negativă. De ce spun asta? Pentru că se confundă de multe ori darwinismul cu supraviețuirea celui mai apt, fără să se spună că este vorba de supraviețuirea celui mai apt în anumite condiții de mediu. Deci, nu este vorba despre supraviețuirea celui mai bun sau a celui mai strălucit specimen, ci a celui mai adaptat la modul de existență biotic și abiotic care se găsește în vremea aceea.
De aceea, evoluția poate fi și o evoluție ascendentă dar și o involuție eventuală în funcție de mediul uman și biologic caracterizat inferior sau superior. Iată un exemplu din înțelepciunea populară românească: țăranii români observaseră bine acest aspect și spuneau „soiul rău nu piere”. Adică, în condiții rele de mediu, soiurile care rezistă cel mai bine sunt soiurile cele mai primitive, atât de plante cât și de animale.
Iar în cazul social, extinzând darwinismul, adică selecția naturală, cum am făcut-o eu însumi în selecția multipolară care se face la toate nivelurile, începând de la genotip și până la specie, și de la biosferă până la societate, la cultură și la artă, adică extinzând darwinismul, la selecția socială, așa cum arăta filosoful Nietszche, nu biruiește cel mai bun sau cel mai inteligent. Nietszche spunea că, de obicei, biruiesc ceilalți pentru că sunt mai mulți și mai vicleni. Deci, nici în lumea animală sau vegetală spontană, nici în lumea umană, darwinismul nu înseamnă biruința celui mai bun, ci biruința celui mai adaptat.
De mediul respectiv depinde supraviețuirea speciilor. Dacă este superior, înving cei mai buni, iar dacă este inferior înving cei mai adaptați. Iar dacă mediul nu este nici extraordinar de bun, nici extraordinar de prost, ajungi la o evoluție către mijlociu. Există de altfel, curba lui Gauss, a distribuției de probabilități, care arată că majoritatea este mediocritatea și, de aceea, în lumea științifică, academică, precum și în lumea biologică, tipurile mijlocii se mențin în afara cazurilor extraordinare de schimbări de mediu natural sau artificial. Și de aceea se găsește pretutindeni în selecția multipolară pe care o stipulează teoria sinergică a evoluției, pe care am elaborat-o, o marginalizare a excepționalului.
Aceasta este revoluția darwinistă, revoluția care arată că există o selecție naturală, după modelul selecției artificiale, dar care nu are aceleași scopuri. Vedeți? Selecția artificială este făcută de om în favoarea omului, dar de multe ori în detrimentul speciei selectate. Și asta pentru că unele specii domesticite nu s-ar mai putea întoarce în sălbăticie, iar în lipsa omului ar dispărea. Selecția naturală, în schimb, se face implicit, probabilistic, în folosul speciei. Fiindcă dacă nu s-ar face în folosul speciei, specia ar dispărea în lupta pentru existență pomenită de Darwin.
Ori, revoluția darwinistă este o evoluție epistemologică, adică probabilistă. Darwin, prin teoria sa este un probabilist, fiindcă nu vorbește despre o evoluție deterministă. Adică evoluția putea ajunge unde a ajuns, putea să ajungă în alte direcții, sau putea să rămână la organisme mai primitive. Nu este vorba, deci, despre o determinare finalistă, după cum spunea botanistul și naturalistul francez Jacques-Henri Bernardin de Saint-Pierre, cel care susținea că „pepenii au fost creați de Dumnezeu pentru a fi tăiați în familie”. Este un finalism vulgar, un finalism religios, pe care îl aveau și alți naturaliști ai secolului al XIX-lea. În timp ce Darwin nu avea un astfel de finalism. El era un indeterminist.
Orice știință este perfectibilă, de aceea darwinismul a fost actualizat, prin teoria sintetică a evoluției, în anii 1940 -1950, și de aceea a fost reactualizat și prin teoria sinergică a evoluției pe care am elaborat-o și în care am introdus, de altfel, selecția naturală la nivel genotipic.
Știința nu se oprește nici la Darwin, nici la Mendel, nici la Newton sau Einstein, și nici măcar în secolul XXI. Ea înglobează ideile, ipotezele, teoriile savanților, dar nu se oprește niciodată la niciunul dintre ei. Adevărul absolut nu îl poate atinge nimeni. Dacă noi credem că o putem absolutiza, atunci ajungem la un tip de dogmatism laic de tipul marxism-leninismului, doctrină în care știința devenea o sclavă a marxismului, iar dogmatismul laic poate fi, de multe ori, mai nociv decât cel religios.
De unde știm că Darwin a avut dreptate? Care sunt dovezile în favoarea darwinismului?
În domeniul paleontologiei, al paleoantropologiei, domenii pe care chiar dumneavoastră le tratați în paginile revistei Știință&Tehnică, se arată că în trecut au existat specii primitive din care au derivat speciile actuale. Amuzant este că multe din datele acestea paleontologice s-au întors împotriva fixiștilor.
De pildă, George Cuvier, celebrul savant francez, care era un fixist, a adus din anatomia comparată și din paleontologia comparată date care, până la urmă, s-au dovedit mai favorabile evoluționismului decât creaționismului în care el, Cuvier, credea. Deci, putem spune că datele paleontologice sunt o sursă esențială, care demonstrează evoluția speciilor pe globul terestru.
O altă sursă este cea despre care deja am vorbit, despre suprapopulație, care duce la selecția artificială și la selecția naturală. Rasele de câini sau cele de porumbei despre care vorbea Darwin au fost create, ca un exemplu, de om, plecând de la o specie unică. Tot astfel, în natură, selecția naturală, datorită suprapopulației și luptei pentru existență care rezultă din această suprapopulare, confirmă darwinismul și selecția multipolară pe care am elaborat-o.
E clar că în natură nu există armonie, armonia generală despre care vorbea același Bernardin de Saint-Pierre, ci există numai un rezultat al luptei pentru existență care ajunge la un moment dat la o stabilitate. O stabilitate instabilă dacă îi pot spune astfel. Lumea se schimbă. Iar în felul acesta, tot tabloul lumii vii este o imagine a darwinismului. O lume a evoluției probabilistice și nu a uneia deterministe. Se putea ajunge la alte tipuri de plante sau animale, chiar alte tipuri de oameni.
Acesta e tabloul evolutiv enunțat de Darwin, probabilismul împotriva finalismului teologic sau pseudo-științific. Privind lumea acum, putem avea impresia că a existat un drum către oameni, însă este pur și simplu un rezultat probabilist.
Pe lângă domeniul paleontologic, pe lângă domeniul actual al biosferei, mai există și domeniul microfenomenelor, adică domeniul embriologic. Embrionul uman, în stadiile sale de dezvoltare, reia etape evolutive încă de la formele primitive de viață și până la om. Evident, nu este o recapitulare perfectă a acestor stadii evolutive, dar rămân în probele embriologice dovezi care arată clar această evoluție. Este, dacă preferați, o dovadă a principiului care vine de la Heraclit „panta rei” (Totul curge).
De ce credeți că darwinismul, sau selecția naturală propusă de Darwin, reprezintă o idee mult mai atacată decât orice altă teorie științifică? De ce Big Bang-ul sau mecanica cuantică, spre exemplu, nu sunt atât de controversate?
Pentru mine este destul de clar de ce darwinismul este ținta preferată a atacurilor. Deoarece teoriile care vin de la Dumnezeul unic al Bibliei, Coranului sau altor cărți religioase, se ocupă mai ales de antropomorfism, de specia umană. Și de aceea există unii, creaționiști spre exemplu, mai mult sau mai puțin dogmatici, care ar fi de acord cu evoluția biosferei.
Însă în concepția lor, omul ar fi fost creat, cum se spune în Biblie, după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Dogmaticii nu au nevoie de prea multe argumente științifice, care sunt eventual denaturate, cât să înșele norodul. Religia nu are nevoie să se sprijine pe argumente științifice. Geneza, spre exemplu, este cu totul neștiințifică și, pe deasupra, mai este și contradictorie. Iar primitivismul norodului este încurajat de guverne demagogice care neputând să ofere Raiul pe Pământ oferă iluzia Raiului de dincolo de viață.
Să ne mai mirăm că darwinismul este atacat? Darwinismul se ocupă nu numai cu evoluția biosferei, dar și de evoluția omului, iar religiile monoteiste se leagă mai ales de antroposferă și de om. Din punctul acesta de vedere, da, darwinismul este mult mai periculos pentru dogmatismele religioase decât eventualele teorii științifice, fizice, chimice sau de orice altă natură.
Numărul creaționiștilor, atât din România, cât și din restul lumii este în creștere. Numai în SUA există peste 120 de milioane de creaționiști. Credeți că acest trend va continua?
În speranța că omul nu va deveni un parazit pe proprii săi roboți tehnici, ar trebui ca ideile cele mai raționale să primeze. Eu de asta mi-am pierdut timpul scriind atâtea cărți despre biologie și evoluție, crezând că raționalitatea științifică, singura formă de cunoaștere, ar triumfa, iară nu ideile iraționale sau dogmatice ale religiilor sau ale neocreaționismului, vezi noul intelligent design. Darwinismul, căci despre el vorbeam, a arătat tocmai că astfel de ipoteze sunt caduce.
Eu aș spune, mai în glumă, mai în serios, că dacă am merge pe ideea teologică după care omul este creat după chipul și asemănarea unui zeu, cum a ajuns omenirea în halul în care este? Adică să fie insul un butoi de fermentație, sau un butoi de putrefacție care trebuie să moară, să se îmbolnăvească și, până la urmă, să rămână din el numai țărână. Din punctul acesta de vedere, creaționismul ar putea fi criticat prin imperfecțiunea creației.
Dacă un sculptor creează o sculptură nereușită, cine e de vină, sculptorul sau sculptura? Dacă toate genocidele care sunt descrise și în Biblie, genocidul de la Sodoma și Gomora, genocidul lui Noe, aș merge și mai departe și aș vorbi de genocidele lui Stalin, Mao, Pol Pot, Hitler, războaiele duse de criminalii de război Bush în Irak și Nicolas Sarkozy în Libia, luptele duse de Statul Islamic, crimele care s-au făcut și se fac pretutindeni, dacă toate astea erau făcute sau știute de un Dumnezeu omniscient și omnipotent, atunci divinitatea ar trebui să fie un diavol. Ca să nu mai spun că o viață care se termină cu moarte face ca prima aserțiune, „după chipul și asemănarea Lui”, să fie falsă prin definiție.
Optimiștii speră că putem aduce mai multă lumină în lume și că s-ar putea lupta împotriva întunericului produs de dogmatismele religioase. Dar omenirea se poate întoarce și către un Ev Mediu primitiv. Iar noi ne găsim, cred eu, la poarta unui NeoEv Mediu. Și de aici răsar obscurantismele.
De ce ne găsim în poarta unui NeoEv Mediu? S-a arătat că știința progresează, că tehnica progresează. Dacă ființa umană nu progresează și, mai ales, nu progresează mijloacele de a guverna umanitatea, dacă genetic nu se va întâmpla ceva cu specia umană, această specie nu va putea fi guvernată. Fie că va fi guvernată teocratic, fie de dictatori, fie de așa ziși demagogi democrați (democrație nu există nicăieri, pentru că nu există o adevărată separare a puterilor în stat).
De asta în țări așezate în calea tuturor răutăților, ca să nu zicem mai primitive, printre care țările din Est și România, este o resurgență a dogmatismului religios fiindcă, după căderea comunismului, care promitea raiuri inexistente, oamenii rămași în stadii mai primitive decât în alte țări mai dezvoltate, cum ar fi țările nordice, merg către raiurile pe care le promit sectele sau religiile. Adică, dacă nu se poate oferi o viață mai bună pe lumea asta, dai un os de ros norodului pe lumea cealaltă.
Și asta se vede cel mai bine în ceea ce face azi Statul Islamic (o situație dramatică creată de proasta geopolitică americană, urmată cu slugărnicie de Europa, mai ales cea Occidentală). Atacând dictatori, ca Gaddafi sau Saddam Hussein, indiferent cât de odioși ar fi fost, erau laici, adică stabilizau. Ei bine, doborând acești dictatori laici, în țări oarecum primitive, din punct de vedere al educației și culturii, s-a ajuns ca oamenii să se agațe de dogmatismul religios. Și de aceea, de pildă, teoriștii kamikaze se sacrifică așteptând, după cât se spune, că în Raiul lui Allah îi așteaptă 72 de fecioare. Ar trebui să fie un blestem, din punctul meu de vedere, să trăiești cu 72 de virgine.
Eu am spus asta și în cărțile mele. Dogmatismele religioase durează de mii de ani, pe când cele laice durează puțin. Să luăm, spre exemplu, dogmatismul marxist-leninist. A durat cât a durat, dar până la urmă s-a stins. Hitlerismul, care promitea Reichul de 1000 de ani, s-a stins. Interesant este că toate aceste dogmatisme sunt influențate de Biblie. În ce sens?
Doctrina biblică a fost preluată sub forma mesianismului laic. În comunism, spre exemplu, se vorbea de un determinism care trebuia să ducă omul către omul superior, comunist. Hitler a vorbit despre rasa inexistentă ariană, confundând rasa ariană cu poporul ales al Bibliei. Iar astfel de clase mesianice, fie ele rasa ariană hitleristă, fie clasa proletară comunistă, trebuiau să aducă Raiul pe Pământ.
Ei bine, dogmatismele laice nu durează decât zeci de ani, pentru că devine clar că ele nu pot oferi acel Rai promis oamenilor. Ele au fost negate de realitate. În schimb, dogmatismele religioase nu pot fi negate de realitate, pentru că ele nu plasează paradisul într-o realitate controlabilă. Ele sunt bazate pe creierul reptilian al omului, insuficient stăpânit de neocortex. Și astfel, oamenii, incapabili să privească prin ochii rațiunii științifice, ajung la speranțe iraționale promise de dogmatisme.
Este viața doar un accident molecular?
Ca agnostic, nu pot răspunde la o astfel de întrebare care ține de incognoscibil. Științific, știm astăzi că viața apare dintr-o serie de accidente concordante, accidente care au dus la evoluția vieții pe Terra. Însă logic nu se poate răspunde la întrebarea fundamentală, de ce e mai degrabă ceva decât nimic.
Nu uitați că mai este o problemă ce nu poate fi rezolvată în cazul ăsta. Este că viața a apărut, ipotetic științific, într-un mod accidental, printr-o serie de accidente excepționale. Dar ca viața să apară, trebuiau să existe moleculele de bază necesare vieții. Eu de asta spun că singurul adevăr este cel științific, dar și acesta rămâne un adevăr relativ. Răspunsul la o astfel de întrebare depășește posibilitățile științei actuale, dacă nu dintotdeauna.
Cât de mult a influențat Darwin și munca, dar și viața dumneavoastră?
Sigur că activitatea pe care am dus-o de-a lungul vieții a fost legată în mai multe feluri de darwinismul fundamental. Ca darwinist convins am criticat pentru prima dată, și în 1969, dar și înainte de acest moment, pe Trofim Lîsenko și darwinismul sovietic, un darwinism creator care nu era decât o denaturare, o negare, a evoluției darwiniste. Și am făcut asta cu pericolul vieții.
Da, pot spune că darwinismul m-a influențat pozitiv în gândire și negativ în carieră. Am dezvoltat darwinismul, l-am completat, și eu m-am dezvoltat odată cu el în cercuri concentrice asemenea unui arbore. Eu am văzut în evoluția propusă de Darwin, o evoluție multipolară a valorilor. Și astfel am încercat să mă dezvolt pe mai multe domenii, de la genetică, biologie, la istorie, filosofie și chiar poezie.
Nu știu dacă am făcut bine, sau dacă posteritatea va fi dreaptă cu ceea ce las în urmă. Dar poate că nu mi-am pierdut viața, sacrificând-o și luptând pentru evoluție pe toate nivelurile. Și chiar dacă aș fi pierdut-o în modul ăsta, pot spune că nu e nevoie să speri ca să întreprinzi. De asta, fără speranță, fără nădejde, chiar la 80 de ani, nu încrucișez brațele ci lupt încă pentru evoluția științei, a cunoașterii, a unei geopolitici raționale.
Fac asta chiar dacă văd, precum Simon Bolivar pe patul morții, că am arat valurile mării. Însă chiar și așa, sacrificiul făcut de noi, cei ce luptăm pentru știință, pentru libertate și pentru cunoaștere, poate că va aduce câțiva sâmburi de lumină căzuți în oceanul de întuneric al obscurantismului universal.
