Cu totul întâmplător (slavă Internetului!) am aflat despre Nellie Bly, o jurnalistă americană de la sfârșitul secolului al XIX-lea, care a pus bazele jurnalismului de investigație. Problemele identificate de ea într-una dintre primele sale anchete sunt în discuție și în prezent. Despre aceste lucruri vreau să vă povestesc în continuare.
În septembrie 1887, ziarele din New York povestea despre o tânără ciudată care a fost internată în Blackwell’s Island, azilul, din oraș, pentru femeile care aveau tulburări psihice. New York Times nota că tânăra ”era extrem de palidă” și că avea ”o privire sălbatică”. „Atunci când a fost întrebată dacă dorea să-și găsească prietenii, ea a dat din cap afirmativ, și a rostit obosită: Nu-mi amintesc, nu-mi amintesc”, Fata a fost trimisă la spitalul Bellevue pentru examinare și apoi a fost internată în azil.
Un singur ziar nu a scris despre tânăra misterioasă: New York World. Motivul era foarte simplu: redactorii ziarului știau că este inutilă publicarea, în acel moment, al vreunui articol. Și știau asta pentru că tânăra nebună era, de fapt, Nellie Bly, o reporteriță perfect sănătoasă la cap, care de prefăcea a fi nebună pentru a investiga condițiile din azil.
Deși adevărată, povestea lui Nellie Bly pare incredibilă nu numai pentru că o femeie reporter era o raritate în acea vreme, ci și pentru că întreaga ei viață a fost ca un roman de aventuri presărat de întorsături dramatice.
Elizabeth Jane Cochran – numele adevărat al lui Bly – era fiica unui judecător de țară, aparent bogat. Dar moartea subită a lui a dezvăluit că de fapt nu adunase nici o avere. Familia lui, inclusiv Elizabeth, a fost forțată să vândă casa familiei și să se mute într-un cartier sărac, ceea ce a împiedicat-o pe Elizabeth să urmeze studiile la care visase. Într-o zi ea citește un articol în Pittsburgh Dispatch în care se susținea că femeile aparțin sferei domestice și că sarcina lor era să aibă grijă de familie, să gătească și să coasă. Tânăra s-a înfuriat. Nu accepta să fie sacrificată pe altarul stereotipului femeii casnice și a scris o scrisore de protest către gazetă în care a descris obstacolele cu care se confruntă femeile mai sărace care căutau să aibă un rol în societate dincolo de activitățile gospodărești. Scrisoarea a semnat-o cu pseudonimul ”Lonely Orphan Girl.” Scrisoarea tinerei l-a impresionat pe redactorul-șef al ziarului care a publicat o invitație pentru Micul Orfan în care o ruga să ia contact cu redacția.
Cochran a răspuns imediat și a trimis gazetei un articol despre discriminarea femeilor la locul de muncă. Redactorului-șef i-a plăcut textul și la publicat imediat. A urmat apoi un val de scrisori de la cititori. Așa cum era normal, redactorul-șef a dorit să se întâlnească cu autoarea textului și nu mică i-a fost surpriza că avea de-a face cu o tânără de numai 16 ani. După publicarea a încă unui articol, care a avut un succes extraordinar în rândul cititorilor, Elizabeth este angajată la Pittsburgh Dispatch. Astfel ea a început o carieră jurnalistică de mare succes. Pentru articole și-a ales pseudonimul Nellie Bly. Scrie o serie de articole populare, după care decide să plece în Mexic, pentru a trimite corespondențe bine documentate despre viața de acolo.
În 1887, renunță la contractul cu Pittsburgh Dispatch și pleacă la New York. Aici încearcă să se angajeze ca reporter la New York World, ziarul al cărui proprietar era Joseph Pulitzer. Redactorul șef al ziarului, col. John Cockerill, nu credea că femeile ar putea fi reporteri, neavând calitățile necesare. Elizabeth Cochran dorea neapărat să fie angajată, așa că îi propune să fie testată cu unul din două subiecte. Primul ar fi fost o călătorie către Europa și revenirea în SUA la clasa a treia, pentru a ilustra dificultățile cu care se confruntă emigranții. Al doilea subiect ar fi fost infiltrarea în azilul din Blackwell’s Island. A fost acceptată cea de-a doua propunere.
Elizabeth a trecut imediat la treabă. A închiriat o cameră într-un hotel modest și a început să mimeze un comportament ciudat: vorbea incoerent, avea crize de plâns și somnambulism. Aceste manifestări au îngrijorat personalul hotelului care a decis chemarea poliției și apoi a ambulanței. Trei zile mai târziu tânăra, care își luase pseudonimul Nellie Brown, este internată la azilul din insula Blackwel.
Bucuria reușitei infiltrării este repede înlocuită de îngrijorare. Elizabeth descoperă că bolnavele mor de foame, că sunt legate unul de alta, că sunt nevoite să petreacă ore îndelungate stând pe o bancă… Uneori, chiar sunt bătute până la moarte de asistente sadice. Ea însăși suferă ea însăși această maltratare. Îngrijitorii o forțează să facă o baie cu gheață în timp ce o femeie dementă o freacă cu o perie aspră. Asta în ciuda faptului că o dată internată ea a încetat să se comporte ca o bolnavă psihic ”din momentul în care am intrat în secția de nebuni de pe insulă, nu am încercat să continui rolul de nebună. Am vorbit și m-am comportat așa cum fac în viața obișnuită. Cu toate acestea, cu cât vorbeam și mă comportam mai sănătos, cu atât mai nebună eram considerată de toți, cu excepția unui singur medic, a cărui bunătate și manieră blândă nu o voi uita curând”, nota ea în cartea sa, Ten Days in a Mad-House. Tot ea mai notează ”Oare ce ar produce mai repede nebunia decât acest tratament. Aș dori ca medicii care mă condamnă pentru ceea ce am făcut să încerce să ia o femeie perfect sănătoasă, să o oblige să tacă și să stea pe o bancă de la 6 dimineața la 8 seara, să nu aibă voie să se miște și să citească, fiind complet izolată de lume, să primescă mâncare proastă și puțină pentru a vedea în cât timp femeia aceasta ar deveni o epavă mentală și fizică.”
După zece zile, mântuirea vine în sfârșit. Avocații gazetei New York World vin și o scot pe Elizabeth din azil. Articol publicat semnat de Nellie Bly are un succes răsunător. Autoritățile orașului anchetează practicile terapeutice de al azil iar jurnalista are calitate de martor. În urma anchetei azil este renovat și se primesc finanțări suplimentare pentru angajarea de personal calificat.
Povestea lui Nelly Bly nu se încheie aici. Ea își continuă cu succes activitatea jurnalistică. Remarcabil mi se pare faptul că a întreprins o călătorie de 72 de zile în jurul lumii, inspirată fiind de romanul lui Jules Verne…
Cele de mai sus se întâmplau la sfârșitul secolului al XIX-lea, deci cu mult timp în urmă. Mai asistăm și astăzi, în țările civilizate, la asemenea tratamente? Sunt aproape sigur că asemenea lucruri nu se mai pot întâmpla. Totuși, încă din secolul trecut a prins puteri o vehementă mișcare antipsihiatrică. Susținătorii ei consideră că psihiatria este departe de a fi o știință și deci nu poate pune diagnostice corecte. Unul dintre ei, David L. Rosenhan, pe atunci profesor de psihologie la Universitatea Stanford, publica în revista Science, în 1973, sub titlul ”On being sane in insane places” rezulatele unei cercetări efectuate de el. Lucrarea publicată ajungea la lucrării autorul arăta că: ”Este clar că, în spitalele psihiatrice, nu putem distinge între persoanele sănătoase și cele nesănătoase. Însuși spitalul impune un mediu special în care semnificațiile comportamentelor pot fi compromise din start. Consecințele pentru pacienții spitalizați într-un asemenea mediu: neputință, depersonalizare, segregare, mortificare și etichetare diagnostică, sunt, fără îndoială, contraterapeutice”.
Rosenhan a încercat să afle cât de fiabile sunt metodele de stabilire a diagnosticelor în psihiatrie. În februarie 1969 s-a prezentat la camera de gardă a unui spital psihiatric din Pennsylvania. Aici s-a plâns că simte un gol în cap și că aude voci misterioase și sunete sunete surde iar viața sa îi pare acum lipsită de sens. Imediat a fost diagnosticat cu schizofrenie și a fost spitalizat. Acesta a fost primul pas către experimentul ale cărui rezultate aveau să fie publicate în revista Science.
Între anii 1969 și 1972 Rosenhan avea să facă pasul următor. A format o echipă alcătuită din opt persoane, trei femei și cinci bărbați. Din ea făceau parte un student la psihologie, trei psihologi, un psihiatru, un pictor și o femeie casnică. Pseudopacienții s-au prezentat la spitale diferite localizate în cinci state ale SUA. La camera de gardă ei s-au plâns că aud voci misterioase. Cu excepția unui pacient, care a fost diagnosticat cu psihoză maniaco-depresivă, toți ceilalți au primit diagnosticul de schizofrenie. Cu toții au fost internați, iar medicii le-au prescris antipsihotice.
A doua zi după internare, pseudopacienții au început să se poarte normal și au declarat că nu mai au nici un simptom. Ciudat, dar nici unul dintre ei nu a fost externat mai devreme de 7 zile. Durata de spitalizare a fost cuprinsă între 7 și 52 de zile, cu o medie de 19 zile. În toate rapoartele de externare se arăta că boala este în remisiune.
După acest prim experiment, Rosenhan a mai organizat un altul. De data aceasta a fost avut în vedere un spital universitar. Personalul medical, care era la curent cu erorile de diagnostic din primul experiment susținea că în spitalul lor nu s-ar putea produce asemenea erori de diagnostic. Echipa medicală a fost informată că în următoarele trei luni la camera de gardă se vor prezenta mai mulți pseudopacienți trimiși de către Rosenhan. În cele trei luni care au urmat acestei informări din 193 de pacienți sosiți la camera de gardă, 41 a fost considerați ca fiind pseudopacienți și 42 au fost declarați suspecți. Numai că, de această dată, Rosenhan nu trimisese pe nimeni…
Desigur, concluziile lui Rosenhan, pe care vi le-am prezentat mai devreme, pot să fie îngrijorătoare. Numai că ele îmi par prea în alb și negru. Lipsesc nuanțele. În Journal of abnormal psychology, din octombrie 1975, Robert Spitzer, pe atunci profesor de psihiatrie la Universitatea Columbia, publică articolul ”On pseudoscience in science, logic in remission, and psychiatric diagnosis: a critique of Rosenhan’s “On being sane in insane places”. În textul foarte dur, el arată că este greși să fie folosiți pseudopacienți care simulau tulburări mentale pentru a denunța fragilitatea diagnosticului psihiatric. La fel ca în multe domenii medicale este dificil de distins între simulări și simptome reale. „Dacă ar fi să beau o halbă de sânge, apoi să să mă duc la camera de gardă a oricărui spital de urgență, diagnosticul personalului ar fi perfect previzibil. Dacă aș fi diagnosticat și tratat ca și cum aș avea ulcer peptic, mă îndoiesc că aș putea argumenta susține în mod convingător că știința medicală nu știe să-mi diagnosticheze simptomele.”
