Interviu cu conf. univ. dr. Octavian Mădălin BUNOIU, prorector, responsabil cu strategia CDI, sustenabilitate, transfer tehnologic și relația cu diaspora a Universității de Vest din Timișoara
Anul acesta, Universitatea de Vest din Timișoara a celebrat 80 de ani de la înființare, 80 de ani de excelență în educație. Spuneați într-un interviu că UVT este una dintre cele mai dinamice universități din țară și enumerați câteva dintre atuurile sale: competențe transversale, cursuri obligatorii pentru studenții anului I de consiliere și orientare în carieră, de etică, integritate și scriere academică, cursuri de antreprenoriat.
Expresia „tot Banatu-i fruncea” mai are aceeași rezonanță precum în urmă cu o jumătate de veac?
– Îmi place să cred că da, „tot Banatu-i fruncea”, doar că la această reușită participă tineri și cetățeni dintr-un areal mult mai mare. An de an, Timișoara, și implicit UVT, primește energia, forța, tinerețea și entuziasmul a peste 10.000 de tineri care vin în orașul nostru din afara județului Timiș. Multiculturalitatea și spiritul tolerant și integrator al Timișoarei nu sunt o poveste, sunt o realitate pe care o resimt toți cei care ajung să trăiască în acest oraș și să-l iubească ca atare. Astăzi, studenților noștri li se oferă oportunități dintre cele mai diverse, iar ei sunt pregătiți pentru a le fructifica. Dincolo de aspectele semnalate – consilierea profesională, dezvoltarea competențelor transversale – studenții UVT se regăsesc, fizic și virtual, în Campusul UNITA (alianța europeană din care UVT face parte), care reunește 12 universități din 7 țări europene, și sunt provocați în mod continuu pentru a-și dezvolta competențele antreprenoriale prin activități specifice. Nu poți inventa istoria și tradiția dacă nu le ai.
Fiecare universitate, atât din țară, cât și din străinătate, încearcă să se autodefinească. Având doar 80 de ani, nu te poți compara cu o universitate ce are o istorie de 150 de ani sau 200 de ani. Dar, citându-l pe Ioan T. Morar, prestigios alumnus al UVT, putem spune și că „Tradiția este acum!”. Istoria și tradiția pot să-ți ofere nemărginite avantaje în a te defini, dar relevant, pentru o universitate, este ceea ce faci astăzi pentru studenții tăi, pentru comunitatea ta și pentru societate. Responsabilitatea socială devine tot mai importantă. Este a treia misiune a unei universități, după educație și cercetare.
Așadar, cu argumente clare și ferme, putem spune că astăzi UVT nu este doar o universitate dinamică, în plină mișcare și schimbare, ci este mai mult decât atât: o universitate care inovează din punct de vedere educațional, o universitate cu inițiative în premieră pentru învățământul superior din România, o universitate care dă consistență alianței universitare europene din care face parte; pe scurt, o universitate modernă, pregătită să facă față unui spațiu european al învățământului superior și cercetării extrem de competitiv, bazându-se pe comunitatea sa academică reprezentată de cadre didactice și cercetători pregătiți și performanți, pe servicii administrative și de suport de o înaltă calitate și pe studenți determinați și pregătiți pentru a deveni deopotrivă specialiști recunoscuți în domeniile pe care le studiază, dar și intelectuali și cetățeni activi, utili și devotați societății în care trăim.
La nivel uman: suntem ceea ce citim, suntem ceea ce iubim, suntem suma oamenilor pe care îi întâlnim și cu care stăm de vorbă, dar la nivel de societate: suntem clasa politică pe care o avem și pe care o votăm de 30 de ani”.
– Ce părere aveți despre cercetarea din România și unde se clasează Timișoara și UVT?
– Este ușor de spus că bugetul cercetării este redus și, în consecință, cercetarea nu are cum să producă rezultate semnificative. Este ușor de spus că numărul de cercetători este redus și, https://stiintasitehnica.com/stiinta/cercetare/ în consecință, rezultatele realizate de aceștia nu au cum să fie semnificative. Dar dincolo de aceste realități stau lucruri mult mai complexe.
Nivelul intelectual și de pregătire al parlamentarilor români și al membrilor guvernului a scăzut semnificativ în ultimii 30 ani, astăzi Parlamentul României și Guvernul sunt pline de absolvenți ai celebrelor fabrici de diplome din anii 2000. Oamenii aceștia nu vor fi niciodată capabili să înțeleagă rolul cercetării într-un ecosistem și într-o țară europeană mare, așa cum este România. Iar cercetarea nu va putea să fie revigorată de azi pe mâine doar prin simpla dublare sau triplare a bugetului alocat cercetării. Sunt elemente mult mai subtile ce trebuie avute în vedere.
Cercetarea este simbiotic legată de educație, atât de cea preuniversitară, cât și de cea universitară. Ce este trist este faptul că inclusiv oameni ajunși la nivel decizional și de la care ai mai avea anumite așteptări au pactizat cu mediocritatea menționată anterior pentru binele personal – o poziție prin parlament, o poziție prin guvern, prin vreo agenție guvernamentală etc.
În ciuda acestor aspecte, cercetarea din România, raportată la bugetul alocat, la numărul de cercetători, la percepția publică vizavi de acest sector, are rezultate foarte bune. Acest lucru se datorează în primul rând acelor colective și centre de cercetare care, bazându-se pe tradiția avută înainte de 1989, au reușit să păstreze o zonă de excelență a cercetării; se datorează cercetătorilor care au știut să folosească oportunitățile date de deschiderea avută după 1989 și s-au perfecționat în laboratoare și centre din străinătate și au reușit să rămână într-un flux european și mondial al cercetării, și se datorează și insulelor de normalitate și competență care se regăsesc la nivelul MCID și al structurilor ce guvernează politicile de cercetare.
În Timișoara, avem cercetare de calitate, care se reflectă în activitățile celor patru universități timișorene, și, fără a fi deloc subiectiv, cu un plus pentru Universitatea de Vest din Timișoara, așa cum reiese din toate topurile și rankingurile internaționale, dar și din Metarankingul Național al cercetării, ocupă pentru al 8-lea an consecutiv prima poziție dintre universitățile timișorene, din activitățile celor două institute naționale de CDI, din activitățile institutelor Academiei Române (filialele din Timișoara), din activitatea institutului Oncogen și din activitățile de cercetare aplicativă derulate de către companiile private, cu o mențiune specială pentru Nokia și Aquatim, cunoscând preocupările în această direcție ale coordonatorilor celor două societăți, Sabin Totorean și Ilie Vlaicu.
Putem prinde în această ecuație și preocupările de dezvoltare de start-upuri și spin-offuri, bazate pe rezultate ale cercetării, acțiuni derulate în colaborare cu o serie de ONG-uri care încurajează zona de antreprenoriat. Timișoara, însă, ar putea să stea mult mai bine la acest capitol dacă ar gândi, pe de o parte, realizarea unei universități metropolitane, care să includă prin fuziune sau într-un alt mod cele 4 universități, și pe de altă parte, un ecosistem de cercetare care să includă toate componentele pe care le-am menționat deja într-o formă juridică adecvată, din care, în mod obligatoriu, trebuie să facă parte și Consiliul Județean Timiș și Primăria Municipiului Timișoara. Avantajele ar fi evidente, de la utilizarea în comun a echipamentelor și infrastructurilor de cercetare, până la identificarea unor poli de excelență a cercetării care să definească Timișoara ca numărul 1 din România în aceste direcții. Nu este greu de făcut acest lucru, este nevoie de oameni care să gândească vizionar.
– Dezvoltarea proiectului Institutului de Cercetări Avansate de Mediu a durat mai bine de zece ani și a costat peste 7 milioane de euro. De ce un institut axat pe mediu?
– Institutul de Cercetări Avansate de Mediu trebuie văzut ca o platformă de cercetare și de către alți cercetători, inclusiv din diaspora, care pot să găsească aici locul și mediul prielnice pentru a-și implementa proiectele de cercetare câștigate.
ICAM are o istorie ce poate să constituie un roman în sine. Cu bune și mai puțin bune. O idee extraordinară, identificată acum mai bine de 15 ani, aceea ca UVT să aibă o unitate de cercetare exponențială, care să definească instituția noastră din punct de vedere al cercetării. O idee aparent bună, aceea de a avea un institut la cheie, cu activitățile de proiectare, construcție și achiziția de echipamente cuplate, s-a dovedit a fi călcâiul lui Ahile într-o societate în care seriozitatea furnizorilor de servicii este absolut deplorabilă. Finalizarea acestui proiect a fost posibilă pentru că, pe de o parte, câțiva „nebuni” din UVT au crezut cu toată ființa lor în acest proiect și și-au dedicat activitatea înfăptuirii acestuia, iar pe de altă parte, pentru că la nivelul ministerelor de resort (educație, cercetare) am identificat de fiecare dată oameni care au înțeles realitatea proiectului și dificultățile întâmpinate și s-au alăturat eforturilor noastre în scopul finalizării.
Astăzi, ICAM este ceea ce poate constata orice vizitator – un spațiu care îmbină știința și arta (cu o serie de lucrări de artă reprezentative ale studenților și cadrelor didactice de la Facultatea de Arte și Design a UVT, dar și cu cele două lucrări de artă monumentală ale maestrului Silviu Oravitzan), un spațiu deschis specialiștilor, dar și publicului (relativ recent, UVT a inaugurat Citizen Science Vest, primul obiectiv de acest tip din partea de vest a țării), un spațiu unde deja se organizează manifestări științifice, dar mai ales un spațiu unde își desfășoară deja activitatea peste 30 de cercetători angajați full time ai ICAM și, desigur, colegi cadre didactice și cercetători din cadrul UVT, din spectrul domeniilor științelor exacte și științelor naturii, dar și al științelor sociale, economice sau juridice, într-un profil puternic interdisciplinar pe care îl oferă acest câmp al cercetării mediului înconjurător.
– De ce un institut în acest domeniul al mediului?
– Pentru că acesta este un domeniu care reușește să aducă la aceeași masă un număr important de domenii reprezentate în cadrul UVT și astfel putem să răspundem celei de-a treia misiuni a universității, cea de responsabilitate socială, prin excelența colegilor noștri în domeniile educației și cercetării. Vom face acest lucru în cele peste 70 de laboratoare ale ICAM, utilizând o aparatură în care s-au investit peste 4 milioane de euro și care se va dezvolta prin investițiile pe care le vom face din proiectele de cercetare care se vor câștiga.
Nu este doar un vis, de curând avem primul proiect câștigat 100% la ICAM, un proiect de aproape 10 milioane de lei din care 3 milioane pentru colegii din UVT. Aș mai menționa prezența în cadrul ICAM a Centrului de Inovare și Transfer Tehnologic (CITT), o structură tânără, relativ recent acreditată de către MCID și care are rolul de a asigura suport colegilor cercetători pentru a reuși transferul tehnologic al rezultatelor cercetărilor realizate.
– Am citit că la inaugurarea ICAM v-ați propuse să deveniți parte în cel puțin două proiecte mari europene. Vă atingeți obiectivul?
– Cu siguranță este un obiectiv realizabil și o să ofer câteva argumente în acest sens. Aș începe punând accent pe ceea ce consider că este esențial în orice proces de dezvoltare și în orice ecosistem de succes, resursa umană.
Directorul ICAM este doamna profesor dr. Dana Petcu, specialist de mare calitate și cu realizări excepționale în domeniul informaticii, câștigătoare a unui număr impresionant de proiecte de cercetare, multe dintre ele europene.
Suntem siguri că prezența domniei-sale la conducerea acestui institut va genera un curent propice în tot ce înseamnă accesarea de fonduri pentru cercetare. Vom crea cadrele pentru dezvoltarea de structuri suport care să-i sprijine pe cercetători în demersul acestora de a fi competitivi în competițiile de finanțare a cercetării.
În cadrul CITT, avem persoane dedicate, care se vor ocupa de aceste aspecte, ca de altfel și în cadrul Departamentului de Management al Cercetării.
– Ce așteptări să avem de la ICAM în următorii 10 ani?
– Rectorul Universității de Vest din Timișoara, domnul prof. univ. dr. Marilen Gabriel Pirtea, care a fost alături de acest proiect încă de la începuturile sale, în diverse calități și cu diverse responsabilități, a fixat ca obiectiv pentru ICAM, alături de colegii din conducerea UVT, sustenabilitatea și autofinanțarea acestuia.
Nu este deloc simplu, uitându-ne la modul în care, cu greu și bazându-se și pe o finanțare instituțională, se descurcă INCD-urile din România, dar cred că un management performant bazat pe calitatea recrutărilor și pe modul de susținere a cercetătorilor poate să conducă la realizarea unui astfel de obiectiv.
În 10 ani, ICAM va trebui să fie o structură de cercetare emblematică nu doar pentru UVT, ci și pentru Timișoara și județul Timiș. Mă aștept ca autoritățile locale și județene să înțeleagă rolul cercetării în dezvoltarea unei comunități și să fie alături de noi atât prin solicitarea de cercetări și studii relevante pentru oraș și județ, ci și printr-o politică de sprijin investițional, pentru ca Timișul, și Timișoara, să facă față unei concurențe puternice, atât regionale – Oradea/Bihor – cât și naționale, menționând aici doar Cluj Napoca/Cluj, lista putând însă fi extinsă.
– „Du-te, studiază, întoarce-te, schimbă” – acesta a fost dictonul Ligii studenților români din străinătate prin anii 2000. Sunteți unul dintre oamenii care ar fi putut rămâne în afară… de ce v-ați întors? Acum, în 2024, ați fi făcut aceeași alegere?
– Este o întrebare care îmi place foarte mult! Pentru că mă face de fiecare dată să reflectez la vremuri care îmi produc o reală plăcere. O spun răspicat: sunt fericit că sunt în România, sunt fericit că sunt la Timișoara, sunt fericit că pot ajunge relativ repede și relativ des în locurile în care m-am născut și am crescut (Târgu Jiu, Gorj).
Sunt de asemenea fericit că nu a existat niciun moment în care să mă gândesc că mi-aș dori să fiu altundeva, chiar dacă experiența mea de viață include perioade mai scurte sau mai lungi în Franța, Germania sau SUA. În mod categoric, și astăzi aș lua aceeași decizie.
Sigur, fiind o întrebare cu un puternic aspect personal, extind un pic răspunsul spunând că da, sunt momente în care, văzând calitatea îndoielnică a decidenților, îți vin idei de acest tip, personal însă le dau repede deoparte, considerând că fiecare dintre noi poartă cu el responsabilitatea schimbării acestor stări de fapt.
Am folosit experiența internațională, în special cea din Franța, unde, zi lângă zi, cred că am stat mai mult de 4 ani în perioadele 1995- 1996 și 1999-2003, pentru a putea acumula lucruri pe care să le folosesc în România, și cred că am reușit, atât din perspectiva profesională, cea a specialistului în știința materialelor, cât, sau mai ales, din perspectiva managerială, căci principiile, valorile și regulile după care mi-am ghidat activitatea la revenirea în țară au fost puternic influențate și determinate de sistemul în care m-am integrat.
– Ce întrebare v-ați fi dorit să vă pun și am omis?
– Mi-aș fi dorit să mă întrebați „Ce vrei să fii când vei fi mare?”, ca o întrebare adresată acum 40 sau 45 de ani. Și dacă m-ați întreba asta, aș folosi această ocazie pentru a spune câteva cuvinte despre modele și despre rolul profesorilor în viața noastră. Pentru că, răspunzând la o astfel de întrebare, nu aș face nimic altceva decât o trecere în revistă a unora dintre educatorii, învățătorii sau profesorii mei de la grădiniță, cămin, școala primară, școala gimnazială, liceu sau chiar facultate. Căci, da, și în facultate poți încă decide ce drum vei urma, așa cum mi s-a întâmplat și mie, de altfel.
Este, acum la final, o pledoarie a mea atât pentru rolul și rostul profesorului în general, dar și pentru al profesorilor de științe în particular, cu legătură la întrebarea de mai devreme cu privire la ce facem pentru a avea o cercetare performantă în România. Așadar, am vrut să fiu educator sau învățător pentru că le-am admirat cu frenezie pe cele două doamne care mi-au fost educatoare și învățătoare. Am vrut mai apoi să fiu profesor de franceză pentru că mi-a plăcut modul în care doamna profesoară de franceză m-a identificat cu un fotbalist pe care îl apreciam pe vremea aceea, Marius Tresor. Pentru competițiile de orice fel, îi sunt recunoscător profesorului de matematică din gimnaziu, domnul Șarapatin, care avea un mod fantastic de a te mobiliza și de a dori să termini primul sarcina pe care ne-o transmitea. Iar dacă am decis să fac fizică, asta s-a datorat tatălui meu, pe de o parte (la vremea aceea medita la fizică pentru admiterea la Politehnică) și, desigur, domnului profesor Mergea.
Nu în ultimul rând, o să o menționez aici pe doamna profesoară Irina Nicoară, care, preluându-mă în centrul de cercetare pe care îl coordona, m-a fixat, aparent iremediabil și pe termen nedeterminat, în ceea ce pentru mine astăzi este mai mult decât prima casă: Universitatea de Vest din Timișoara.
