În primul rând, declar sus şi tare că articolul de faţă ar fi trebuit să iasă din mintea şi condeiul unui fanatic al zborului, Cristian Crăciunoiu, de pildă, care ştia şi laptele pe care l-au supt avioanele pământului de la mama lor. Dar caporalul-jurnalist de ştiinţă Cristi Crăciunoiu, părintele revistei „Modelism” a pierdut acum doi ani bătălia cu o ciroză şi şi-a luat zboruri spre ceruri pe care încă nu le cunoaştem.

Aşa că îmi revine mie, doar fost planorist, obligaţia de a-l înlocui şi de a vă desena, din metaforica lunecare prin nori a Icarului cu care decolam cândva de la aeroportul craiovean, două întâlniri pe care mi le-a provocat profesia de ziarist.

Back
Înainte

Prima întâlnire

Într-o vizită la INCAS, făcută împreună cu colegul Cătălin Beldea în urmă cu câteva luni, Cătălin Nae, directorul general al institutului şi colegul său (cu nume scandalos) Tudor Vladimirescu, ambii doctori în ştiinţele zborului, mi-au vorbit despre ce fac ei acum, despre contactele pe care le au cei câteva sute de cercetători şi ceilalţi angajaţi ai INCAS cu statul român şi cu alte entităţi implicate în nebunia asta care înseamnă zborul unor aparate mai grele decât aerul (penibilă declaraţia de acum 120 de ani a Academiei Franceze – căci un milion de pământeni se află permanent în jurul planetei, plutind în maşinării ce sfidează principiile Evoluţiei, dar respectând legile Aerodinamicii).

De la cei doi, am primit atunci şi un cadou, nu mi-am dat seama în prima clipă de valoarea lui, abia după a doua vizită la INCAS am reuşit să-l cercetez şi… am descoperit, încă o dată, ce comori extraordinare are ţara mea. Darul primit este copia litografiată a unui manuscris întins pe hârtie în anul – ţineţi-vă bine – 1926!

Este o lucrare ştiinţifică, are titlul „Noui perspective în aerodinamica avionului”, autorul ridică – şi încearcă să rezolve – problema marelui ecart de viteze şi a zborului staţionar, descrie un viitor avion-helicopter nerefulat, explică fenomenul Magnus şi dubla mişcare a solidelor de revoluţiune… În 1926!

Adică doar la câţiva ani după prăbuşirea lui Aurel Vlaicu, cam prin vremea când Vuia încercase şi reuşise să decoleze cu avionul său cu motor şi aproape de momentul când un alt Icar mioritic, Henri Coandă, se pregătea să decoleze încălecând un jet, adică o rachetă. Cartea este o lucrare ştiinţifică de primă mână, cu formule, grafice, schiţe, demonstraţii demne de un inginer fizician specialist în aerodinamică şi cu o scriitură impecabilă, ilustrând înalta calitate a şcolii pe care o instituţionalizase ministrul matematician Spiru Haret.

Dar şi mai mare surpriză am avut când mi s-a dezvăluit CV-ul autorului „Aerodinamicii avionului”. Asta pentru că aerodinamistul pasionat Ion Stroescu, profesor în acea vreme la Liceul „Ion Maiorescu” din Giurgiu, avea specialitatea… educaţie fizică! Da, aţi citit bine, dascăl de sport, profesor de tumbe, cum îi ridiculizează astăzi unii în cancelariile şcolilor.

Numai că, cercetând în adâncime, am aflat că autorul manualului de „Mecanica fluidelor aplicată”, cum scria el însuşi pe coperta manuscrisului, a fost repede luat în seamă de mai marii vremii, mai ales de către militari, care simţiseră că aeronautica avea să devină ştiinţă aplicată esenţială în anii ce aveau să vină.

Profesorul de educaţie fizică din Giurgiu de la începutul secolului XX a fost adesea invitat la Ministerul Apărării, i s-a dat sarcina să construiască primul „tunel de vânt”, şi l-a construit, unde credeţi, în sala de gimnastică a unui liceu din orăşelul Râmnicu Sărat – dascălii ţării făceau corp comun cu oamenii de ştiinţă ai ţării.

A fost apoi trimis în „schimb de experienţă” în Franţa şi Germania, unde Stroescu a demonstrat că zburătorii români şi cercetătorii de la noi în tainele zborului nu erau cu nimic în urma „greilor” continentului Europa. În 1938, genialul profesor de educaţie fizică va construi tunelul subsonic de vânt de la Şcoala Politehnică din Bucureşti şi, de la momentul când uriaşul savant Elie Carafoli îl ia sub aripa lui, rămâne cercetător în industria aeronautică românească.

Pentru ca în 1955 (când ocupanţii sovietici aveau să permită reluarea activităţii în Aeronautică) să construiască un alt tunel subsonic de vânt, cel de la Institutul de Mecanică Aplicată al Academiei Române, adică acela pe care îl vizităm, în curtea Institutului Naţional de Cercetări Aerospaţiale „Elie Carafoli” INCAS. Devenise, cum mi-a povestit matematicianul Octavian Stănășilă, o adevărată legendă. Ce destin!

Back
Înainte